UBB este din nou prima universitate a țării în clasamentul academic al CWUR

 

Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) ocupă din nou prima poziție între universitățile românești incluse în rankingul academic CWUR – Center for World University Ranking (https://cwur.org/) dat publicității luni, 26 aprilie 2021.

            Potrivit clasamentului, UBB ocupă primul loc în țară și poziția 871 la nivel internațional, aflându-se astfel în primele 4.5% universități ale lumii analizate în acest ranking (19.788).

„Există multe clasamente internaționale ale universităților, unele academice (mai mult sau mai puțin complexe), altele non-academice. Acesta este primul ranking academic global din acest an focalizat pe toate cele trei misiuni universitare: educație, cercetare, relația cu societatea și mă bucur să văd că UBB are o performanță foarte bună. Rankingurile sunt pentru noi în primul rând mijloace de diagnostic instituțional, pentru a putea implementa apoi politici academice validate științific (evidence-based). UBB se află mereu între primele universități în țară în rankingurile internaționale (adesea prima), ceea ce arată calitatea mediului academic, încurajând astfel absolvenții de liceu să devină partea a acestei comunități de tradiție și excelență, pentru a deveni buni specialiști și buni cetățeni”, declară rectorul UBB, prof. univ. dr. Daniel David.

Centrul pentru ierarhizarea globală a universităților (CWUR) este una dintre organizațiile de referință în domeniul educației universitare, ale cărei clasamente sunt recunoscute pentru gradul ridicat de calitate, transparență și obiectivitate. Indicatorii utilizați în rankingul CWUR, acreditat de IREG – Observatory on Academic Ranking and Excellence (https://ireg-observatory.org/en/) și inclus în Metarankingul Universitar anual din țară, sunt: (1) Calitatea educației (25%); (2) Angajabilitatea absolvenților (25%); (3) Calitatea cadrelor didactice/de cercetare (10%); (4) Performanța în cercetare (40%).

Autor: Radu Ștefan

Adrian Papahagi, filolog: Nu folosiți urarea „Paște fericit”, decât dacă vă adresați unui vițel!

 

Adrian Papahagi, filolog și profesor la Universitatea Babeș Bolyai, susține că urarea ”Paște fericit” este incorectă din punct de vedere lingvistic. Papahagi, cunoscut pentru abordările sale adeseori conservatoare, a publicat pe pagina sa de Facebook mai multe sfaturi legate de limbajul și comportamentul pe care le consideră potrivite în acest sezon.

Ce spune Adrian Papahagi:

Despre urările de Paști:

1. E potrivit să folosim imagini cu Hristos sau cu subiect religios doar dacă sunt icoane în tradiția bizantină, reprezentări antice și medievale (ați observat că acestea nu pot fi niciodată de prost gust?), sau picturi/sculpturi ale unor imenși artiști (preferabil morți acum cel puțin 350 de ani). Se acceptă artiști moderni doar cu discernământ, pour les connaisseurs . Restul este kitsch.

2. Evitați neopăgânismul kitsch: copilași, iepurași, oușoare roșioare, mielușei, apusuri spectaculoase (mov) sau răsărituri lucioase, figuri radioase ca în reclamele pentru pastă de dinți sau ciocolată.

3. Nu folosiți niciodată urarea „Paște fericit”, decât dacă vă adresați unui vițel, care are tot dreptul să pască fericit! Nu folosiți formule lemnoase scrise de alții! Dacă nu aveți inspirație pentru a compune un text care să nu fie nici kitsch, nici banal, nici cu greșeli de scriere, limitați-vă la clasicul „Hristos a înviat” (dar vezi și §4)!

4. Nu trimiteți pe sms, mail, messenger etc. urări colective și nesemnate! Dacă trimiteți urarea către un singur destinatar, dar nu personalizați mesajul, mai bine lipsă. E mai decent să comunici doar cu cei cu care te întâlnești pe viu, sau de care îți pasă suficient de mult ca să le adaugi un gând, sau măcar să-i numești. Nimeni nu se așteaptă să primească urări de la toată agenda de telefon; nu vă simțiți nici voi obligați să trimiteți urări întregii voastre agende!

5. Nu e nevoie să puneți poze de la biserică: știm că sunteți credincioși și pioși. Important e să vă știe Hristos, nu Facebook-ul.

6. Dacă suntem într-o tradiție, de ce să n-o respectăm? În Biblia ortodoxă numele Mântuitorului e ortografiat „Iisus Hristos” fiindcă creștinismul nostru e de filieră bizantină, Evangheliile ne-au parvenit în limba greacă, iar în greacă se scrie Ἰησοῦς Χριστός. Vocala η se pronunța mai degrabă [e] în greaca clasică, dar în perioada bizantină s-a închis la [i], Ἰη a devenit „Ii”, deci avem doi de ‘i’: Iisus. În latină, vocala η a fost transliterată ca „e”, iar „I” se scria uneori lung („J”) la început de cuvânt, ceea ce a dat în limbile occidentale „Jesus”. Grecescul X (chi), la origine [kh] a devenit [h] în greaca bizantină, deci avem Hristós. Latina a transliterat cuvântul grecesc, care înseamnă „Unsul (Lui Dumnezeu)” echivalând consoana X cu „ch”, deci „Christus”, în care „c” era pronunțat însă fără aspirație, deci [k]. De aceea avem neologismele „creștini”, nu „hreștini”, creștinism, nu „hreștinism” și Cristian/Cristiana, nu Hristian și Hristiana. Sigur, poate părea incoerent să spui „Hristos”, dar „creștin”, dar dacă înțelegi filologic situația, nu are nimic să scrii „Iisus Hristos”, cu acest mic aer arhaic, bizantin, ca în liturghie și în Biblia ortodoxă. Cei de alte confesiuni, care nu au moștenit tradiția bizantină, au toate justificările să modernizeze grafia, scriind „Isus Cristos”. În fine, nu e un capăt de lume, câtă vreme știm cu toții la cine ne referim. E însă kitschul absolut și o dovadă de bădăranie, ca să nu spun de blasfemie, să scrii în glumă sau în serios „Gizăs”.

Cu asta, pace și bunăvoire!

Tâlharul

 Când citeşti Scriptura Sfântă şi rămâi pe gânduri dus,

parcă vezi prin ceaţa vremii cum, pe Golgota, Isus

înălţă spre cer privirea, dornic pironind văzduhul,
până pleoapele-I căzură peste ochii buni. Iar Duhul,
dezlegat, porni în grabă jos, în închisoarea morţii,
în Şeol, să frângă-n două, pentru-ai Săi, zăvorul porţii.

