Despre „hâzii” lumii
De două decenii şi mai bine asistăm în România
la renaşterea unui curent monografist care caută cu disperare rădăcinile şi
identitatea unor aşezări rurale sau urbane. Autorii lor sunt pasionaţi şi îndrăgostiţi de documente, dar mai ales de
o recunoaştere şi o glorie efemeră. Autorii au diverse profesiuni: preoţi,
profesori pensionari, învăţători, poliţişti în rezervă, autodidacţi,
bibliotecari, foşti primari de carieră, etc.
Fiecare după cum se pricepe, după
câtă răbdare găseşte să se aşeze într-o sală la Arhivele statului. După cât de
mult timp are să bată uliţele şi să-i întâlnească pe aşa zişii povestitori ai
satelor, care le vorbesc despre vatra aşezării, despre vechile biserici din
hotarul localităţii, despre cei şcoliţi plecaţi în lume, despre obiceiuri şi
tradiţii, despre cele două războaie mondiale, despre înfiinţarea C.A.P.-
urilor, despre electrificare şi comunism, despre „revoluţii şi revoluţionari”..
În esenţă fiecare demers este de
apreciat şi de luat în seamă. Fiecare monografie a unei aşezări este o parte
integrantă din marea istorie a unui neam, a unui popor în cele din urmă. Cu
multe capitole deja consacrate încă din şcoala sociologică a lui Dimitrie
Gusti, începând cu etimologia aşezării, filele de istorie, descrierea spaţiului
geografic, evoluţia populaţiei, viaţa religioasă şi viaţa şcolară,
personalităţile născute în acest spaţiu şi mai toate încheindu-se cu un capitol
mai vast numit etnografie: îndeletnicirile, construcţia casei, naşterea,
căsătoria şi moartea, obiceiurile de peste an care încep cu focurile de
primăvară şi se încheie cu frumuseţea colinzilor de Crăciun.
În linii mari acesta este drumul ce
trebuie parcurs pentru a vedea în cele din urmă o asemenea lucrare. În final se
mai aşează, în alternanţă vechi şi noi, fotografiile. De îndată ce monografia
vede lumina spre tipar, drumul spre glorie al autorului sau al autorilor e
sigur. Apoi încep nemulţumirile şi criticile de tot felul: că nu s-a ocupat de
toate aspectele, că pe mulţi i-a lăsat pe dinafară, că mai sunt documente la
Roma, la Viena sau la Budapesta, pe care nu le-a cercetat deloc. Că totul se
încheie în coadă de peşte cu îndemnul către noua generaţie sau către cele
viitoare să ducă mai departe şi să completeze paginile unei asemenea monografii
şi iată-mă intrat în universul monografiei satului în care s-a născut
jurnalistul şi poetul Gelu Dragoş, spirit blând şi educat de chiorean, născut
şi crescut în miriştea de pe malul drept al râului Someşul Mare.
În toamna acestui an am trecut, în ziua
de 25 de octombrie, de Ziua Armatei Române prin mai multe aşezări de pe lângă
Someş: Mogoşeşti, Pribileşti, Dăneştii Chioarului, Lucăceşti şi Mireşu Mare.
Mare mi-a fost bucuria când m-am întâlnit cu toată suflarea şcolii din Mireşu Mare adunată în faţa
monumentului eroilor neamului, în frunte cu primarul Ioan Mătieş. Omul acesta a
apărut în viaţa mea în urmă cu peste 30 de ani şi am aflat că este inginer
agronom şi pentru că m-a dus cu mașina o
porţiune de drum către Satu Mare i-am oferit drept plată o carte cu autograf.
Evoluţia lui a fost uimitoare până la poziţia de expert în Corpul Ministerului
Agriculturii. Omul Mătieş reprezintă spaţiul şi spiritul oamenilor gospodari pe
care s-a bazat din vremuri îndepărtate stăpânii Cetăţii Chioarului. Ca bucuria
să fie pe deplin, am aflat că poeziile patriotice pe care le-au recitat elevii
la Monumentul Eroilor în 25 octombrie 2018 au fost alese şi pregătite sub
îndrumarea învăţătorului Gelu Dragoş şi profesoarei de Limba Română Stela
Melania Trif. Într-un loc unde mai bate în inima unor oameni datoria sărbătorii
şi patriotismul, acolo unde flutură steagul românesc, merită să te opreşti şi
să-ţi faci prieteni. Unde nu întâlneşti asemenea sentimente trebuie să faci
precum pelerinii din Biblie, să-ţi scuturi la marginea hotarului încălţările de
praf şi apoi să pleci mai departe.
