Pe atunci,
sub dealurile molcome cu vii ale Drăgăşaniului, locul unde am văzut lumina
zilei, nu cunoşteam un adevăr pe care l-a spus monseniorul Vladimir Ghika că:
„Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trec
cel mai repede!” Era anul Domnului 1942, luna iunie, 13, când strigătul
primului copil al familiei Ion Ţene şi al Ecaterinei, născută Roşianu, ce
atunci se năştea, dădea semnalul începerii unei vieţi. Era anul când începea
ofensiva lui Montgomery împotriva lui Rommel la El-Alamein, în Egipt. În oraşul
Drăgăşani, mai târziu, s-au simţit bombardamentele americane care ţinteau podul
de fier de peste Olt. În timpul acela, când sunau sirenele anunţând un nou
bombardament, tata şi mama cu mine în braţe, punându-mi pălăria lui tata în cap
să mă ferească de soare, fugeau pe Dealul Viilor adăpostindu-se sub umbra viţei
de vie. Era perioada când locuiam cu chirie la o rudă pe strada Leuleşti,
actualmente Kogălniceanu, vis-à-vis de Liceul Agricol. În curtea acestei şcoli
ne jucam până seara târziu când apăreau stelele, iar noi pe uliţă scăpăram cu
două pietre alte stele mai mici, întrecându-ne care pietre scapără mai bine şi
mai frumos.
Clasa întâi
am făcut-o la Şcoala „Fraţii Nicolaescu”, căreia i se mai spunea „Şcoala din
Piaţă”. Prima învăţătoare, doamna Rădulescu, omorâtă de ruşi mai târziu! Apoi,
părinţii m-au transferat la Şcoala
„Nicolae Bălcescu” unde l-am avut învăţător pe domnul Moreanu. În clasa întâi
am avut tăbliţă de gresie pe care scriam. O am şi acum ca amintire. Le-am
arătat-o şi nepoţilor pentru a cunoaşte cum se învăţa în acele vremuri… şi cum
arăta „laptopul” bunicului lor! Învăţătorii pe care i-am avut erau foarte
exigenţi cu noi. Când nu ştiam lecţia ne puneau la colţul clasei în genunchi pe
coji de nucă. Şi… astfel învăţam de teamă… nu din conştiinţă! Dar învăţam! La
ciclul primar am avut profesor de limba şi literatura română pe domnul
Muşulescu. Un bărbat frumos şi exigent. Când nu ştiam lecţia ne trăgea de perciuni,
spunând: „Tătarule nu ai învăţat!”.
Dovadă că se făcea carte în şcolile primare şi în
liceul din Drăgăşani este faptul că mulţi dintre foştii mei colegi de clasă au
ajuns mari personalităţi, precum: Radu Vasile, fost prim-ministru al României,
Virgil Mazilescu – poet de mare talent, Dumitru Velea – scriitor, Ilie Vulpe
-istoric, Mugurel Isărescu, actualul guvernator al Băncii Naţionale, iar mulţi
alţii, profesori universitari, cercetători, oameni de ştiinţă…
Nu pot să-i uit pe profesorii mei, cei trei „Escu”:
Mihăescu, Istocescu şi Popescu, de limba şi literatura română, pe profesoara
Preda de matematică… care m-a lăsat corigent în clasa a X-a. Fiind bun la
fizică şi chimie, profesorul Cruciachevici mai întotdeauna mă punea, la orele
de laborator, să fac experienţele cu care îşi exemplifica lecţiile. Nu pot să
uit că am fost eliminat trei zile pentru faptul că am fost găsit citind în
clasă romanul „Rusoaica” de Gib I. Mihăescu, care era interzis în acea
perioadă. Cartea o împrumutasem de la Ionica, fiica cea mică a autorului, care
locuia împreună cu mama dânsei, doamna Elena, fostă Stănescu, pe o stradă
adiacentă cu strada Parcului pe care se afla casa noastră. Era perioada când
din dorinţa de a ne face cunoscute creaţiile literare am înfiinţat Cenaclul
Literar de pe lângă Casa de Cultură. Era anul 1958: După ce a fost recunoscut
(reabilitat) Gib I. Mihăescu am botezat cenaclul cu numele acestuia.
Tot în acel an, 1958, împreună cu colegii Ilie
Vulpe, Nicuşor Bărbulescu şi Liviu Lica, am făcut o gazetă de perete din
scânduri, frumos construită cu patru rubrici, intitulată „Gazeta literară
drăgăşeneană”, pe care am pus-o pe gardul şcolii chiar la intrare. Era noaptea.
La cele patru rubrici am „publicat” poezii şi articole despre activitatea
cenaclului pe care-l conduceam. Dimineaţa, înfuriat, directorul Liceului,
profesorul Chelărescu, a dat ordin să fie dată jos gazeta noastră, iar pe noi
ne-a eliminat trei zile şi apoi am fost criticaţi de mama focului în şedinţele
de UTC.
Conducând, ca elev în clasa a XI-a, cenaclul literar
pe care-l înfiinţasem, am invitat la şedinţele acestuia colegi şi prieteni
dragi, iubitori de literatură, precum Dumitru Velea, viitorul dramaturg,
eseist, poet (elev în acea vreme la Liceul Agricol din localitate), Constantin
Dumitru, ajuns renumit ziarist, Nicolae Cochinescu, procuror în Drăgăşani,
viitor membru al Curţii Supreme de Justiţie, poetul Virgil Mazilescu care era
deja student la Bucureşti, Ion C. Vasile, tatăl viitorului prim-ministru,
profesorul Niţă Popescu, poetul Dumitru Raiciu, profesorul Emil Istocescu şi
alţii. Demn de recunoscut este faptul că am avut mare noroc cu dascălii noştrii
din acele vremuri, deoarece ne-au pregătit cu dăruire la toate materiile, ne-a
transmis dragostea de cunoaştere şi ne-au „deschis ochii”, învăţându-ne cum să
ţinem piept vieţii.
Locuind nu departe de casa familiei Gib I. Mihăescu,
încă de prin clasele primare am aflat că acolo a stat un mare prozator. Doamna
Elena, soţia scriitorului cu cele două fetiţe Miruna şi Ionica, au fost scoase
de comunişti din locuinţa lor, pe motiv că erau boieroaice şi făceau parte din
familia „legionarului” Gib I. Mihăescu (cel care a publicat la revista
„Gândirea”) şi mutate într-o casă de ţigani. Abia în 1967, după ce a fost
retipărit Gib, le-a fost retrocedată casa… În acea perioadă vizitam familia,
împrumutam cărţi şi cercetam manuscrisele. Aveam şi un concurent, pe prietenul
meu, profesorul Emil Istocescu, care s-a implicat cu dăruire în cercetarea
operei autorului, în special al
volumului „Braţul Andromedei”, publicând câteva cărţi de referinţă
despre opera lui Gib I. Mihăescu.
După
terminarea liceului am studiat la „Dimitrie Marinescu” la Bucureşti, după care
m-am înscris la Facultatea de Filolgie-Istorie la din cadrul Institultului
Pedagogic de la Baia Mare. După absolvirea facultăţii, am fost repartizat
profesor la Tarna Mare, comună situată la graniţa cu Ucraina, pe atunci parte
intergtantă a a Uniunii Sovietice. Acolo am stat doi ani. Este locul unde m-am
căsătorit cu poeta Titina Nica Ţene, care era învăţătoare acolo… la şcoala
condusă de fratele ei Ion. Ca o coincidenţă, soţia mea îşi trăgea rădăcinile
din Uşurei, un sat de lângă Drăgăşani. Ne-am căsătorit în acea localitate
maramureşeană… având verighete câte un fir de iarbă… pe deget! De unde aur,
când acest metal preţios era monitorizat de comunişti?! Ţin minte că la
căsătoria noastră ne-a cântat la pian o doamnă unguroaică şi am ciocnit câte un
pahar de vin de Tarna Mare. Asta a fost frumoasa noastră nuntă… Eram atât de
tineri, plini de speranţe şi vise.