Şi te-nalţi apoi ca gândul în Eden. Şi vezi în zare
o cetate de lumină cu oştiri în sărbătoare.
Vezi pe porţile înalte de cleştar dintr-o bucată
heruvimi cu patru aripi şi cu spada-nflăcărată,
înălţându-se ca zorii peste floarea primăverii.
Dar deodată, din trompete dau un lung semnal străjerii.
Da... Departe, printre stele, ca un fulger ne´ntrerupt,
un convoi străbate largul bolţilor de dedesubt.
Şi curând, de cântec falnic cerul cerului umplându-l,
iată-i... cete după cete, ca-n oştiri ţinându-şi rândul,
vin în haine de lumină şi se-nalţă ca un stol
zecile de mii de duhuri ridicate din Şeol.

Izbăvit de sub pedeapsă, vine primul om, Adam;
apoi Eva, Set şi Abel, Noe, Terah, Avraam...
Iată... Isaac şi Iacov, smulşi din lanţurile grele,
Iosif ca o stea sclipeşte între unsprezece stele,
Moise uşurat de greul lespezilor din Horeb,
— Iosua îi stă la dreapta, iar la stânga e Caleb —;
Ghedeon privind cetatea şi oştirea fără număr,
Şi Samson, lăsând să-i cadă pletele mai jos de umăr;
David, fericit să uite de păcatele-i iertate,
Solomon şi toţi urmaşii casei binecuvântate,
toţi profeţii şi martirii ce-au murit frângându-şi dorul,
de la nepătatul Abel la Ioan Botezătorul.

Iar în faţa tuturora... ce luceafăr glorios
umple cerul de lumină şi de Har victorios?
E Isus!... purtând pe frunte diadema de lumini
cu aceeaşi simplitate cum purtase crengi de spini.
E Isus!... cu mâini întinse într-un gest de raze nins,
cu aceeaşi duioşie cum pe cruce le-a întins.
Vai!... dar poarta cea înaltă dintr-un singur alb cleştar
cum îşi va deschide oare uriaşul stăvilar?
Până-n bolţi un glas răsună larg ca bubuitul lavei:
„Sus acum, voi porţi eterne! Iată Împăratul slavei!“
„Cine-i Împăratul slavei?“ „Domnul tare şi viteaz,
care-a biruit în luptă cel mai fioros grumaz!“

Şi târziu, când Paradisul s-a închis c-un vuiet lin,
printre stele, către poartă, vine-ncet un biet străin.
Ochii lui sunt plini de frică. Păru-n frunte. Faţa suptă.
Peste trupul plin de sânge, poartă o cămaşă ruptă.
- Ce vrei tu? îi spune unul dintre îngerii străjeri.
- Cine eşti? îl mai întreabă iscodind cu ochi severi.
- Eu?... răspunde-ncet străinul copleşit de un oftat,
sunt un păcătos din lume... Nu ştiu să fi fost păcat
să nu-l fi făcut în viaţă. Am ucis. Am jefuit.
De copil m-a prins o vrajă de pahar şi de cuţit.
Mă ţineam ascuns în peşteri şi pândeam pe cei bogaţi.
Sângele curgea ca apa. Apoi galbenii prădaţi,
mi-i luau toţi cârciumarii şi femeile pierdute.
Şi cădeam în zori pe-o vale între brusturi şi cucute.
La altare n-am dus jertfă nici o mierlă de când sunt.
N-am ştiut de rugăciune. N-am avut nimica sfânt.
O putere, un balaur, îmi da brânci să beau, să prad...
- Vai, destul... vorbi străjerul. Locul tău e-acolo-n Iad.
Şi, cu mâna lui întinsă, i-arătă în jos sub cer,
într-o gură de-ntuneric, flăcări vii într-un crater.
Se uită-ngrozit străinul. Iar apoi încet şopti:
- Da... acolo... Dar ascultă. Înainte de-a muri,
osândit fiind la moartea cea mai grea, mai blestemată,
ţintuit pe lemnul crucii, am văzut, hulit de gloată,
un profet murind alături. Ba... mai mult ca un profet!
Nu era un om din lume. Ci, sub fruntea de nămet,
Îi plutea în ochi o pace... şi-o dumnezeire-n grai.
El mi-a spus privindu-mi faţa: Azi vei fi cu Mine-n Rai!
Şi acum o întrebare... un cuvânt mai am de spus:
Dacă tot ce văd e Raiul, nu-i pe-aici acel Isus?...
- O! Isus? E-aici în slavă... tot ce vezi Îi aparţine.
Dar de ce-ţi acoperi faţa hohotind? Sau plângi, străine?
- Rogu-te, o vorbă numai... Nu ştiu cum să-mi spun amarul...
Dacă e Isus aicea... spune-I c-a venit tâlharul.
- Vino!... Poarta e deschisă... Domnul îi vorbeşte-n prag.
Îl priveşte lung tâlharul. Paşii înapoi se trag...
E Isus acest arhanghel în veşminte sclipitoare?
Părul... Nu-i al Lui. Nici brâul. Nici cămaşa de ninsoare.
Dar... privirea blândă... Ochii. El e! Şi-a căzut grămadă.
Cum? Dar cine îl ridică? Ochii lui nu pot să creadă.
- Doamne, sunt murdar... şi-n zdrenţe. Sunt...
şi-şi frânse vorba-n dinţi...
- Eu... în haine de lumină? Eu, tâlharul, printre sfinţi?
Şi luându-l blând cu Sine, strălucitul Voievod,
lângă tron ducându-l, zise: „El Mi-a fost întâiul rod!“
Şi acum să ştie oricine: Unde a intrat tâlharul,
nu-i pe lume om să creadă şi să nu-l primească Harul!
Nu-i păcat pe care Domnul nu şi-a pus făgăduinţa.
Unul singur nu se iartă niciodată: Necredinţa!

                                           COSTACHE IOANID

Sărbători luminate!

 https://www.youtube.com/watch?v=7LmKFj7GFm8&ab_channel=GaneaMihai

ÎPS Părinte Andrei a oficiat Denia celor 12 Evanghelii la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca

 În Sfânta și Marea Joi, 29 aprilie 2021, Înaltpreasfințitul Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, a oficiat Denia celor 12 Evanghelii, în sobor de preoți și diaconi, la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca.

În cadrul deniei, au fost citite douăsprezece pericope evanghelice, ce prezintă tabloul complet al patimilor Mântuitorului Iisus Hristos, titrează Radio Renașterea.

După Evanghelia a cincea, care relatează cererea mulțimilor în fața lui Pilat de a-L răstigni pe Hristos și de a-l elibera pe tâlharul Baraba, Mitropolitul Andrei, ajutat de ceilalți preoți slujitori, a luat pe umeri crucea din spatele Sfintei Mese și, purtând-o în procesiune, a așezat-o în naosul bisericii.

