Am făcut această afirmaţie într’un interviu şi o susţinem.
Avem temei?! Scăpaţi de autocenzura comunistă, se scrie mult, bine şi mai puţin
bine, pe teme mici, pe teme mari, pe mărunţişuri şi pe găselniţe, la noi în
Maramureş şi în toată ţara. O revistă, naţională, a lansat un concurs literar
care oferă ca premiu un sejur pe litoral pentru două persoane.
Întâmplător ne-a ajuns la ureche o afirmaţie a unuia din
juriu, că: „s’au prezentat 10.000 de manuscrise (!) multe scrise de oameni care
n’au nimic de-a face cu scrisul (!) care scriu o poezie orbită sau cu tentă
sexuală.” Se publică mult, pe merit şi pe bani şi totuşi ne lipseşte ceva, ne
lipseşte marele roman, oare numai nouă?
În perioada interbelică aveam „marele roman”, pe „Ion” al
lui Rebreanu, pentru viaţa din Ardeal, pentru imaginea Vechiului Regat, aveam
romanele lui Camil şi Cezar Petrescu şi altele. Despre infiltrarea comunismului
la noi, romanul „Zvetlana”, 1940, al lui Dessila, mai puţin pentru Moldova, al
lui Ionel Teodoreanu etc. După 23 August, 1944, „când a năvălit cultura
sovietică peste noi”, silogismul unui
profesor sas, de viţă veche, din Braşov, am devenit ceea ce nu eram şi nu
doream să devenim, „realist socialist”. Marele Sadoveanu ne-a dat marele roman
despre colectivizare „Mitrea Cocor”, care ne-a intoxicat tinereţea şcolară şi a
construit un erou comunist îndoctrinat în prizonieratul sovietic şi venit în
ţară cu divizia „Tudor Vladimirescu” ca să facă colectiv la Malul Surpat, în
Bărăgan, unde înainte de colectivizarea comunistă toate satele erau foarte
prăpădite. Bărăganul românesc, fost „coşul cu pâine al Europei”, scria ziarul
german Frankfurter Allgemeine Zeitung, încă până şi prin anii ,80, a aşteptat
colectivizarea sovietică adusă de Mitrea Cocor, ca să nu mai aibă ciulini, ci
lanuri de grâu etc. Romanul a apărut concomitent cu Plenara CC (Comitetul
Central al Partidului Comunist Român) din 3-5 Martie 1949, care a hotărît
colectivizarea agriculturii. Campania trebuia pregătită „temeinic” ideologic şi
„marele” Sadoveanu, se vede că informat corect şi la timp, s’a pus pe treabă.
Romanul a fost distins cu „Medalia de aur pentru pace” în 1950, autorul a primt
titlul de ”Erou al Muncii Socialiste”,
iar în 1960, „Premiul internaţional Lenin pentru întărirea păcii între
popoare”. Ca să auzim în 1999 că există spirite foarte „ patriotice” care vor
să’l spele pe Sadoveanu de păcatele comuniste, cum că ar fi fost „nevoit” să le
facă, ceea ce este de asemenea o diversiune demagogic-neocomunistă fără seamăn.
În vreme ce cultura românească îşi lăsa anii de viaţă şi creaţie în „pensionul”
comunist, un Blaga, Voiculescu, Radu Gyr, Papadima, Dimitrie Gusti, Nichifor
Crainic şi lista continuă compactând o carte, tovarăşul Sadoveanu, scriitor de
care regimul avea mare nevoie, se plimba nestingherit între Bucureşti şi
Moscova, la ora la care nimeni nu se putea plimba nici măcar în „lagărul”
socialist.
Iarăşi o să ni se arunce în spinare că ne legăm de marile
personalităţi... La urma urmei, din moment ce tot suntem o „perso-nulitate” după
epitetul mai vechi din presa maramureşeană, o putem face căci nu mai avem nimic
de pierdut, doar că... Cine crede că facem o afirmaţie „răutăcioasă”, gratuită,
să ia operele lui Sadoveanu şi să se convingă singur. Recomandăm doar un volum,
al 17-lea, apărut în 1959 la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă cu
notiţa: „Această ediţie apare sub supravegherea autorului” cu o prefaţă de
Mihai Gafiţa în care acesta spune: „Mihail Sadoveanu (prin lucrările din volum,
n.n.) se situează între deschizătorii de drum şi în acelaşi timp printre cei
mai de seamă reprezentanţi ai realismului socialist în literatura română. Opera
sa este caracterizată acum de spiritul partinic comunist.” Ediţia cuprinde -
150 de pagini de laudă la adresa Uniunii Sovietice, sub titlul „Caleidoscop” şi
„Fantezii răsăritene”, scrise în 1944-1945 şi apărute în 1946 - romanul „Mitrea
Cocor”, 1949, „Nada Florilor”, 1950 (colectivizarea în Deltă) şi „Clonţ de
Fier”, 1951.