Era perioada când Poezia ţinea de foame.Îmi
amintesc…Venise cu şcoala la Casa de Cultură din oraşul podgorean. Sala era
arhiplină cu elevii de la cele două licee din localitate. Printre ei şi câţiva
profesori ce-şi ocupaseră locurile în primele rînduri. Era un eveniment
deosebit. Veniseră în oraşul lor un grup de scriitori de la Bucureşti. Până la
începerea evenimentului cultural sala vibra de discuţiile elevilor. Un murmur
uniform ajungea şi de după cortina din catifea de culoarea vişinei putrede,
acolo unde se aşezaseră pe scaune în jurul unor mese scunde cei trei scriitori
din Bucureşti, unul din capitala regiunii Argeş şi celălalt din oraşul
învecinat. În mijlocul lor se afla profesorul Isăcescu moderatorul
evenimentului.La un moment dat a bătut gongul. Sala s-a liniştit şi încet
cortina s-a deschs.Un ropot de aplauze au spart liniştea care se aşternuse.De
la masa din centrul scenei, cu microfonul staţiei de amplificare, s-a ridicat
profesorul de română de la Liceul Teoretic.
-Dragi
elevi, profesori şi concetăţeni, vă rog să-mi daţi voie să urez bun venit în
oraşul natal al lui Gib I. Mihăescu, scriitorilor: Francisc Munteanu, Dan
Deşliu, Ion Bănuţă, Dan Rotaru şi Traian D. Lungu. Urmează să sosească de la
Piteşti şi tânărul poet, născut în oraşul nostru, Al.Roşianu.
Un ropot de
aplauze a acoperit ultimile cuvinte ale profesorului.Fiecare scriitor, pe rând,
a vorbit despre laboratorul său de creaţie şi a citit din opera lui.Între timp,
pe scenă, a apărut un tânăr slab şi brunet pe faţa căruia se vedea emoţia şi
oboseala pricinuită de venirea precipitată de la gară.
-Dragi
spectatori ! Ne bucurăm că a venit de la Găvana unde face practica şi poetul
nostru Al.Roşianu.
Ropotul de
aplauze a acoperit cuvintele lui Tania, elevă la Liceul Agricol, ce dorea să le
spună colegei de alături.
-Tovarăşe
Roşianu vă rugăm să ne citiţi câteva poezii din creaţia dumitale!
Băiatul ars de soare s-a ridicat de pe scaunul pe
care fusese invitat să stea şi a început să citească dintr-o antologie în care
avea incluse câteva poeme.O linişte profundă s-a lăsat peste sala care devenise
neîncăpătoare.După ce a citit, aplauzele s-au revărsat precum apele Oltului
peste brazdele proaspăt însămânţate când le inundă .
-E drăguţ
băiatul! S-a adresat Tania către colega Ioncica.
-Asta vroiai
să-mi spui adineauri?
-Da!
După acest
eveniment, liniştea, specifică oraşului de provincie, s-a aşternut din nou.
Alexandru Roşianu a plecat la Piteşti să-şi continuie practica, iar Tania
adormea cu visul ei în clădirea internatului de pe strada Parcului.
Erau zilele
când fontele încinse ale soarelui în
amiază amorţea oraşul. Căldura juca în aer.Nicio ţipenie de om nu mai se
vedea după orele prânzului. Toate magazinele erau închise. Doar Braseria din
faţa Bisericii, construită de legionari, şi Restaurantul ”Podgoria “ erau
deschise.În ele se vedeau gestionarii care luau câte un şnapţ înainte de a
pleca acasă, sau ţărani care beau câte o bere în aşteptarea autobuzelor ce
plecau spre comunele lor. Cu miros de
băutură acră amestecat cu fum de mahoarcă. “Naţionale” îi întimpina pe clienţI
aceste localuri ”selecte “, din central oraşului, în care existase pe vremuri
“La Grandiflora “, restaurantul evocat de autorul romanului “ Rusoaica“.
Vacanţa
mare, mult aşteptată de elevi, a sosit. Dar nu pentru toţi.Elevii de la Liceul
Agricol se duceau zilnic până în august la Ferma din Prundeni la lucru.
În acest
timp Alexandru s-a întors acasă pentru a-şi petrece vacanţa mare. Se ducea la
Olt, făcea plaje, înota alături de foştii colegi şi colege.Uneori se ducea cu
câte un grup până la halta Călina şi de acolo se întorceau înnot la plaja din
oraşul viilor plină de tinerii întorşi acasă de la şcoli şi facultăţi.
Într-o
duminică, pe când organele raionale organizaseră “Festivalul portului şi cîntecului
naţional “, Alexandru a ieşit în oraş.Difuzoarele, instalate pe ferestrele
Primăriei din faţa Parcului Central, trasmiteau cântece de genul ”Floare
albastră, floare de nu mă uita. “, în timp ce grupuri de dansatori din raion,
îmbrăcaţi în costume naţionale, defilau
prin faţa Primăriei îndreptându-se spre stadion unde avea loc un spectacol
folcloric.De atâta plimbare prin oraş a căutat o bancă liberă în parc cu faţa
spre strada pe unde defilau grupurile de dansatori.
-Este liber
aici, zambilico?
-Nu vedeţi
că este un coş cu ciuperci?! I-a răspuns bruneţica cu breton ce-I acoperea, pe
jumătate, fruntea.
-Văd
domnişoară! E al dumneavoastră?
-Nu! O
femeie de la mine din sat l-a lăsat.Ea s-a dus să mai cumpere câte ceva…A
răspuns cu sinceritate eleva îmbrăcată în uniforma albastră şi cu un guleraş
alb la gât.
Alexandru a
mutat coşul şi s-a aşezat lângă fata ce avea în mână “Decameronul “.
-Citeşti
această carte?
-Da! În lipsă
de altceva…colegele n-au vrut să mă ia la stadion pe motiv că nu sunt îmbrăcată
cu o rochiţă mai arătoasă.Mi-au spus că le este ruşine cu mine îmbrăcată în
uniformă.
-Nu fi
supărată! Vom merge împreună!
-Bine! Dar
trebuie să o aşteptăm pe ţaţa Mariţa să-şi ia coşul.
-La ce liceu
eşti elevă ? A întrebat-o cu timiditate Alexandru.
-Am
terminat liceul anul acesta.
-Felicitări!
După o
tăcere nu prea îndelungată fata a
început să se destăinuie.
-Eu vă
cunosc. Sunteţi poet.V-am văzut acum o lună pe scena Casei de Cultură.
-Ooo…Mă bucur! Dar cum te cheamă?
-Tania!
-Pe mine,
Alexandru!
Şi-au dat
mâinile. La atingerea lor un firor le-a străbătut tot corpul.
Între timp a
venit şi femeia a cărui coş o aştepta pe bancă.
-Fa, Tania i-o
plec că nu mai e mult până la RATĂ. Ce să le spun, fa, la ai tăi?
Femeia îl
privea pe sub sprâncene pe Alexandru.Îşi înnodă baticul înflorat sub bărbie.