„Scoaterea Sfintei Cruci din Altar, care reprezintă cerul, și așezarea ei în naosul bisericii, care simbolizează lumea, reprezintă ieșirea Fiului lui Dumnezeu din slava dumnezeiască și venirea Sa, în istorie, în lume.”

La final, Înaltpreasfinția Sa a rostit un cuvânt de învățătură, intitulat „Pâinea cea cerească şi paharul vieţii”, vorbindu-le celor prezenți despre importanța Sfintei Liturghii.

Răspunsurile la slujbă au fost date de Corul Catedralei Mitropolitane, dirijat de părintele prof. univ. dr. Vasile Stanciu, directorul Școlii Doctorale „Isidor Todoran”.

În Sfânta și Marea Vineri, 30 aprilie, începând cu ora 17:00, la Catedrala Mitropolitană, ierarhul va oficia Prohodul Domnului.

                                                                                                                                             GDL

Lecții de învățat. Lumina Sfântă a Învierii

 

                                                                                                    de Viorica Pârja

 Iată-ne din nou în așteptarea uneia dintre cele mai mari sărbători, dacă nu cea mai mare. Pe care o așteptăm, cu aceeași emoție, de 2000 de ani. Din păcate, este al doilea an de când bucuria ne este umbrită de un virus, care nu ne-a lăsat să fim împreună la marile sărbători. Dar Bucuria și Lumina Sfântă, învingerea morții și dobândirea vieții trebuie trăite cu speranță, în credință și împreună.

Sărbătoarea Învierii este pe măsura purificării noastre prin post, prin rugăciune și prin fapte bune. În Noaptea unică a Învierii, primim, copleșitor de convingător, lecția cea mare a iertării. Suntem greu de mulțumit. De prea multe ori ne este teamă de adevăr, ne lipsește curajul, suntem îndoielnici în credință și ne plecăm în fața neprevăzutului. Ne lăsăm folosiți și amăgiți, stăm dezbinați și supărați. Uităm de lucrurile importante, care ne dau echilibru și ne setăm pe tot felul de activități care ne irosesc nu doar timpul, ci și sufletul.

Nu putem vorbi despre Taina Învierii dacă nu înțelegem Taina Crucii. Sfânta Cruce poartă în ea Învierea, iar Învierea cuprinde în ea și taina Crucii. Am avut marele privilegiu să străbat Drumul Crucii, cu cele 14 popasuri, să văd altarul jertfei, care este, de fapt, altarul mântuirii noastre, să văd Mormântul Sfânt și să încerc să înțeleg de ce omul a trădat, dar Dumnezeu a rămas credincios omului. Drumul Crucii este în fiecare dintre noi. Cu fiecare treaptă și noi mergem pe Drumul Crucii.

Să primim Lumina sfântă și să trăim în lumină Învierea. Să ne bucurăm unii de alții, chiar dacă nici anul acesta nu vom fi toți la Masa Sărbătorii. „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”!

Rugăciune în sfânta şi marea zi de Vineri din Săptămâna Patimilor

de Anatol Covalli

*

Cu sufletul zdrobit, cu umilinţă,

şi-adânc cutremurat de jertfa Ta,

privesc, Iisuse, marea suferinţă

prin care ai trecut spre-a ne salva.

*

Cât de umilitoare şi ce multe

au fost cele ce blând le-ai îndurat:

scuipări, batjocuri, palme şi insulte

si biciuirea trupului curat.

*

Cununa Ta de spini o simt pe frunte,

piroanele mă ard îngrozitor,

şi ale Tale suferinţe crunte

îmi curg în suflet, Doamne, şi mă dor.

*

Te-au pus între tâlhari, ca să-njosească

menirea pentru care ai venit,

însă lumina Ta dumnezeiască

a lor cumplită ura-a biruit.

*

Te văd murind şi sufletu-mi îngheaţă,

privesc plângând cum în mormânt eşti pus

şi dacă nu aş şti că Tu eşti Viaţă,

aş cădea mort, de moartea Ta răpus.

Acad. Ioan-Aurel Pop: „Sfintele Paști înseamnă multă lumină, cea mai puternică lumină pe care o putem trăi noi, muritorii”

„La Paști”

Titlul de mai sus este preluat dintr-o poezie de George Coșbuc. Scrisă cu circa 125 de ani în urmă, unora li se va părea ciudată chiar și prin titlu, ca să nu mai vorbesc de numele volumului, apărut în 1896, din care compoziția face parte: „Fire de tort”. Mai întâi, odată cu pierderea simțului limbii române, unii se întreabă dacă nu ar fi fost corect „De Paște” în loc de „La Paști”. Ar fi fost corect poate, numai că în graiul ardelenesc sărbătoarea Învierii Domnului se cheamă „Paști” și nu „Paște”. Azi ni se spune că sunt corecte ambele forme, iar în limbile romanice avem corespondente pentru amândouă. În franceză se zice Pacques (la plural, adică „Paști”), iar în italiană se zice Pasqua (la singular, adică „Paște”). În românește, totuși, nu sună bine „Paște fericit!” fiindcă asocierea cu un verb fără legătură cu sărbătoarea este inevitabilă. În al doilea rând, un eveniment, în țara „binecuvântată între toate de Domnul pe pământ” (cum numea Bălcescu Țara Ardealului), nu se petrece „de” sau „pe”, ci „la” sau „în”. Prin urmare, se zicea demult și se mai zice încă astăzi „La Paști”, care cad în acest an „în” 2 mai și nu „pe” 2 mai. Iar volumul care găzduiește poezia devine pentru unii „Felii de tort”, fiindcă, în mintea lor, „Fire de tort” nu ar avea sens. Numai că tortul este o țesătură, o pânză de in ori de cânepă, lucrată în casă, la război și vine din latinescul tortus, legat de verbul torquere, din care am moștenit românescul „a toarce”. Astfel, „tortul” și „a toarce” sunt cuvinte ajunse în românește din limba latină, după aproape două milenii de folosire aici, la Dunăre și la Carpați.