La „istorica” Conferinţă Naţională a Scriitorilor din
România, Iulie, 1971, Titus Popovici a promis solemn partidului că va scrie
„marele roman al colectivizării.” Păcat că nu l-a scris, am fi avut o imagine,
fie ea chiar şi falsă, a vieţii fericite a ţăranului român colectivizat, unde
volens-nolens tot ar fi străbătut ceva, ceva din veridicul acestei „fericite”
vieţi.
Dar lasă că a venit „livoluţia” şi ne-a adus toate
libertăţile, dar mai ales originalităţile negândite. Începem să citim drept
literatură nişte texte de îngheaţă apele vara şi nu numai atât, dar autorii
sunt catalogaţi drept mari talente, promovaţi şi traduşi şi propuşi pentru
toate premiile de pe lume! Aflăm din medii că scriitorul român Mircea
Cărtărescu a fost premiat de Haus der Kulturen der Welt, din Germania, cu
„Premiul internaţional pentru literatură” 2012. Din revista „Orizont”
Timişoara, Mai, 2012, aflăm că... Cărtărescu a scris o trilogie „O capodoperă
numită Orbitor” care, după Vladimir Tismăneanu, este „cartea cea mare a
literaturii româneşti a ultimelor decenii” (...) „un talent clocotitor“, lucru
notat nu doar de un N. Manolescu, susţinătorul său neclintit. Romanul ”Orbitor”, apărut la Humanitas,
editura condusă de Gabriel Liiceanu, a fost tradus de către ICR (Institutul
Cultural Româm) din banii contribuabililor, în nouă limbi: franceză, germană,
maghiară, suedeză, ebraică, norvegiană, spaniolă, neerlandeză, engleză, de
fapt, în franceză de trei ori (1999, 2002, 2009) inclusiv la Gallimard, 2002,
căci şi acolo dacă se plăteşte cu bani grei, se publică orice! În suedeză de
trei ori, în germană de două ori. Ce avem de citit în „Orbitor. Aripa
dreaptă”, romanul unui talent
„clocotitor”, la pag. 241: „Îmi bag pu... în regina Angliei”, tot la pag.
241: „Mă fu... în ea de Casa Albă”. La
pag. 242: „CIA ce căcat e”, la pag. 84:
„Îi plăcea să-şi pună degetul pe fund şi să-l miroase apoi”, iar la pag. 58:
„Uite cum e cu ţara: cică limbricul iese cu fi-su dintr-un cur plin de căcat,
ca să-i arate cum e afară (...). Limbricu-ăla mic se gândeşte ce se gândeşte şi
dup-aia zice: „Păi, tăticule, dac-aici e atât de frumos, de ce trebuie să trăim
noi în gaura aia păroasă?, în duhoarea aia de căcat, în bezna aia groaznică?”
Da’ taică-su-i zise răstit: „Fiule, să nu mai vorbeşti aşa! Aiai-i Patria!”....
Dar acestea nu sunt decât câteva „citate” de „literatură” a
unui autor care vrea să reprezinte poporul român! Dacă Sadoveanu s’a spetit cu
un roman de propagandă a partidului comunist, eliminând fondul, scriitura lui
rămâne totuşi literatură, căci Sadoveanu n’a fost un scriitor de mâna a doua,
dar ce este acest Cărtărescu? Nu cumva o ruşine naţională? Este această carte
cea mai mare a literaturii româneşti a ultimelor decenii? Da, probabil că este
din moment ce a fost propusă pentru Nobel, pentru care am plătit en gros,
dar... ce să’i faci? „N’a fost să fie!” A fost o Herta Müller, „amărâta aia!”
care se pare că a făcut „ceva” literatură!... Dar asta nu e destul, avem şi
poeţi foarte literaţi, deasemenea clocotitor de talentaţi, unul din ei, Mihai
Gălăţanu, care are o poezie pe care zeii literaturii române contemporane,
Nicolae Manolescu Apolzan şi Alex Ştefănescu îi propun pentru manualele
şcolare(!) Doar un citat, dintre cele mai „simple, mai nevinovate!...”: „Câca-m-aş pe mine pe stradă, ce ţâţe ai fă,
Patrie / O noapte cu tine, Patrie şi apoi să mor! / Între ţâţele tale, fă,
Patrie, fă Fefeleago, vreau să ejaculez / Gâfâie şi tu un pic, fă, Patrie, ca
să mă exciţi / Dă-ţi şi tu Tricolorul jos de pe tine / Să-ţi ginim bulanele
goale / Ha’?” sau: „Îmi bag penisul meu lung şi negru în gura ta Românie!” Ne
este jenă, dar trebuie să spunem. În original, este cuvântul întreg unde noi am
pus puncte. Bunicile noastre, respectabile ţărance, una săracă, cealaltă
bogată, dar ambele „de neam” formate la şcoala confesională întemeiată de
Gheorghe Şincai, ne spuneau: „nu grăiţi îmbălăciuni, că nu’i slobod, îi păcat,
să supără Dumnedzău şi atunci nu’i bine!”Se pare însă că pentru literaţii
noştri de azi, „îmbălăciunile” bunicii reprezintă marea literatură! Ce să’i
faci, am evoluat şi... trebuie să ţinem pasul cu postmodernismul, cu demolarea
lui Christos, căci în fond ăsta este noul curent de mocirlă.