-Spunele că
mai am două săptămâni de practică şi apoi iau Diploma.Banii de pe aceasta îi
aduc acasă pentru a cumpăra mâncare fraţilor mai mici.
-Bine! Să ai
grije pe- acii…
-Am! Ţaţă Măriţă.
Femeia a plecat după ce şi-a pus colacul pe cap şi
peste el coşul. Alexandru a privit-o cum se îndepărta mergând pe trotuar în
sus, şi această imagine i-a rămas întipărită, comparând-o cu o statuie dedicată
ţărăncii. Mai târziu a scris o poezie pornind de la acest episod.
-Spuneai că vrei să mergem la stadion să vedem
serbarea!
-Mergem!
S-au ridicat de pe bancă şi au luato pe drumul ce
ducea la Olt.Era acelaşi care ajungea şi la Stadion. Mergeau unul lângă altul
tăcuţi.Şiruri de locuitori ai oraşului se îndreptau spre locul unde se
desfăşura Festivalul.
-Salut Sandule! Eşti corupător de minore? Îl salutau
foşti colegi trecând pe lângă cei doi.
-Salut Bebe!
Alexandru a vrut să o ia de mână.Timidă Tania şi-a
retras discret braţul. Aproape de stadion a mai încercat odată. De data aceasta
mânuţa mică a fetei a rămas în palma băiatului.O bucurie şi un sentiment pe
care nu l-a cunoscut până atunci l-a cuprins.
Au asistat la întreg spectacolul de pe scena
instalată chiar pe gazon. Alexandru a simţit că se îndrăgosteşte de această
făptură brunetă şi firavă.
După spectacol s-au întors în centru şi de acolo
spre dormitorul fetelor, care nu era departe de casa familiei Roşianu. Înainte
de a se despărţi au stabilit ca în fiecare seară să se întâlnească.
-Numai două zile, Alexandru! După aceea plecăm la
ferma din Prundeni, şi acolo dormim.
-E bine şi aşa! De fapt am mult de învăţat pentru
admitere la facultate, la filologie. Că n-o să rămân doar cu Şcoala Tehnică
Tipografică pe care am absolvito.
-Foarte bine.
-Dar… tu, după ce iei Diploma de Maturitate ce vei
face?
– Mă duc la fratele meu în Maramureş. Este director la o şcoală, şi mă fac
învăţătoare.Ajunşi în poarta curţii unde era clădirea internatului s-au oprit
faţă în faţă.Tăceau.Alexandru ar fi dorit să o sărute, dar nu îndrăznea.
Timiditatea pusese stăpânire pe el.
Au mai discutat despre ce vor face fiecare în
viitor, Alexandru chiar i-a promis că dacă ajunge poet mare îi face o casă
frumoasă.
-Tu, dacă nu doreşti să fim soţ şi soţie, eu tot o
să-ţi fac o casă mare.Şi te las liberă…
Tania tăcea. Obrajii înroşiţi îi trădau emoţiile.
Nici-unul n-ar fi dorit să se despartă. Însă,
colegele întorcându-se de prin oraş ironizând-o, au făcuto pe Tania să-i
întindă mâna şi să-şi ia la revedere de la băiat.
-Când ne mai întâlnim?
-Mâine la ora 18! Îi strigă din curte, apoi fata a
dispărut după colţul clădirii.
Până la ora întâlnirii Alexandru învăţa pentru
facultate. Dar de multe ori gândul îi fugea la fata brunetă cu breton. Apoi la
felul cerinţelor de la admitere.”Învăţământul acesta ne transformă în aparate
de înregistrat. Adevărate magnetofoane! Nici-o logică, nici-o interpretare şi
analiză proprie. Ne cere totul ca-n carte.Cu punct şi virgulă.“ Gândea, uneori,
Alexandru.
La două zile Alexandru se scula la trei noaptea
pentru a se ducea în locul mamei sale să stea la coadă pentru a lua porţia de pâine pe cartelă. Dacă întârzia
rămânea fără pâine familia întreagă, mama, tata şi sora.
Acolo, la rând, aştepta până la ora şapte până venea
pâinea.Tot atunci auzea discuţiile oamenilor nemulţumiţi de această situaţie,
şi mai ales de persoanele, ca miliţieni şi alţi activişti de partid care intrau
prin spate şi luau pâine, fără să stea la rând.Unii vorbeau că aceştia nici nu
plăteau…”Poate de aceea vânzătoarea nu ne mai dădea restul“. Gândea Alexandru
stand ore întregi la rând. Tot atunci s-au născut, păstrate în memorie,
poeziile care au făcut obiectul volumului de debut.
Câteva seri la rând s-au întâlnit în parcul din
spatele Casei de Cultură.În ultima seară, înainte de a pleca Tania la Prundeni,
Alexandru i-a citit poezia pe care i-a dedicate-o. Fata a ascultat în tăcere,
după care i-a luat mâna în mânuţa ei drept mulţumire.
-Frumoasă! Dar, oare merit eu să-mi dedici o
poezie!?
-Nu una, draga mea, ci toate volumele pe care le voi
scrie de-acum înainte. Ţine hârtia!
Tania a luat poezia, a împăturit-o cu grije şi a
băgat-o în buzunarul uniformei.
Ca niciodată în seara aceea Tania a întârziat de la
internat. Fiecare şi-au povestit întâmplări din viaţă şi au vorbit despre
familiile lor.
Pe drumul de întoarcere Alexandru a luat-o de
mână.Se întunecase şi luna plină arunca razele ei reci peste cei doi
îndrăgostiţi.
-Vezi, Tania, puzderia de stele!?
-Da! E o minune universul acesta!
-Vrei să ne alegem o stea a noastră? Şi când vom fi
departe unul de altul să o privim, şi să ne gândim unul la altul…
-Da! Ce frumos!
S-au oprit şi au privit la cerul înstelat.
-Vrei să fie prima stea de la proţapul Carului Mare?
Uite, acolo, spre stânga!
-Da, o văd! Bine.Ea este steaua noastră!
Alexandru s-a apropiat de Tania, şi aceasta s-a
lipit de el, ţinându-l de mână. Un sărut prelung a pecetluit “ botezul“ stelei
lor.
S-au despărţit în poarta internatului.Alexandru a
încercat să o sărute din nou.
-Nu! Te rog, nu! Poate ne văd fetele.Sunt aşa de
bârfitoare…
Alexandru a înţeles, i-a sărutat mâna şi înainte de
a se despărţii i-a spus:
-Ne vedem când termini practica.
-Da!
*
Înprejurări independente de voinţa lor cei doi nu
s-au mai întâlnit în acea vară.Alexandru a luat examenul la facultate în oraşul
din nordul ţării.S-a înscris acolo, ştiind că Tania se duce la fratele ei
pentru a se angaja învăţătoare.
Între timp Alexandru a publicat câteva poezii într-o
revistă din Banat şi în alta din Iaşi.Nu mai avea nici-o veste de la
Tania.Însă, cu ajutorul unor prieteni din comuna ei a aflat de la o soră în ce
comună din Maramureş este fratele ei director de şcoală. Această veste l-a
bucurat pe tânăr.
În oraşul de la poalele Dealului Viilor tocăliile
începuseră să bată. Semn că toamna se apropia.
Alexandru era nerăbdător să vină sfârşitul lui
septembrie pentru a pleca la Baia Mare.Încă, împreună cu prietenii, făceau baie
la Olt. Seara se plimbau pe bulevardul din centrul oraşului, unde un locotenent
de securitate cu motocicleta lui se urca pe trotuar să sperie fetele. Din
această cauză, împreună cu Viorel, Bebe şi Liviu căutau liniştea de pe strada cu castani.Se
plimbau discutând literatură şi uneori despre fete.Unele frunze ale copacilor
începuseră să capete culoarea lămâii.