Ce spun versurile lui Coșbuc? Vorbesc simplu despre venirea primăverii, cu ciripit de păsări, cu cer însorit, cu arbori în floare și cu pace în întreaga fire. După aceste „generalități”, vine particularizarea prin mijlocirea unui sat, animat de creștinii porniți din vale, câte doi, salutându-se creștinește, ca de Înviere, cu fețele lor arse de soarele muncii. Pe drumul acesta spre locașul sfânt, pomii își pleacă frunțile, iar oamenii aud în adierea vântului „glasul celor din morminte”, ridicați înspre „Duhul Sfânt” care se pogoară spre pământ. În liniștea solemnă de afară nu se aude decât cântarea „în stihuri” a preotului din altar și dangătul clopotelor, cântând și ele, dar nu oricum, fiindcă, de fapt, „râd a drag și plâng a jale” în același timp. Drumul din vale spre deal este unul inițiatic, el conducând înspre biserică, adică spre înalturi, de unde vine mântuirea, prin victoria vieții veșnice, „cu moartea pe moarte călcând”. Pe deal fiind, oamenii indefiniți, venind din vale, se individualizează, adică devin neveste tinere, fete, bătrâni, „câte-o bătrână cu micul ei nepot de mână”. Cea din urmă strofă este închinată maternității divine și umane, „mamei micilor copile”, adică Preacuratei sau „Vergurei Maria”, care-și plânge „copilul dorit” și care este îndemnată să râdă, fiindcă „la Paști” simțim cum viața învinge moartea.

Poezia a fost introdusă la un moment dat în programa școlară, la una dintre clasele mici, dar azi se aud ecouri de contestare, din moment ce „Occidentul nu mai are nevoie de religie” (?) – după cum pretind voci din înaltul puterii – și din moment ce George Coșbuc a fost un „poet minor și naționalist” – după cum pretind alte voci. Evident, năsăudeanul nu a scris aceste versuri cu intenția de a da la iveală „psalmi” teologico-filosofici, precum Vasile Voiculescu în volumul „În Grădina Ghetsemani” sau ca Tudor Arghezi, cel care oscila între „credință” și „tăgadă” sau care voia să urle „Este!”. Coșbuc publica „La Paști” în anul 1896, când peste 90% dintre români erau truditori ai pământului, țărani, oameni legați de agricultură și când, se pare, mai puțin de jumătate dintre români știau să scrie și să citească. George Coșbuc nu scria poezii pentru elita noastră intelectuală, nici pentru criticii literari și nici pentru a rămâne el celebru în posteritate. Coșbuc a fost un poet-luptător, un poeta vates, un fel de profet pentru poporul său, care se afla în epoca genezei unității sale politice, a construcției statului național unitar. Pentru a desăvârși educația aceasta a națiunii, la finele secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, preoții erau adevărați învățători, transmițători de mesaje duminicale, după terminarea slujbelor. Poezia „La Paști” era menită unui asemenea mesaj de îmbărbătare către poporeni, de transmitere a atmosferei de sărbătoare, de însuflețire întru rugăciune, armonie, iertare și speranță.

Altminteri, ar fi greșit să credem că „La Paști” este o poezie facilă, ocazională ori de conjunctură. Ea se altoiește bine pe tradiția poeziei românești mature, are elemente de pastel, de invocație și de rugăciune, dar și de meditație. Observația lui Lucian Blaga din „Spațiul mioritic”, privind apartenența românilor la „relieful” natural și sufletesc ponderat, la succesiunea deal-vale sau la alternanța dintre spațiul cosmic și spațiul teluric – ilustrată magistral de Mihai Eminescu în „Luceafărul” și în alte creații, dar adecvată și altora – nu-i este străină nici lui George Coșbuc. Oamenii din sat, din baștină, din legătura lor cu munca cotidiană și cu pământul pornesc spre deal, se duc dinspre vale spre deal, ca să ajungă în înaltul bisericii, la întâlnirea cu Dumnezeu, veghetor din ceruri și trimițător al Duhului Sfânt. La Paști, oamenii se ridică spre cer, iar Duhul Sfânt se pogoară spre pământ, adică spre oameni, într-o învăluire de trecător și de etern, de perisabil și de nemuritor, de trup și de duh, de moarte și de viață, întru biruința Învierii. Treimea cea nedespărțită este prezentă peste tot în această poezie a lui George Coșbuc, terminată cu o imagine de icoană țărănească pe sticlă a Fecioarei, care-și plânge cătinel Fiul răstignit și prinde a zâmbi de minunea Învierii Lui. Paștile lui George Coșbuc nu sunt pentru teologi din umbră de scriptorii, nici pentru filosofi sofisticați și nici pentru literați erudiți și pretențioși. Ele sunt pentru oameni între oameni, pentru truditorii gliei, cu mâini bătătorite de munca de peste săptămână, de coarnele plugului sau de secera făcătoare de snopi, dar pentru oameni cu fețe luminate de har duminica, la intrarea sfioasă pe ușa bisericii.

Se poate ca astăzi, în era digitală și cosmică, să credem că nu mai este nevoie de astfel de versuri simple, nici de înălțare, nici de curățenie sufletească, ca și cum noi, oamenii, am fi devenit demiurgi. Nu ar fi o noutate ca unii dintre noi să credem astfel. Au mai crezut și alții, amăgiți de măriri deșarte și de semeții bezmetice și s-au trezit ca Icar, cu aripile frânte, căzuți în genuni. Sfintele Paști înseamnă multă lumină, cea mai puternică lumină pe care o putem trăi noi, muritorii, în viața aceasta de „umbră și vis”, întru așteptarea obșteștii învieri. Lumina de Paști nu are legătură cu justiția, cu etica și nici cu politica oamenilor – pentru că acestea se schimbă și se pliază după voia puternicilor zilei – ci cu dreptatea, cu morala și cu voința divină, aflate sub semnul eternității. Iar în voința aceasta fără început și sfârșit nu este loc pentru invidie, vrajbă, corupție, ură, răzbunare, ci numai pentru iertare, bunătate, bunăvoință, generozitate și iubire. Poezia lui Coșbuc exprimă această armonie cerească plutind printre săteni și ne îndeamnă să o primim și să o trăim.

Cât de departe sunt aceste vorbe simple, sculptate parcă în marmură, ale poetului de deșertăciunile zilei, de prefăcătoria fariseilor din fruntea bucatelor, de orgoliul celor care se cred atoateștiutori, care emit sentințe, care se ocărăsc unii pe alții, care dau lecții de conduită, fără să fi construit nimic în viață! Poetul relevă pacea sufletelor simple, de la temelia țării, pacea ostenitorilor gliei, a protagoniștilor muncii tăcute. Este o pace trainică, nestrămutată, eternă, capabilă să ducă lumea înainte.

Deși poetul vorbește de timpuri arhaice, de țărani și de sate, de biserici pe dealuri, toate acestea nu sunt departe, ci sunt prezente în sufletele noastre, în toată experiența de viață a strămoșilor, depozitată în mințile și inimile noastre. Nu avem decât să știm s-o descifrăm, fiindcă ea există latent. În loc să ne înrăim și să ne înverșunăm, în loc să trezim, prin „corectitudinea politică”, prin neomarxism, prin anarhism și anarhie, grave subiectivisme și să conducem la grave discriminări, la distrugeri de statui și la arderi de cărți, avem datoria de oameni să ne împărtășim din „lumina lină” a Învierii, urmând pilda înțelepților și îndemnul „Cuvântului care zidește”.