Unicul nostru istoric drept, curat, adevărat şi cinstit, la
ora actuală, Neagu Djuvara, spune: „Nu suntem respectaţi în străinătate, nu din
cauza că n’am jucat un rol important în istorie, ci fiindcă minţim!” Iată, că
nu minţim numai în Istorie, ci şi în Cultură, în favoarea cui şi din îndemnul
cui? Acesta este poporul român, al tradiţiei de omenie creştin-românească care
a susţinut Neamul şi fiinţa prin milenii nemaipomenit de potrivnice? Cine, care mafie plăteşte aceşti scriitori şi
susţinători împotriva poporului care îi hrăneşte? La Conferinţa de Pace de la
Paris, 10 Februarie 1947, Molotov, ministrul de externe sovietic, a declarat:
„...neamul românesc de origine latină de la gurile Dunării este o eroare a
Istoriei şi a sosit momentul geopolitic ca să fie îndreptată, iar acest neam de
origine romană, o insulă latină într’o mare slavă, trebuie să dispară”.
În 2010, un părinte, un singur părinte din România a avut
curajul să spună adevărul, nu numai dureros, ci şi extrem de tragic al
învăţământului românesc postdecembrist. Cărţulia scriitorului Cărtărescu
„Mendebil”, de 138 de pagini, a fost dată ca lectură obligatorie pentru elevii
de cls. a X-a. Citind-o, mi-am pierdut echilibrul: Dumnezeule mare! Este
posibil aşa ceva? Dar asemenea lectură de educaţie în cruzime şi barbarie n’a
existat nici în comunismul cel atât de inuman şi sângeros, ca şi „jocurile”
de-a chinui bestial animalele lipsite de apărare cu sânge rece a copiilor din
gaşca Cărtărescu, cu el în frunte. Cu tot ateismul şi minciuna propagandei
comuniste, asemenea lipsă de morală, de ţinută umană în educarea „tinerei
generaţii„ n’a existat în comunism. Îmi pare rău, dar nu pot spune altfel. Azi
toate indiciile, mai ales după 1989, duc la realitatea tragică că există undeva
o mafie care are în ideologie distrugerea poporului român, pe orice cale şi pe
toate căile. Dar cum orice fenomen din natură sau societate îşi are pagina şi
contrapagina sa, oare în România actuală chiar nu există această contrapagină?
Acţiunea şi reacţiunea? Unde sunt scriitorii adevăraţi, să’şi spună cuvântul
căci doar nu vor fi fiind toţi de teapa tandemului citat sau a idioţeniei
postmoderniste? Sunt toţi înregimentaţi? Unde sunt revistele? Sunt şi ele toate
înregimentate? Unde sunt educatorii, fie şi numai câţiva, nu mai există creiere
care să gândească, care să opună rezistenţă răului, care să fie în stare să
formeze caractere drepte în România? Dar înaintea lor, unde este Ministerul
Învăţământului? Toţi aceşti funcţionari împreună cu membrii guvernului susţin
acest învăţământ „debil” „Mendebil” care tolerează siluirea conştiinţelor
copiilor şi-a tinerilor predaţi de părinţi şcolii spre a’i forma oameni şi nu
bestii. Dar dacă se propagă în şcoală bestialitatea lui Cărtărescu spre
satisfacerea unor porniri sălbatice la copii prin lecturi „literare”
obligatorii de-a chinui animalele bestial şi până la a chinui similar un coleg
mai slab, un copil, sau un bătrân nu este nici măcar un pas, ci doar un sfert
de pas sau poate şi mai puţin, atunci încotro se îndreaptă societatea
românească, ROMÂNIA de azi? Unde sunt părinţii, care nu au un cuvânt? Unde este
Biserica, a cărei menire este tocmai protejarea moralei în familie, şcoală şi
societate? Unde este Patriarhul şi Cardinalul Bisericii românilor? Cunosc ei şi
aprobă aceste texte şi versuri pentru manualele şcolare ale copiilor din
şcolile româneşti? Cu toată jena, am înserat aceste versuri spre a fi citite de
cei în cauză şi de toată lumea să se ştie ce „scriitori” care ne reprezintă
avem, sau poate că nu ne interesează!?!
Care revistă se
spurcă să publice asemenea murdării, sau poate că ar face-o, dar de teama să nu
i se taie subvenţiile, apleacă capul şi cântă osanale! Această subcultură
decadentă până la îngrozitor! O noncultură menită să ne şteargă de pe faţa
Europei, căci un popor fără tradiţie şi fără documente, fără Istorie şi Oameni
ai acestei Istorii „nu are dreptul la existenţă” spun duşmanii noştri şi nu
sunt puţini. Oare, punând toate cele zise pe masă şi cântărindu-le, nu avem
voie să ne întrebăm unde este literatura română contemporană? Unde este marele
roman al ROMÂNIEI de azi? Există?
TERESIA BOLCHIŞ TĂTARU
Soare", cel căruia îi este atribuită expresia "Statul sunt eu".
(n. septembrie 1638)