-Ai obserbat Alexandre că nu mai bat clopotele în
oraşul nostru? De ani de zile nu mai bat. Nici toaca…
-Da, da… acum realizez Bebe, acest fapt.
-Mi-a spus părintele Sachelari că au primit ordin de
la partid că nu mai au voie să tragă clopotele şi nici toaca să bată.
-Comuniştii ăştia, sunt atei de tot…
-Mai rău! N-ai auzit ce-au făut în satele din sudul
regiunii?
-Nu!
-Au împuşcat pe ţăranii care n-au vrut să se înscrie
în CAP. Unii se ascunseseră în clăile de fân, alţii în pătule, în fânare, chiar
şi în fântâni legaţi cu lanţul de la ciutură. Activiţii şi securiştii trăgeau
în acestea.Unii din fugari mureau pe loc fără să scrâncească, alţii, răniţi cum
erau, ieşeau în fugă din ascunzătoare.Îl şti pe Marinescu din Zlătărei?
-Da!
– Ăsta s-a legat de ciutură şi nevastă-sa l-a
coborât în fântână. Îi dădea mâncare cu
ajutorul unei frânghi.Până a văzut-o o vecină. Aceasta i-a spus activistului de
partid, şi ăla a trimis câţiva securişti de-au mitraliat de sus, cu armele
automate proptite de ghizdul fântâni. Nenorocitul om a murit înpuşcat. De
atunci, biata femeie, a astupat fântâna, şi în ziua în care a
fost înpuşcat, în fiecare an muierea aprinde câte o
lumânare. Să aibă lumină pe lumea cealaltă, că bun bărbat a fost. Spunea
femeia.
-Măi, ce grozăvii mai fac şi ăştia!
-Taci din gură! Vine în spatele nostru cineva.
*
Aşa au trecut, pe nesimţite, zilele până la
începerea facultăţi. Prietenii s-au despărţit, fiecare mergând în diferite
oraşe unde erau studenţi.
Alexandru s-a urcat în acceleratul de Sibiu şi de
acolo a luat un alt tren spre Cluj, şi din capitala Ardealului un personal până
la Baia Mare. În timp ce trenul înfăşura distanţele pe roţi proaspătul student
privea cu admiraţie peisajele ce se derulau prin faţa ochilor ca secvenţele
unui film despre o călătorie spre necunoscut. Simţea un fior ce nu-l cunoscuse
niciodată gândind că se apropie de iubita lui.
Spre seară a sosit în oraşul castanelor comestibile.
O gară mică cu cârciumi ce răspândeau o duhoare de băutură, fum de ţigară şi
transpiraţie l-a întâmpinat.Ar fi băut o cafea. Intrând într-o astfel de bombă
la întrebarea lui barmanul s-a uitat la el de parcă ar fi căzut din cer.
-De unde măi nenică atâta cafea?! Nici nechezol nu
avem, şi matale amu vrei cafea!? Asta e aur curat! Noi construim socialismul şi
nu aruncăm banii pe fineţuri! A strigat în urma lui barmanul, ca să-l audă şi
cei de la mese. Şi-a luat geamantanul de mâner şi a plecat pe jos spre căminele
Institutului Pedagogic de 3 Ani. După ce s-a cazat într-o cameră cu încă trei
colegi, s-a culcat.Simţea în tot trupul o oboseală plăcută.
Mai erau două zile până la începerea cursurilor.
Între timp Alexandru a vizitat Biblioteca din Centru Vechi al oraşului, s-a
plimbat pe malul Săsarului.Ba, unele studente au început să-l abordeze, dar Alexandru
avea un singur gând. Să meargă în satul din Oaş unde Tania se stabilise.
După începerea cursurilor viaţa a început să curgă
lin cu un program bine stabilit. Împreună cu colegii şi colegele, duminicile,
urcau pe dealurile din împrejur plantate cu castani.Într-o astfel de
mini-excursie o colegă s-a apropiat de Alexandru.
-Alexandru, mie îmi place de tine!
-Ionelă! Eşti frumoasă şi mi-ar fi plăcut să-mi fi
prietenă, dar inima mea este dată unei fete, pe care am botezato ”Mărunţica
câmpului “. Ei i-am dedicate multe poezii!
-Bine Alexandre! Îmi pare rău…în poezia ta am
descoperit omul care eşti.
Au coborât tâcuţi de pe deal, unul lângă
altul.Soarta, nevăzută, îi despărţea.
Astfel s-au scurs zilele până la “ Balul bobocilor“,
ţinut în cantina Institutului. Alexandru era unul din organizatori. Printr-o
scrisoare trimisă fratelui a invitat-o şi pe Tania.Adresă aflată de la
Inspectoratul Regional de Învăţământ Maramureş.
Emoţionat, a aşteptat-o pe Tania la Autogară.Din autobuzul care abia
îşi mai ”trăgea sufletul “ a coborât Poezia. A luat-o de mână şi cu timiditate,
mergând, a sărutat-o pe frunte.
-Bine ai venit, iubita mea!
-Bine te-am găsit! Poezie!
-Tu eşti Poezia mea!
S-au luat de mână şi oprindu-se pe podul de pe Săsar
au privit la stele
-Vezi steaua noastră?
-Da! O văd! Călăuzeşte drumul dragostei noastre…
Au mers, ţinându-se de mână spre cantina care i-a
întâmpinat cu o amenajare festivă. Ghiralndele din hârtie creponată în diferite
culori dădea o admosferă de sărbătoare.
Când au intrat, cu toate că staţia de amplificare
trasmitea o melodie la modă, şi perechi de tineri din diferiţi ani dansau,
melodia s-a oprit. Şi Nicu Coandă, colegul de an cu Alexandru, le-a urat bun
venit. Tania se roşise toată.
-Ce frumos este aici?! Ce fete frumoase ai Alexandre!
-Nu, dragă Tania! Tu eşti cea mai frumoasă!
După ce le-a mulţumit colegilor pentru primirea
făcută, Tania şi Alexandru au început să danseze.
-E un vis aici! Niciodată n-am văzut aşa ceva!
– Consideră că totul e pentru tine…
-Crezi că merit?! Eu, o fată săracă din satul pe
care-l şti?!
-Meriţi, chiar, mai mult, iubita mea!
În timpul tangoului trupurile s-au apropiat. O
căldură deosebită şi plăcută se trasmitea de la unul la altul. O parte din fete
îi priveau cu oarecare invidie. Unele dintre ele puseseă ochii pe Alexandru. Cu
acest prilej s-au convins că este o redută greu de cucerit. Dar, deja era
cucerită de altcineva.
Timpul s-a derulat de pe “ghemul “ vremii, găsindu-l
pe Alexandru când la cursuri, seminarii şi bibliotecă, dar cu gândul la Tania
care în satul din Ţara Oaşului învăţa prichindeii buchiile alfabetului.
Aproape de Crăciun, pe când toate drumurile erau
troienite de zăpadă şi viscol, Alexandru a luat hotărârea să se ducă la Valea
Seacă, s-o vadă pe Tania, să petreacă
Naşterea Domnului alături de iubită. Nu a spus la nimeni că se duce acolo. Se
interzisese ca studenţii să plece acasă pentru a nu sărbători Crăciunul. Alfel
riscau excluderea din facultate, sau în caz fericit, o critică aspră în cadrul
organizaţiei UTC.