Hristos a înviat!

Autor: Acad. Ioan-Aurel Pop 

Elena FARAGO - În ziua de Paşti

 

Vinerea Mare. Semnificatii si traditii. Denia Prohodului

 Vinerea Mare este ultima zi de vineri dinaintea Pastelui, si astfel ultima vineri din Postul Mare. Este numita si Vinerea Pastelui, Vinerea Patimilor, Vinerea Neagra, Vinerea Seaca. Se numeste Vinerea Pastilor, pentru ca este ultima vineri dinaintea Pastelui, Vinerea Patimilor, deoarece in aceasta zi a patimit si a fost rastignit Iisus Hristos, Vinerea Seaca, pentru ca multi romani au obiceiul de a posti post negru. Este una dintre cele trei zile de sarbatoare religioasa crestina numite „Triduum Sacrum” din care face parte Joia Mare, Vinerea Mare si Sambata Mare.

Dupa credinta crestina, in aceasta zi a fost rastignit si a murit pe cruce Iisus Hristos, pentru rascumpararea neamului omenesc de sub jugul pacatului stramosesc. Unii crestini tin in aceasta zi un post sever, numit si post negru.

Vinerea Mare. Semnificatii si traditii

In Vinerea Mare se face pomenire la Patimile lui Hristos. Vinerea Mare nu este bine sa mananci urzici si nu e bine sa fie folosit otetul, pentru ca pe cruce Iisus a fost batut cu urzici, iar buzele Mantuitorului au fost udate cu otet.

In Vinerea Mare nu se savarseste niciuna dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principala din aceasta zi este scoaterea Sfantului Epitaf din altar si asezarea lui pe o masa in mijlocul bisericii. Din strabuni se stie ca prin scoaterea Sfantului Epitaf retraim coborarea de pe Cruce a lui Hristos si pregatirea Trupului Sau pentru inmormantare.

In Vinerea Mare, seara, se canta Prohodul si se inconjoara biserica cu Sfantul Epitaf, care simbolizeaza trupul Mantuitorului. Dupa procesiunea din jurul bisericii, Sfantul Epitaf este asezat pe Sfanta Masa din altar, unde ramane pana la Inaltare. Punerea pe Sfanta Masa reprezinta punerea Domnului in mormant

La terminarea slujbei de seara din Vinerea Mare, femeile obisnuiesc sa mearga la morminte, unde aprind lumanari si-si jelesc mortii. La sfarsitul slujbei, preotul imparte uneori florile aduse, care erau considerate a fi bune de leac. In trecut, lumea pleca acasa cu lumanarile aprinse pe drum, ca sa afle si mortii de venirea zilelor mari. Acestia ocoleau casa de trei ori si, atunci cand intrau, se inchinau, faceau cate o cruce cu lumanarea aprinsa in cei patru pereti sau doar la grinda de la intrare si pastrau lumanarea pentru vremuri negre.

Unii obisnuiesc sa afume casa cu tamaie in Vinerea Mare, inconjurand-o de trei ori, in zorii acestei zile, pentru ca ganganiile si dihaniile sa nu se apropie de casa si de pomi.

Ce sa faci in Vinerea Mare ca sa fii sanatos

Se spune ca persoanele care trec de trei ori pe sub Sfantul Aer nu vor mai avea dureri de spate, de cap, sau de sale, in cursul anului, iar daca isi sterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi.

Unii considera ca, daca se scufunda in apa rece de trei ori in aceasta zi, vor fi sanatosi tot anul.

In unele zone din Moldova se spune ca cine merge azi la frizer va fi sanatos tot anul. In alte zone, insa, se evita mersul la frizer in Vinerea Mare, pentru ca, potrivit, superstitiilor, poate muri cineva.

Ce sa nu faci in Vinerea Mare

In Vinerea Mare trebuie sa se evite lucrarile agricole, in special mersul pe camp, semanatul sau alte activitati asemanatoare.

Aceasta zi mai poarta si numele de Vinerea Seaca si asta pentru ca tot ceea ce se seamana nu rodeste.

 In acesta zi nu se sacrifica pasari sau animale.

In Vinerea Mare este interzis spalatul. De asemenea, in aceasta zi nu se coase si nu se face curatenie.

Vinerea Mare. Denia Prohodului

Vinerea Mare este zi aliturgica, adica nu se savarseste nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principala din aceasta zi este scoaterea Sfantului Epitaf din altar si asezarea lui pe o masa in mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfantului Epitaf retraim coborarea de pe Cruce a lui Hristos si pregatirea Trupului Sau pentru inmormantare.

Seara se canta Prohodul si se inconjoara biserica cu Sfantul Epitaf. Este o procesiune de inmormantare. Epitaful pe care il poarta preotii ajutati de credinciosi simbolizeaza trupul Mantuitorului. Dupa procesiunea din jurul bisericii, Sfantul Epitaf este asezat pe Sfanta Masa din altar, unde ramane pana la Inaltare. Punerea pe Sfanta Masa reprezinta punerea Domnului in mormant.

Sursa: crestinortodox.ro

Avocatul Gheorghe Piperea atacă în instanţă certificatul UE COVID-19: "Încalcă principiul subsidiarității și libertatea de circulație"

 

Avocatul Gheorghe Piperea anunţă că va ataca în instanţele europe certificatul UE destinat persoanelor vaccinate anti-COVID. Acesta afirmă că decizia autorităţilor europene încalcă principiul subsidiarităţii şi libertatea de circulaţie în interiorul UE.

Context: Parlamentul European şi-a adoptat joi poziţia de negociere cu privire la propunerea de certificat pentru a reafirma dreptul la liberă circulaţie în Europa în timpul pandemiei. Potrivit unui comunicat, eurodeputaţii au fost de acord că noul „certificat UE COVID-19” – în locul „adeverinţei electronice verzi”, conform propunerii Comisiei – ar trebui să fie valabil timp de 12 luni şi nu mai mult. Documentul, care poate fi în format digital sau pe suport de hârtie, va atesta că o persoană a fost vaccinată împotriva coronavirusului sau, în funcţie de caz, că a obţinut recent un rezultat negativ al testului sau că a trecut printr-o infecţie anterioară cu virusul. Cu toate acestea, certificatele UE Covid-19 nu vor servi drept document de călătorie şi nici nu vor deveni o condiţie prealabilă pentru exercitarea dreptului la liberă circulaţie, afirmă eurodeputaţii.