Aşezarea Lucăceşti, despre care
scrie jurnalistul Gelu Dragoş, este asemeni aşezării din „Trenul de noapte” a
scriitorului Ioan Groşan. Este locul pe unde trece linia de cale ferată dar nu
se opreşte niciodată un tren, pentru că nu există nici o gară. Poate numai
atunci s-ar fi oprit trenul când o femeie frumoasă din înalta societate aflată
la geamul trenului ar fi zărit pe câmp, de Rusalii, pe autor în copilărie
culegând din ţarină florile de maci. Trenul s-ar fi putut opri pentru câteva
clipe să-l salute pe copilul de bocotan în costum şi cravată cu plastic, ce
avea braţele pline de flori de mac. În clipa aceea unică pe malul Someşului se
afla şi pictorul Iosif Hamza ce aşeza pe o
pânză ultima moară plutitoare din Lucăceşti care apoi a luat drumul
Muzeului Astra de la Sibiu. Sămânţa morarului Dragoş s-a aruncat şi peste
urmaşi, acolo era moara unde se lua cea mai puţină vamă. Descrierea morii de la
Lucăceşti ne oferă şi astăzi un spectacol al tehnicii cu un riguros procedeu ce
realizează translaţia mişcării mecanice în plan vertical. În faţa ochilor mi se
prezintă şi acum tabloul în care bărbaţii istoviţi de muncă vâslesc la bărcile
care vor duce sacii plini de grăunţe la moară şi se vor întoarce fericiţi acasă
cu făina din care se vor face colăcuţii de sărbători.
Autorul transformă această monografie a
satului într-un jurnal intim, atunci când vorbeşte despre şcoală sau despre
zilele petrecute în armată, ceea ce îi dă o şi mai mare valoare acestei
monografii.
Localităţile de pe malul stâng şi
drept al Someşului sunt legate timp de 500 de ani de istoria Cetăţii
Chioarului. Cei care doresc să afle mai multe cercetând această lucrare vor
afla şi despre voievodul Toma din Lucăceşti, vechiul sat a lui Luca amintit în
documente încă din 1403. Aşezarea Lucăceşti trimite la Alba-Iulia pe avocatul
Aurel Nistor care s-a născut în seara Crăciunului în familia preotului Ioan
Nistor în anul 1873. Autorul presară în toată lucrarea povestiri de un profund
lirism aşa cum este şi cea din pădurea Bavna când soldaţii nemţi îi oferă
copilului Aurel Dragoş (n. 7 septembrie 1928 - d. 4 noiembrie 2018), tatăl
autorului, ciocolată.
„În a treia zi nemţii din Bavna
plecaseră. Dacă cineva a fost trist, apoi acela a fost Aurel a lui Iuliana din
Beci! Era prima dată când tatăl meu mâncase ciocolată. Prin plecarea lor, o
sursă de îndulcire a copilăriei dispăruse! Şi o lume! A venit apoi comunismul
rusesc cu cizmele Anei Pauker... Sursă de amar.”
Aici autorul îşi depăşeşte condiţia
de monografist, ne dovedeşte că este pur şi simplu scriitor. Şi portretul
profesorului Ion Georgescu este unic: „Să nu mai vorbesc de cultura lui
generală. Ne-a atras spre muzica clasică. În clasa a VII-a am audiat „Dansul
săbiilor” de Aram Khachatarian. Discurile profesorului erau de vinil. Fire
optimistă, om mucalit, avea mereu la purtător câte o glumă bună sau un banc pe
teme şcolare. De fapt, se distra şi ne distra pe tema elevilor care nu erau
conştiincioşi şi nu îşi făceau temele cu seriozitate. Ridendo castigat mores,
nu-i aşa?”
De un farmec deosebit rămâne
capitolul „Drumu-i lung, armata-i grea!” În lumea descrisă acolo se întâlneşte
o adevărată generaţie care a mai gustat din lecţia de viaţă sau pentru viaţă,
oferită de experienţa serviciului militar. Este seara în care se intra în
magazia cu haine a unităţii pentru a pleca în permisie cu ţinuta nouă şi cu
grade de caporal. Este seara în care o descoperim pe programele TV la sârbi pe
cântăreaţa Lepa Brena. Este seara când la fereastra trenului fredonăm cântecul
„Puştoaico, tu ai sânge de viperă” cuceream câte o fată. Este nostalgia supremă
a unui bărbat care în tinereţe s-a visat un mare aventurier, un cuceritor
înflăcărat, un adevărat Rudolf Valentino. „Cu parfum, cu un lichior ieftin
Florio, care ne făcea să vedem viaţa în roz, să ne amăgim că nu suntem totuşi
la puşcărie şi să admirăm libertatea dincolo de gardul de sârmă ghimpată”.