Înnotând prin zăpadă s-a îndreptat către Autogara
Veche în speranţa că autobuzul de Tarna Mare va merge normal. Dar, nici
poveste…Toate autobuzele erau blocate la Garaj.Motivul; drumurile erau
înzăpezite. În aceste condiţii Alexandru s-a îndreptat spre drumul ce duce spre
Seini în speranţa că v-a găsi un mijloc de transport care să meargă în direcţia
dorită.
A ieşit la marginea oraşului.Un vânt puternic îi
biciuia faţa. Mâinile înmănuşate începuseră să îngheţe ţinând cartonul pe care
scria Valea Seacă.
După aproximativ o oră a intrat în bold şi a cerut o
cinzeacă de pălincă.Oamenii care se încălzeau cu câte un pahar de vin fiert sau
pălincă l-au privit cu privirea curiozităţii.
-Unde vrei să mergi tinere? L-a întrebat un bărbat
între doză vârste.
-La Valea Seacă! A răspuns cu glas nesigur
Alexandru.
-Nu cred că ai să găseşti ocazie până acolo…Dar,
după părerea mea du-te la casa cu numărul 123 că l-am auzit pe
Vasile Doroş că pleacă cu tractorul CAP-ului, în
după amiază la Comlăuşa la socri.
Alexandru după ce a băut cinzeaca a ieşit şi a
luat-o la deal spre casa cu numărul 123.Vântul bătea de abia se puteau ţine pe
picioare cei câţiva oameni care se aflau pe drum.Alexandru şi-a îndesat mai
bine căciula cu urechi şi a plecat în faţă, mergea gândindu-se că poate a dat
norocul peste el. Din depărtare se vedea un tractor. Ajuns în faţa curţii de la
numărul respective a bătut la poartă. Dar nu i-a răspuns nimeni.”Poate nu mă
aude de zgomotul motorului “. A gândit Alexandru. Nu după mult timp a apărut la
poartă tractoristul.
-Tovarăşe Vasile aş dori să mă luaţi şi pe mine până
la Valea Seacă.
-Băi, tinere, te pot duce până la Comlăuşa… şi
de-acolo o iei pe jos, zece kilometri. Dar, să şti că în cabină nu ai loc. Amu
m-a sunat contabila CAP-ului şi pontatorul că mere şi ei cu copii până la Comlăuşa.Aşa
că…dacă doreşti, poţi merge numai pe tiranţi, în spate…
-N-am ce face! Merg şi aşa…
– O să îngheţi!
-Nu vă faceţi probleme…mă bucur că pot să ajung la
destinaţie. Cei zece kilometric îi merg pe jos.
-Bine! Urcă pe talanţi că mergem! În drum îi luă pe contabilă şi pe pontator.Alexandru s-a
urcat pe fiarele din spate, vopsite în roşu, ţinându-se de marginea cabinei.
Tractorul a pornit.
Cei câteva sute de metri l-au făcut pe Alexandru să
înţeleagă supliciul prin care o să treacă. Dar iubirea pentru Tania nu avea
margini.
Au oprit la poarta unei case şi în cabină s-au urcat
şase personae, patru adulţi şi doi copii. Tractoristul a turat motorul şi
utilajul a luat-o din loc. Frigul se înteţise.Un curent puternic îi şuierea pe
la urechi. Alexandru ţinându-se bine de un mâner din spatele cabinei a rămas
uimit simţind că, de frig, mânuşa I se lipise de fier. Să-I treacă timpul şi
durerea supliciului Alexandru privea în jur.Peste tot era numai alb.Casele se
succedau unele după altele.La Seini au oprit la un magazine să cumepere
pâine.Alexandru a coborât să se dezmorţească puţin. A intrat într-o bodegă şi a
băut repede un carcalete.
-Tinere! Haide,că mergem!
-Gata!M-am urcat!
Tractorul a luat-o din loc. Acolo, sus, îngheţase
bognă.Într-un timp a început să compună o poezie în gând. Nu mai avea chef să
privească în jur.Au trecut prin Halmeu pe când înserarea începuse să se lase.
Deja în unele case se aprinseseră lămpile cu petrol.Pe când au trecut prin
Turulung Alexandru a terminat poezia.”Următoarea comună este Comlăuşa. Nu ştiu
ce să fac. Să caut o gazdă pentru o noapte? S-au s-o iau pe jos spre Valea
Seacă? Dacă sunt lupi? “. Gândea tânărul de pe tiranţi.
La casa unui gospodar tractorul a oprit.Alexandru
s-a dat jos, abia dezlipindu-şi mănuşile lipite de fierul îngheţat.
-Cât mă costă tovarăşe Doroş?
-Nimic, tinere! Hai intră în casă cu noi, să te mai
încălzeşti…
Intrară cu toţii. Socrii şi nevasta lui Doroş îi
aştepta cu pălincă şi slană.
-Poftiţi luaţi loc, aici pe laviţă!
-Rodico, mai pune ceva lemne în fiteu, să se
încălzească băiatul ăsta…
Aceasta a ieşit val-vârtej şi s-a întors cu un braţ
de lemne.
Alexandru se aşeză privind la farfuriile şi
ştergarele de pe pereţi.Soţia lui Vasile le.-a umplut paharele cu pălincă,
îndemnându-I să servească şi din slana de pe două farfurii, tăiată mărunt.
-Noroc, oameni buni! Ridică paharul Doroş.
-Noroc, răspunseră ceilalţi.
Alexandru a băut paharul tot.Simţea că-I ia foc
gâtul.Era pentru prima dată când bea pălincă. A luat câteva bucăţi din slană,
şi s-a ridicat.
-Oameni buni, vă mulţumesc pentru transport şi
ospitalitate.Dar, vorba românului, călătorului îi stă bine cu drumul.
-Ar fi bine să rămâi, aici,la noi, peste nopate…
-Nu rămân! Trebuie să ajung la Valea Seacă!
-Dar ce te mână aşa de repede?!
-Lasă-l, Rodica! Poate are şi el o ibovnică.
Vasile Doroş l-a condus până la poartă. Alexandru a
luat-o încet pe drum, pe şleaurile lăsate în zăpadă de roţile tractoarelor. Era
senin şi luna lumina câmpurile. Se vedea chiar foarte bine. Privea în jur.
Unele ferestre ale casele acoperite cu paie erau laminate de lămpi cu petrol.
De undeva de pe uliţele îngropate în nămeţi se auzeau ţipuriturile flăcăilor şi
al coconilor care se duceau la fete. Înainta greu , picioarele îi alunecau când
într-o parte, când în alta. Înainte de a porni la drum făcuse socoteala că în
două ore ajunge la destinaţie.Acum, şi-a dat seama că va face mult mai mult. La
un moment dat, pe drumul dintre două sate s-a oprit. A privit cerul spuzit de
stele.A căutat cu privirea steaua lor. Era chiar deasupra capului, uşor spre
nord.” Tania mă gândesc la tine. Privesc la steua noastră. Abia aştept să te
văd. Simţi acest fapt?“ Gândi Alexandru. Departe se auzeau urletul lupilor.
Înainta, înainta cu vântul bătând din faţă. După un timp a văzut la marginea
drumului, cu parul ce-o susţinea, pe jumătate îngropat în zăpadă, o tăblie
indicatoare. Era acoperită cu zăpadă. S-a apropiat de ea şi a şterso cu
mânuşa.Pe ea scria “Valea Seacă “. Bucuros a înteţit mersul. Ajungând la un
bold, luminat cu câteva felinare, Alexandru a intrat în încăpere. Un miros de
pălincă, ţigări şi mâncare l-a întâmpinat cu greţoşenia lor.