„Prin 2003, când mă străduiam să îmi scriu teza de doctorat*, în plin efort de construcție a echipei și brandului sub care activez acum, am descoperit una dintre regulile fundamentale după care ar trebui să funcționeze Uniunea Europeană – principiul subsidiarității.

Având rădăcini adânci în religia protestantă, acest principiu presupune ca autoritatea supremă să fie chemată să intervină în viața mirenilor doar acolo unde și doar atunci când mirenii nu s-ar putea descurca singuri, prin propria sârguință. Noi, românii, chiar avem un proverb foarte potrivit acestei filosofii a libertății și a responsabilității individuale – Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă.

La nivel de organizare și funcționare ale UE, principiul subsidiarității impune o partajare de competențe între autoritatea centrală europeană (Comisia Europeană, executivul și, de cele mai multe ori, legislativul UE, fiind vioara întâi, care face ca Parlamentul să fie oarecum decorativ), pe de o parte, și statele membre ale Uniunii, pe de altă parte.

Autorității centrale îi este interzis să se amestece în domeniile de competență rezervate statelor membre.

Există, totuși, domenii presetate prin TFUE sau decise ad-hoc de establishmentul UE, ca reacție la diverse crize, în care autoritatea centrală are competență și decizie, preluând porțiuni importante, esențiale chiar, din atribuțiile suverane ale statelor membre. Mai pe șleau, statele membre, odată cu aderarea la UE sau cu „șansa” fiecărei crize, mai mult sau mai puțin naturale, cedează din suveranitate către birocrația bruxeleză.

La acel moment al vieții (2003-2005), când încă eram convins de idealul laptelui și mierii curgătoare după aderarea României la UE, am crezut că e bine ca România să cedeze la UE cât mai multe atribute ale suveranității, de vreme ce ai noștri erau niște corupți, nepricepuți și rău-intenționați, iar elitele bruxeleze păreau opusul alor noștri în materiile politice, economice și sociale.

Îmi este clar acum că elitele „Înaltei Porți” de la Bruxelles nu sunt nici populate cu pricepuți (de vreme comit greșeli din ce în ce mai frecvente și, mai ales, se bazează pe fluxul neîntrerupt de „cadre” întreținut cu marile și covârșitoarele corporații Big Tech, Pharma și Finance, totul sub ochiul atoatevăzător al lui Big Brother), nici oneste și nici bine-intenționate. Și, evident, nu sunt nici eficiente – exceptând sancțiunile aplicate amărăștenilor din țările membre de mâna a patra, ca România, sau ficțiunile numite digitalizare, green deal, gender identity, eco-prietenie etc., UE nu a excelat cu nimic în ultimii 14 ani, de când România este săracul de la masa bogaților Europei. Dimpotrivă, au fost numai eșecuri, cadouri acordate băncilor, corporațiilor IT și industriei farmaceutice, militare sau de intelligence, făcându-i pe Putin și pe Xi Jinpeng repere de eficiență și democrație iliberală.

De fapt, retroactiv, înțeleg că acest centralism „democratic” este nimic altceva decât principiul după care a funcționat vreo 70 de ani Uniunea Sovietică – centrul moscovit era infailibil și atotputernic, republicile unionale având o spoială de atribuții suverane și de democrație locală. Iar acum, când China a devenit (printre altele, cu ajutorul Germaniei, al Franței și al corporațiilor europen) prima hiper-putere mondială, centralismul „democratic”, standarizarea și ratingul de cetățean devin modele de urmat de către „papalitatea” bruxeleză.

Cu siguranță, motivul pentru care fondatorii UE au prevăzut în TFUE principiul subsidiarității este exact acest pericol al centralismului, care poate determina o oribilă transformare a UE într-o Uniune Sovietică Europeană, condusă de Germania. Sau într-un al patrulea Reich …

Pe măsură ce crizele au devenit mai numeroase și mai cronice (cu acutizări periodice, pentru a restabili supușenia și calmul necesare, prin frică endemică, instituțională, promovată la tv), principiul subsidiarității a fost aruncat la coș – exceptând Germania și Franța, plus doi-trei sateliți. Înalta Poartă de la Bruxelles (includ aici și Banca Centrală Europeană, care are sediul la Frankfurt) a preluat din ce în ce mai multe atribuții care, în mod normal, ar fi trebuit să aparțină exclusiv statelor membre. De fiecare dată, pe baza principiului nazist „e pentru siguranța voastră” (uneori explicit afirmat).

Toate cele 4 tipuri de criză pe care le-am parcurs din 2007 până azi – terorismul, falimentul bancar, imigranții, plandemia – au fost oportunități de creștere a puterii centralizate a birocrației de la Bruxelles – Strasbourg – Luxembourg – Frankfurt, în dauna țărilor membre (minus Germania și Franța). Deși acest lucru nu se discută, adevăratul motiv al părăsirii UE de către britanici a fost totalul abandon al principiului subsidiarității, centralismul tot mai totalitar exercitat de elitele „europene” auto-mandatate**.

Nu e cazul să iau pe rând aceste crize succesive și cronicizate, pentru a exemplifica modul chinezesc (picătură cu picătură) în care birocrația UE a acaparat ilegal competențe ale țărilor membre, încălcând principiul fondator al subsidiarității.

Plandemia anilor 2020-2021 este un exemplu edificator și suficient.

Sub impactul fricii cultivate insistent și atotcuprinzător, cu ajutorul cenzurii de pe rețelele de socializare și al propagandei grețoase întreținute cu bani publici de mass-media main-stream, lumea s-a plâns că „onorata” Înaltă Poartă nu se implică suficient în combaterea plandemiei, iar Comisia Europeană a spus că s-ar implica dacă nu ar fi atât de multe state cu atât de multe atribuții în domeniul sănătății publice care încurcă o strategie unitară, coordonată, standardizată și rapidă, la nivel de UE. Iar statele și politicienii „interni” s-au grăbit să pună la picioarele CE aproape toate atribuțiile strategice în domeniul „luptei” contra plandemiei. De exemplu, CE nu numai că s-a implicat în autorizarea pe repede înainte a vaxxinurilor experimentale create peste noapte de „curajoșii” creatori de magie și manipulare genetică, dar a și acordat, în mare secret, imunitate de răspundere civilă și penală pentru reacțiile adverse și novice ale vaxxinurilor. În plus, CE a pre-cumpărat miliarde de doze de vaxxin, înainte chiar de a se asigura că există capacități de producție și stocare. A făcut această minunată afacere din banii noștri, ai contribuabililor, mințind în mod mârșav că serurile sunt gratuite. Că, ulterior, CE a declanșat verificări ale efectelor adverse (prezentate ca imposibile) și procese contra unui producător, pentru omisiunea licrării la timp a dozelor, în cantitățile contractate, faptele nu fac decât să probeze marea competență și priceperea deosebită a „negociatorilor”. Dar, mai ales, aceste fapte probează că niciun politician, birocrat sau tehnocrat care primește (sau își ia singur) puterea de la popor nu renunță niciodată la zisa putere, chiar cu riscul contrazicerii au distrugerii statului de drept.