Un sat mic, neînsemnat, în trecut la
1700 erau abia 32 de familii cu aproape 150 de locuitori. Se adunau să se roage
într-o biserică de lemn. „La slujba de Rusalii, ca să ies din canoanele şi
plictisul care ţi-l dă, la acea vârstă o slujbă ortodoxă obişnuită, de
duminică, ieşind de data aceasta în ţarină, în necunoscutul fascinant. Trebuia
să am grijă să nu-mi murdăresc hainele şi să nu mă pierd de tata.” Era ziua
când bădica Ianoş, unul din cantorii bisericii cu o burtă proeminentă venea la
biserică să cânte pe nas. Fetele puneau cununi din spice de grâu pe
răstignirile de la marginea satului.
Începea călătoria pe malul Someşului plină de mister şi de spaimă. Doar vechii
ulmi în bătaia vântului mai ştiu despre vremurile de altă dată, peştii bălţilor
s-au împuţinat, laleaua pestriţă a devenit otrăvitoare şi asfinţitul de soare
se pierde lângă colonia stârcilor cenuşii care au aproape doi metri în
deschiderea aripilor.
Satul are forma uriaşă a unui ou de
struţ în care cândva cântau gaterele şi ferestrăul manual să se ridice case şi lemnării,
şuri şi colniţe, coteţe şi case cu
pietre de moară. „Am dori să se întoarcă acele vremi de mult uitate,
zice economistul Ioan Ardusădan (Nelu lui Ionu lui Iacob), să retrăim acele
zile când oamenii aveau vreme să meargă cu un săculeţ de cereale să macine la
moara de pe râul Someş, să trăim acele clipe liniştite, cu înţelegere între
oameni, cu bucurie şi dragoste.”
Este o monografie în care pentru prima
dată apar cu numele şoferii, tractoriştii, inginerii şi preşedinţii de C.A.P.
Ioan Zah are presă de ulei, Vasile Dobai atelier mecanic, Eugenia Buciuman
croitorie, Gabriel Bonte magazin, Ioan Puşcaş fermă de bivoli, plus o armată de
legumicultori.
Monografia prezintă un interesant
dicţionar de regionalisme. A boscorodi, a vorbi fără rost, fără noimă; zgaibă,
fetiţă mică, neascultătoare; a zoli, a munci din greu.
În anul 1780 în sat erau 35 de case şi
39 de familii, adică 4 familii dormeau sub cerul liber şi satul avea un singur
nobil la 236 de locuitori.
Apoi începe adevărata poezie
existenţială:
„Supărată-i mireasa/Pân-ce
a-ntreba popa/ Place-i mirele ori ba?/ Nici acolo n-a spus drept/Numa şi-a pus
capu-n piept.”
De aici trecem la răspunsul
colacului, acolo unde sunt fete de măritat:
„O, rai, rai, grădină dulce,/ Din
tine nu m-aş mai duce” spun versurile unui colind.
De fapt este
vorba despre nostalgia inocenţei:
„Ai mai putut feţi un an/ Ca
să-ţi porţi petalele/Ca şi toate fetele.”
„Fetia e-o haină uşoară/ Suflă
vântul de o zboară/ Fetia e-o haină grea / Suflă vântul şi o ia.”
Iarba de sub cruce este un moment al
inocenţei. Spaima de necunoscut duce la înstrăinare:
„Când ţi-a veni dor de fată/
Mergi la ladă de o cată/De-i vedea c-o veştejit
Eu la faţă am gălbenit/ De-i
vedea că-i cum l-am pus/Io-s la faţă cum m-am dus.”
Câtă vreme mai avem nostalgia unui
trecut, însemană că am rămas oameni. Pe vremuri Maria Dorca juca teatru, Ionel
din Pribileşti venea cu „filmul” la Căminul cultural. La susţinerea echipei de
fotbal în jurul terenului erau două-trei rânduri de spectatori cu nelipsita
floare de soare în mână.
În curând va veni sărbătoarea
naţională a românilor. Scriitorul Gelu Dragoş va mai lansa o carte. O carte
despre sufletul oamenilor în mijlocul cărora a deschis ochii în lume. Satul
Lucăceşti din dreapta Someşului în formă de un uriaş ou de struţ își continuă existența.Poezia lui Ioan Dragoș
îi dă o aură nemuritoare.
Vor veni sărbătorile de iarnă şi cu
ele și hâzii (mascaţii) care vor umbla
din casă în casă. Vine o vreme când prin aceste cărţi de identitate va trebui
să scăpăm de hâzii care ne conduc ţara, de hâzii care n-au nici o
identitate!
Dr.
Nicoară MIHALI