-Bună seara oameni buni!
-Bună să-ţi fie inima tinere!
-Caut locuinţa lui Iacob.
-Care Iacob? L-a întrebat un bătrân dând peste cap
un pahar cu pălincă.
-Iacob care are în gazdă două învăţătoare!
-Da…da…,dumneta oi fi un ficior al vreuneia.
-Da!
-Mai mergi câţiva zeci de metri şi singura casă, din
vârful drumului, acoperită cu ţiglă acolo stau. Dar care îţi este peţitoare?
Aia oacheşe şi măruntă, sau celeltă?
-Aia oacheşe! Dar, văd că dumneata nu prea vorbeşti
ca pe aici…
-Heei, tinere! Am făcut armata la infanterie, la
Caracăl.Trei ani bătuţi pe muchie.
Înţeleg! Vă mulţumesc pentru îndrumare. Şi-au dat
mâinile şi Alexandru a plecat mai departe. Ajuns pe culmea drumului a văzut
casa cu ţiglă. O lampă pâlpâia în odaia din spate.
-Alo! Oameni buni! Tovarăşe Iacob!
Un câine lătra de după casă să rupă lanţul.
-Cine e? A ieşit o femeie cu lampa în mână.
-Vin de la Baia Mare şi o caut pe domnişoara Tania.
-Aşteaptă, vin
să dechid poarta.
Femeia i-a luminat faţa cu flacăra anemică a lămpii.
A tras drugul de la poartă şi l-a poftit să
intre.Femeia a luat-o înainte.Alexandru
după ea.Câinele lătra în spatele curţii să rupă lanţul.
-Poftiţi!
-Mulţumesc!
Au intrat în camera de oaspeţi unde predominau două
laviţe, un pat încărcat de perne şi dune, cusute în stil oşenesc.Pe pereţi se
evidenţia un rând de farfurii viu colorate agăţate sub tavanul din grinzi de
lemn, puţin afumate.Iar lângă uşe un fiteu în care ardea focul.
-Dar…unde este Tania?
-A plecat la un bal la Băcicău. S-au dus toate
cadrele didactice.
Pentru o clipă s-a aşternut liniştea.Un sentiment
ciudat îi sfredea sufletul lui Alexandru.
-Imi spunea că o să veniţi…dar nu ştia când…
-Nu e nimic.Mă bucur că poate să se distreze şi în
colţul acesta de ţară.
-Am să vă aduc ceva de mâncare. După atâta drum prin
zăpadă…
-…Şi mai ales frig!
Femeia a ieşit şi în liniştea nopţi se auzeau pe
uliţele satului ţipuriturile flăcăilor venind de la fete. Peste o zi era
Crăciunul. Oamenii tăiaseră porcul şi peste tot mirosea a slană afumată.Mai
târziu are să afle că în obiceiul locului era să pună hălcile de slănină în
podul caselor care nu aveau hornuri. Fumul ieşind direct în pod, afumând şi
păstrând slănina până la vara viitoare.
Între timp femeia a venit cu un ştergar curat pe
care l-a întins pe masă, aşezând pe el o
farfurie cu cârnaţi , slană şi muşchi prăjiţi. Apoi s-a întors cu un canceu cu
vin şi o sticlă de pălincă şi două pahare.
-Nu trebuia să vă deranjaţi doamna…
-Maria!
-Maria! Aţi adus prea multe bunătăţuri.
-Aşa e obicieiu pe la noi… oaspeţii să-i întâmpinăm
cu ce avem mai bun.
-Dar soţul unde este? Să vie şi dânsul să ciocnim un
pahar cu pălincă.
-Lucrează în ocol la meteri, în pădure,…şi nu le dă
liber de Crăciun.
– Ateii!
-Îi ţin eu locul până vine aleasa inimii
dumneavoastră.
Femeia a turnat un deţ de pălincă şi lui şi ei.
Mărgelele din jurul paharelor arătau tăria.
-Vă rog să serviţi.
-Mulţumesc.
Alexandru a luat cu mâna câteva felii de muşchi.
-E bun muşchiul!
-E de la porcul nostru…Ăştia de la CAP au vrut să
ni-l ia pentru a-l preda la ORACA. Dar l-am ascuns în pivniţa de sub cerdacul
lui Paulina din vârgul dealului. Pe mine mă cheamă Maria, vă rog să-mi spuneţi
pe nume…
-Pe mine mă cheamă Alexandru şi sunt student la Baia
Mare.
După ce s-au ospătat ciocnind câte un pahar de
pălincă şi la sfârşit un pahar de vin din viţă producătoare, Maria a strâns
masa.
-Pe mine vă rog să mă scuzaţi! Mă duc la bucătărie
că am pus ceva la fiert pe fiteu. Puteţi să vă faceţi lejer. În această cameră
veţi dormi.Aveţi şi un radio, Electronica, pe baterii. Vă rog să vă simţiţi ca
acasă.
-Mulţumesc pentru ospitalitate!
-Nu aveţi pentru ce! Şi femeia a ieşit ducând în
mâini farfuriile.Lăsând doar un pahar pentru pălincă şi sticla abia începută.
Alexandru
şi-a dat jos haina şi cismele şi s-a întins pe patul cu saltea de paie.A
dat drumul la radio ce se afla pe o laviţă de la capătul patului.Postul
naţional trasmitea cântece patriotice. A învârtit scala rotundă a aparatului
încercând să prindă Europa Liberă. Până la urmă a reuşit.Ascultând emisiunea,
sufletul lui s-a mai răcorit. O speranţă încolţea în el ori de câte ori asculta
acest post sau Vocea Americii.
Îl luase somnul când a fost trezit de câteva voci.
De dincolo Alexandru a auzit glasul Mariei.
-A venit un băiat de la Baia Mare, dar când a văzut
că Tania nu este aici, a plecat înapoi cu un tractor.
Băiatul s-a sculat repede din pat şi s-a ascuns după
sobă. Tania a intrat în camera de oaspeţi, a privit în jur, şi dezamăgită s-a
întors în cea de la intrare.
-Maria! De ce i-ai dat drumul? Pe vremea asta, de nu
scoţi afară nici-un câine, tu l-ai lăsat să plece.
-Voi sunteţi de vină. Tu, că ai plecat la bal.
-Ioncica a tot insistat…
-Ia să căutăm mai bine, zise Tania văzând pe faţa
Mariei un zâmbet suspect.
Tania a intrat din nou în camera de oaspeţi şi a
văzut sub masă cismele lui Alexandru.
-Ale cui sunt încălţările astea?
-Ale lui Iacob!
Când a văzut în cuierul de pe uşe haina iubitului,
Tania s-a îndreptat spre sobă. Alexandru a ieşit şi a îmbrăţişat-o.
-Of! M-ai speriat! Am crezut că ai plecat…
Au petrecut împreună două zile Crăciunul în Valea
Seacă. Au fost la Biserică şi au jurat pe cruce că niciodata nu se vor
despărţi. În aceste zile nu s-au culcat împreună.Alexandru dormea singur în camera
de oaspeţi şi Tania în camera închiriată împreună cu Ioncica.
Întors la Facultate, Alexandru a fost criticat aspru
pentru faptul că a lipsit două zile de la cursuri tocmai de Crăciun.
Timpul, pentru Alexandru, se desfăşura alene de pe
ghemul vremurilor.
La începutul lunii mai, ajuns la Valea Seacă,
băiatul a cerut-o în căsătorie pe Tania.Aceasta cu emoţie a acceptat.A doua zi
s-au urcat în autobuzul de Negreşti unde la Spitalul Unificat şi-au făcut
analizele cerute de Primăria din Tarna Mare.