Principiul subsidiarității este, teoretic, o stavilă potențială a excesului de „centralism democratic” al acestei birocrații. Auto-mandatarea elitelor tehnocratice cu puteri pe care nimeni nu li le-a cedat și, mai ales, comerțul cu indulgențe practicat de „papalitatea” europeană cu marile corporații globale, după principiul „ușii rotative”, impun ca necesară revenirea în matca firească a acestui partaj de competențe.

Principiul subsidiarității poate fi stabilopodul suveranist contra mareei centraliste birocratice bruxeleze și contra tsunami-ului corporatist globalist.

Recenta procedură de vot din Parlamentul European, referitor la așa-numita „adeverință verde”, impusă ca o țidulă de obținut în vederea liberei circulații în UE, umple paharul acestor abuzuri*** și întrerupe șirul cedărilor liberticide și abandonului drepturilor noastre – ne vom revolta. Mai ales judiciar.

Pentru încălcarea principiului subsidiarității și a libertății de circulație în spațiul UE (unda dintre libertățile esențiale stabilite în Carta fundamentală a Drepturilor Omului, parte componentă a TFUE), voi ataca acest regulament la instanțele europene, cerând anularea sa.

 

*teza, susținută la Sorbona (Paris I) și la București (Facultatea de Drept), a fost publicată sub titlul ”Societăți comerciale, piață de capital, acquis comunitar”, la editura CH Beck, București, în anul 2005; nu se mai găsește în librării, ci doar în unele biblioteci ale facultăților de drept, la Biblioteca națională și la Institutul Max Planck din Hamburg

 

**în fapt, niște reprezentați ai ONG-urilor globaliste, progresiste și corporatiste care, din nenorocire, au infestat iremediabil chiar și CtEDO și niște cadre ale multinaționalelor, care execută 2-3 ani de „serviciu credincios” în organizațiile UE, după care se întorc în corporație, pe bani și bonusuri de „performanță” abject de mari

 

***pe internet și feisbuc circulă un document din care rezultă că acest „pașaport” de vaxxinare era planificat încă din 2018, ceea ce înseamnă că votul din Parlamentul UE nu a fost decât o parodie”, scrie Gheorghe Piperea pe Facebook.

POVESTEA OULUI DE PAȘTE

 

Dragi copii,

Am să vă spun povestea unui ou, și anume a oului de bibilică.

Odată, demult, era un ou mic, mic, de bibilică, ce stătea frumos

și liniștit în cuibarul său; bucurându-se că gospodina cea bună și

frumoasă nu-l lua din locul lui, să-l folosească la te miri ce. Dar,

la un moment dat, cum stătea el liniștit, fără nici un gând, căzut în

adânca-i melancolie, fu deranjat de vorba unui alt ou, pe care abia

atunci îl făcuse găina.

- Hmm, ce bine...se apropie Sfintele Paști, iar eu voi fi frumos

gătit, aranjat și așezat în coșul împodobit pentru Paște.

Însă oușorul de bibilică nu spunea nimic, tăcea și asculta; dar

oul de găină iar începu:

- Hei, tu, cel de colo, nu auzi ce vorbesc cu tine?

Oulețul nici de data asta nu răspunse, asculta, gândindu-se cum

să facă să ajungă în coșulețul frumos împodobit. Atunci, furios, oul

se apropie de el și începu să-i strige la ureche:

- Nu auzi? Ești surd? Sau nu vrei să răspunzi?

Bietul ouleț, când văzu că nu are încotro și trebuie să răspundă,

cu o voce tremurândă, bâlbâindu-se, îi zise:

- Bbba te-am auzit, dar...

- Ce dar? Și atunci de ce nu răspunzi?

- Măăă...gândeam.

- Bun și la ce, mă rog, te gândeai?

- Măăă...gândeam...laaa...cât de frumos și bine trebuie să fie în

acel coșuleț de Paște.

Ei, din acel moment, buna și frumoasa gospodină, deveni urâtă

și rea. De câte ori lua ouăle din cuibar, pe oul de bibilică îl lăsa mai

departe la locul lui; acesta frământându-se și gândindu-se cum să

facă să ajungă și el acolo. Însă o idee năstruşnică îi vine în minte,

zicându-și în sinea lui: ”Aha, o să cobor încetișor să nu mă sparg,

am să pășesc ușurel, mă strecor câte un piculeț până ajung lângă

celelalte ouă și stau acolo până mă vor împodobi și pe mine”. Totuși,

în mintea lui i se mai strecură gândul: ”Dar dacă mă va folosi la

mâncare, prăjituri sau cozonaci, ce mă fac? Simplu, am să stau pitit

până va veni timpul de vopsit și împodobit, și atunci voi ieși și eu”.

Iată că ziua cea mare a sosit, gospodina luă toate ouăle, printre

care și cel de bibilică; care se strecurase încetișor lângă celelalte

ouă, fără să fi observat gospodina, așteptând liniștit ziua cea mare.

Doamne, ce fericit mai era oulețul că a putut ajunge cu chiu, cu vai,

împreună cu celelalte ouă, frumos gătite și aranjate în coșulețul de

Paște.

Și iată: iepurașul a venit cu tolba,

Iar eu v-am dus cu vorba.

IL RACCONTO DELL’UOVO DI PASQUA

Cari bambini,

Vi raconterò adesso la storia di un uovo, ossia l’uovo di faraona.

C’era una volta, tanto tempo fa, un uovo piccolino di faraona. Lui

stava tranquillo nel suo nido pensando che la padrona non lo avrebbe

mai tolto da quel posto. Però, all’improviso, mentre lui era cosi

malincolico, sentì la voce di un altro uovo appena fatto dalla gallina.

- Hmm, che bello...tra un po’ arriverà la Pasqua e io sarò tutto

elegante, ben colorato e messo nel cestino di Pasqua.

Però, l’uovo di faraona non diceva niente, stava zitto e ascoltava.

L’altro uovo disse ancora:

- Ehi, tu! Non senti che sto parlando con te?