A treia zi s-au căsătorit la Primăria din Tarna
Mare. Deoarece aur pentru verghete nu exista, cei doi şi-au pus pe inelar câte
o „ verighetă“ din două fire de iarbă.Au ciocnit câte un pahar cu vin la o
bătrână maghiară care le-a cântat la pian ceardaşuri.
S-au întors pe jos la Valea Seacă, iar a doua zi
Alexandru a plecat cu RATA la Baia Mare având buzunarul hainei doldora de
pagini cu poezii scrise în această perioadă.
Acolo eram preocupat de literatura cu aceeaşi
ardoare. Deseori trimiteam articole şi poezii la ziarul din Baia Mare, la
„Gazeta Literară” din Bucureşti sau la „Tribuna” din Cluj. Multe dim acestea au
fost publicate spre bucuria „autorului”! Ne duceam, împreună cu soţia, iarna,
pe o vreme de crăpau lemnele de frig, la un cenaclu din Satu Mare, condus de
poetul Petre Got. Desigur, nu ocoleam nici Baia Mare, unde eram atras
sufleteşte de cenaclul „Nord” – înfiinţat de mine, de poetul Vasile Radu
Ghenceanu şi pictorul Mihai Olos.
Chemaţi la Drăgăşani de tatăl meu, care era în acea
vreme şef-contabil la Banca Naţională a raionului Drăgăşani (iar Constantin
Isărescu, tatăl lui Mugur Isărescu Guvernatorul Băncii Naţionale, era inspector
şef), am „încercat” să găsesc un serviciu în oraşul natal. Normal, nu-i aşa?
Până la urmă am găsit de lucru la Staţia de Radioficare din oraş, iar soţia…
contabilă la Intreprinderea de Transport Auto, tot în Drăgăşani.
Devenind redactor la Staţia de Radioficare aveam
zilnic o emisiune de o oră în care difuzam reportaje despre oraş, anchete
economice, montaje literar-muzicale, poezii şi cântece. Am preluat din nou
conducerea cenaclului pe care-l înfiinţasem. În această perioadă, făcând
schimburi de experienţă cu cenaclul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea şi invitându-i,
pe unii din ei, la emisiunile Staţiei de Radioficare, i-am cunoscut pe Doru
Motoc, care într-o perioadă a fost redactor la revista „Argeş” din Piteşti,
unde publicam articole şi poezii, pe regretatul poet Traian D. Lungu, o fire
prietenoasă şi volubilă, pe Ion Şt. Lazăr care era inspector la Casa Creaţiei
din Râmnicu Vâlcea, şi pe directorul
acesteia, Gheorghe Diaconu. I-am cunoscut în perioada când editau
antologii de poezie pe diferite teme (şi
unde publicau şi poezii de-ale mele). Am avut colaborări la realizarea unor
spectacole cu montaje literar-muzicale, cu participarea unor artişti, muzicieni
şi poeţii din Râmnicu Vâlcea precum: George Ţărnea, Felix Sima, Doru Motoc,
Traian D. Lungu, Lucian Avramescu şi Gheorghe Voica.
Prin 1966-1967, Nicolae Cochinescu, care era
procuror la Drăgăşani, a scris cartea pentru copii numită „Călăreţul albastru”.
Aproape toate povestirile din cartea care a apărut mai târziu la Editura „Ion
Creangă”. Deseori le-a citit în şedinţele cenaclului pe care-l conduceam. Unele
din ele le-am difuzat, în lectura autorului, în cadrul emisiunilor Staţiei de
Radioficare din Drăgăşani, care avea peste 5.000 de abonaţi.
Pe Nicolae Cochinescu l-am însoţit (făcând şi
înregistrări audio) la întâlnirile sale cu copiii din clasele primare. Dorea să
cunoască reacţiile viitorilor cititori ascultându-i povestirile.
Pe istoricul literar Costea Marinoiu l-am cunoscut
când participam la şedinţele lunare ale cenaclului „Anton Pann”. Despre cărţile
lui am scris câteva cronici pe care le-am publicat în revistele „Povestea
Vorbei” şi „Argeş”. Cu George Ţărnea am participat la mai multe spectacole de
poezie şi i-am admirat excelenta-i memorie. Avea uşurinţa versificaţiei… aşa
cum o aveau creatorii populari.
În perioada
1970-1971 am lucrat la ziarul de şantier „Lumina de pe Lotru”. Acolo am
cunoscut oameni, fapte şi drame care s-au coagulat în romanul „Chipul din
oglindă”, apărut mult mai târziu, după evenimentele din decembrie 1989, la
editura Fundaţiei „I.D. Sârbu”. Când am depus manuscrisul acestui roman la
editura „Dacia” din Cluj, unde director era Al. Căpraru, redactorul de carte,
Viorica Mării (sora lui D.R. Popescu), după ce l-a citit, mi-a spus textual:
„Tovarăşe Ţene, romanul nu se poate publica. Dacă l-aş publica am intra amândoi
în puşcărie!”. „Chipul din oglindă” este o frescă a societăţii româneşti din perioada
ceauşistă, o critică aspră a politicii economice de atunci.
Deci cam aşa a fost o întoarcere la marea iubire,
oraşul Drăgăşani! Aşa cum îşi intitulase un volum de poezie prietenul meu,
Anghel Dumbrăveanu, numit „Fluviile vizează oceanul”… aşa şi eu am considerat
că „oceanul meu” a fost şi este oraşul natal. Acolo s-au născut cei doi feciori
ai mei, Florin, care, astăzi, este specialist în imagine la televiziune, autor
de reportaje, şi Ionuţ, doctor în istorie şi drept, autor a 16 cărţi publicate.
Există un
proverb românesc: „în orice rău există şi un bine”, proverb care s-a
materializat şi în soartă familiei mele. Demolându-ni-se casa din Drăgăşani,
aşa cum spuneam la început, ne-am hotărât să ne mutăm la Cluj, unde sora mea
Violeta era profesoară de biologie la un liceu din oraş. Am făcut împrumut pe
25 de ani la bancă şi am cumpărat un apartament cu patru camere în care am
locuit cu părinţii şi cei doi băieţi ai noştri, până când copii s-au căsătorit
şi s-au „aşezat” la casele lor. Părinţii… au trecut la cele veşnice de
aproximativ zece ani. Aceasta este istoria şi motivul venirii mele la Cluj în
vara anului 1978, astfel că istoria nu-şi are o scuză în faţa veşniciei,
fiindcă ea „…scuză prea mult timpul”, cum spunea Cioran.
După
revoluţie am lucrat ca redactor la „Curierul Primăriei” şi la „Cetatea
Culturală” unde am promovat tinere
talente şi unde am publicat consideraţiile mele despre apariţia noului curent
literar „Globmodernismul”, cel care a înlocuit postmodernismul care… a stâlcit
limba română şi care nu spunea nimic. Globmodernismul este fenomenul
reîntoarcerii, pe jumătate, la un clasicism împletit cu mijloacele moderne de
astăzi.
La Cluj am înfiinţat în anul 2006 cenaclul literar
„Vasile Sav” ce funcţionează în cadrul unei secţii a primăriei Cluj-Napoca, iar
în ianuarie 2011 am înfiinţat şi cenaclul „Artur Silvestri” al Ligii
Scriitorilor Români, şedinţele ţinându-se în sediul Cercului Militar Cluj. L-am
înfiinţat cu scopul de a fi o şcoală de literatură pentru membrii Ligii
Scriitorilor români, şi nu numai. La şedinţe participă de obicei peste o sută
de persoane. Am înfiinţat acest cenaclu în spiritul lui Garabet Ibrăileanu care
spunea: „Cultură nu e un lux, este un strict necesar. Fără cultură un popor nu
poate rezista în concurenţa vitală dintre popoare”.
Am debutat cu
poezie „Eu m-am născut când…” în luna mai a anului 1959, în revista „Tribuna”
din Cluj. Am trimis poeziile semnate aşa cum sunt în buletinul de identitate,
adică Ţene Florinel Sandu. Mai târziu am aflat cine mi-a fost „naşul” de botez
literar, cel care mi-a pus pseudonimul „Al. Florin Ţene”. Era poetul Negoiţă
Irimie, şeful secţiei „Poezie” din cadrul redacţiei. Pe atunci era redactor şef
Dumitru Mircea, cel care publicase romanul „Pâine albă”. Mult mai târziu în
1974 am publicat la Editura „Litera” din
Bucureşti volumul de versuri „Ochi deschis”, fiindu-mi redactor de carte
distinsul romancier şi editor, de pe vremurile de dinaintea celui de-al doilea
război mondial, Radu Albala. Şi al doilea volum, apărut în 1979 la aceeaşi
editură, a fost redactat tot de Radu Albala. Volumele de poezie „Cerul meu de
hârtie” şi „Masa cea fără de taină” au fost traduse în limbile engleză şi
sârbă. Volumul „Cerul meu de hârtie” a fost publicat la Uzdin, în Serbia, de
către prietenul Vasile Barbu, în urma primirii Marelui Premiu la Festivalul
Internaţional de Poezie.
Am publicat
poezie, articole, critică literară şi eseu în revistele: Luceafărul, Gazeta
Literară, Familia Română, România Literară, Argeş, Secera şi ciocanul, Orizont,
Scrisul Bănăţean, Iaşul Literar, Convorbiri Literare, Confluenţe, Cronică,
Ramuri, Mozaic, Agora Literară, Cetatea Culturală, Ardealul Literar, Curierul
Primăriei Cluj, Flagrant, Poştaşul, Orient Latin, Heliopolis, Rusidava
Culturală, Poezia, Oglinda literară, Esteu, Columna, Citadela, Aurora, Al
cincelea anotimp, Pietrele Doamnei, Climate Literare, Viaţa de pretutindeni,
Napoca News, Făclia, Adevărul de Cluj, Mesagerul transilvan, Radix (Belgia),
Românian VIP (Dallas,Texas), Iosif Vulcan (Australia) ş.a. În total am publicat
peste 6000 de articole şi reportaje în presă. În total am publicat peste 6000
de eseuri, articole de critică literară etc.
Comisia Europeană de la Bucureşti, în 1998, condusă
pe atunci de Karen Fogg, a organizat un concurs de jurnalism, având ca premiu o
bursă în structurile Uniunii Europene de la Bruxelles. Am trimis materialele,
câteva reportaje, pe temele solicitate şi am obţinut bursa. Alături de mine, a
mai fost selecţionat şi filozoful Gabriel Andreescu împreună cu care am fost în
capitala Belgiei. În urma acestei burse şi al concursului am obţinut „Diploma
de Jurnalist European”.
Iniţiativa de a înfiinţa o nouă organizaţiei
scriitoricească în România am avut-o eu, după ce m-am reîntors din Belgia.
Văzând că in această ţară funcţionau cinci asociaţii scriitoriceşti (în bună
înţelegere! Sic!) şi cunoscându-i pe unii scriitori de acolo, mi-a venit ideea
de a democratiza şi în ţara noastră mişcarea scriitoricească. Dar nu înainte
de-a mă interesa despre celelalte „uniuni” din fostele ţări socialiste. În urma
documentării, am aflat că numai în România a rămas o singură asociaţie
scriitoricească de tip sovietic, adică Uniunea Scriitorilor. În toate celelalte
ţări, foste socialiste deci, „uniunile” s-au desfiinţat, iar în locul lor s-au
înfiinţat mai multe organizaţii scriitoriceşti. Aşa cum s-a întâmplat şi cu
partidele politice.
Cunoscând realitatea din Europa am luat hotărârea,
împreună cu alţi 10 scriitori clujeni, să înfiinţăm Liga Scriitorilor Români.
Hotărârea judecătorească de înfiinţare datează din august 2007. Astăzi, după
aproape patru ani de la cea dată, avem 31 de filiale, publicăm 12 reviste, din
care 9 pe hârtie, dar toate pe internet, avem un site, siglă naţională, sigle
ale filialelor, etc. Fiecare filială are un cenaclul literar, iar unele, cum ar
fi cele din Timişoara, Vrancea, Vâlcea, au editat Antologii şi Anuare. De
curând am editat primul volum al „Dicţionarului biobibliografic al Ligii
Scriitorilor”, în format A4, având 446 de pagini şi cuprinzând 200 de autori.
Acum lucrăm la volumul doi, care sperăm să apară până în noiembrie. Filialele
au organizat lansări de cărţi, medalioane literar-muzicale, inclusiv şedinţe de
cenaclu. Cu sprijinul poetei Daniela Voicu, membră a Ligii, am organizat anul
acesta la începutul lunii iulie, în Elveţia, „Festivalul de Arte umane”, la
care au participat 25 de scriitori, atât din ţară cât şi din Germania, Canada
şi Elveţia, unii dintre ei fiind atât membri ai Ligii cât şi ai Uniunii
Scriitorilor. Am înființa filiala Ligii Scriitorilor în Spania.
Până în
prezent am publicat 80 de volume de… poezie, romane, proză onirică, eseu şi
critică literară. Printre acestea enumăr câteva volume de poeme: „Cerul meu de
hârtie”, „Cina cea fără de taină”; trilogia românescă: „Insula Viscolului”,
cuprinzând romanele „Chipul din oglindă”, „Insula Viscolului” şi „Orbul din
Muzeul Satului”. Eseurile le-am publicat în mai multe volume, dar acum amintesc
doar volumul „Prizonierul oglinzilor paralele”. Critică literară am publicat în
câteva volumele printre care „Ochiul magic al metaforei”, apoi teatru în: „Vă
somez, Domnule Doctor!”, „Arca frumoaselor vise de vânzare”, „O stafie tulbură
speranţa”, „La braţ cu Andromeda-Viaţa scriitorului Gib I. Mihăescu între
realitate şi poveste„, „Veniţi, privighetoarea cântă…! Viaţa scriitorului
Alexandru Macedonski între realitate şi poveste „, „Romanţa celui care s-a
întors-Viaţa scriitorului Ion Minulescu între realitate şi poveste „, „Visul
alb „ Iar acum lucrez la viaţa lui Radu Gyr, volum ce va face parte din seria
romanelor Viaţa scriitorilor între realitate şi poveste. . Am publicat şi
volume de piese de teatru în versuri, toate făcând parte din „Epopeea Română”
ce cuprinde: „Florile Sarmisegetuzei”, în cinci acte şi „Io, mare Voievod şi
Domn!”, în trei acte. La această epopee, care va cuprinde în final zece piese
de teatru în versuri, mai lucrez încă.
Am publicat cărți despre Sfinții Închisorilor: Radu
Gyr, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Traian Dorz, Petre Țutea și Mircea
Vulcănescu.
Am început să public eseuri în colecția “Cărticica
de buzunar”, la Editura Napoca Star..
De-alungul timpului au scris cărți despre mine Voichiţa Tulcan Macovei, Petre Birău și
Liliana Moldovan
Al Florin Tene