L’uovo piccolino non gli rispose nemmeno questa volta,

pensando a cosa avrebbe dovuto fare per arrivare anche lui nel cestino

di Pasqua. Allora, l’altro uovo, arrabbiato si avvicinò e cominciò a

gridare:

- Ehi, non senti? Sei sordo, per caso? O non vuoi rispondermi?

L’ovetto, quando vide che non aveva via d’uscita, con la voce

tremante, balbettando, gli rispose:

- Sssì che ti ho sentito, ma...

- E allora? Perché non mi rispondi?

- Stavo pensando...

- Ah sì? A cosa stavi pensando?

- Pensavo a quanto può essere bello quel cestino di Pasqua.

D’allora in poi, la buona e bella padrona diventò brutta e cattiva.

Tutte le volte che prendeva le uova dal nido, l’ovetto di faraona lo

lasciava sempre lì, al suo posto. Lui si tormentava e pensava a cosa

fare per riuscire ad arrivare anche lui nel cestino. Un giorno ebbe

un’idea: “Eh sì, scenderò pian pianino, senza rompermi, e andrò

vicino alle altre uova, per essere anche io colorato e messo nel

cestino”. Poi, pensò meglio: “Ma cosa farò, se la padrona mi vuole

usare per far da mangiare o per fare i dolci di Pasqua? Ah, lo so!

Starò lì, nascosto, fino a quando dovranno essere dipinte le uova.

E poi, uscirò!”.Detto e fatto. Così, l’ovetto rimase lì, aspettando

tranquillo e felice il giorno di Pasqua.

Arrivò il grande giorno! La padrona prese tutte le uova, tra

le quali c’era anche l’ovetto di faraona. Com’era felice e contento

l’ovetto! Con tanta fatica era riuscito a essere lì, insieme alle altre

uova, nel cestino di Pasqua.

Cosi è arrivato il coniglio con il carniere e Io vi ho narrato tutta

la storia insieme!

30 04 2021

Chioariu Mihaela-Dana.

Gluma zilei (amară) - Asta înseamnă să fii un stat mafiot!

 

Ultimul drum al lui Victor Tecar

În această Săptămână Mare s-a stins din viață prozatorul Victor Tecar, membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj, Reprezentanța Maramureș. Rămâne în literatura română autorul unor romane care au ilustrat lumea satului transilvan, mai precis al celui chiorean, surprins cu minuție și har în situații istorice care l-au marcat.

Din perioada colectivizării, până la începuturile democrației postdecembriste. Sunt urmărite destinele unor familii care traversează situații limită ale vieții, dar și relaxări permise și nepermise din lumea satului. Critica literară nu s-a emoționat să-l pună în linia marilor prozatori realiști ardeleni. De la Slavici, la Rebreanu, de la Pavel Dan, la Ion Lăncrănjan.

Scriitorul Ioan Groșan remarcă vitalitatea scrisului și arta dialogului la Victor Tecar. Care a fost școlit, prin lecturi atente și asumate, la proza ardelenească, stăpânind cu siguranță mecanismele narațiunii. Criticul literar Octavian Soviany îi remarcă atmosfera de straniu, fabulos, terific și miraculos. Tragedia satului românesc tradițional este privită de autor ca o dramă colectivă. Rămâne un prozator riguros și viguros, dar și un iscusit constructor de personaje. Remarcabilă este trilogia „Lupii Chioarului”, care propune cititorilor un univers epic de mare întindere. Trilogia a obținut Premiul revistei „Nord Literar” și Premiul I la Festivalul Național de Proză „Liviu Rebreanu” de la Bistrița. Despre cărțile lui au scris nume de prestigiu ale literaturii actuale.

S-a născut la 22 august 1941, în satul Sălnița de peste râu, actualmente Dealul Corbului, comuna Vima Mică. Poeta Ioana Ileana Ștețco l-a definit admirabil: „Victor Tecar este tălmăcitorul de vise din Dealul Corbului, iar corbul nu are nimic împotrivă.” Confrații din cadrul Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România îi aduc un pios omagiu. Ne va fi aproape omul blând, cu vocea molcomă, care avea o energie epică nebănuită. Opera sa stă mărturie. Și ne va dezvălui noi valențe epice. Da, s-a stins din viață un admirabil prozator!

Gheorghe Pârja

Aforismul zilei - Jules Renard

 

GÂNDURI DE BINE

 

(parafrazând titlul unui volum de versuri,

ce aparține poetei CORINA NICA, BV)

 

E o bucurie imensă, dragi prieteni! Iar cine a rostit pentru prima dată sintagma: ,,MULȚUMESC CĂ SUNTEȚI ÎN VIAȚA MEA!" sau, cealaltă: ,,NU AȘ PUTEA FĂRĂ VOI!" a știu ce zice și de ce zice asta!? Acum, făcând un bilanț al PROIECTELOR LITERARE (actuale și viitoare), simt o imensă bucurie. M-a ajutat în acest demers prefața de carte întocmită de prof. univ. dr. CARMEN DĂRĂBUȘ, pentru vol. 1, cea întocmită de prof. dr. TEREZIA FILIP, pentru vol. 2 și prefața pentru vol. 3, întocmită de prof. dr. VALERIA BILȚ.

MULȚUMIM din suflet pentru încurajările Dumneavoastră sincere și laudative. Au contat foarte mult în continuarea acestui amplu PROIECT LITERAR căruia noi, echipa de coordonare formată din prof. GELU DRAGOȘ și poet popular NELU DANCI, i-am spus:      ANTOLOGIE DE TEXTE. RECENZII DE CĂRȚI - PERSONALITĂȚI ALE LITERATURII CONTEMPORANE. SINCERUS VERBA, VOL. 1-4.

Așa am crezut de cuviință că este bine! Critici și vorbe fără rost? Fost-au! Și le mulțumim și acestora. Ne-au întărit. Ne-am concentrat și mai mult asupra proiectului și am mers mai departe, har Domnului, crezând în calitate, obiectivitate și valoare literară. Se pot face lucruri minunate și dacă nu ești într-un top al celor care nu sunt în topul celor mai buni! Nu-i așa? Glumesc! Surprizele încă nu s-au terminat. Veți mai avea parte de ele, garantat.

Iar acum, făcând un altfel de bilanț, al acestui proiect literar, un MARE și din SUFLET MULȚUMESC, se cuvine a-l rosti celor care au dorit să apară în acest proiect, cu mai multe volume recenzate. Credeți-mă, pentru vol. 4, (finalul acestei serii), ne hotărâm foarte greu asupra cui să rămânem, pentru a fi cuprins în proiect.

Prevăd si un volum 5. Îndrăznesc, cu gândul, și spre un volum 6. Doamne ajută... Asta spune multe și dovedește multe. Întâi încrederea ce o aveți în noi. Apoi, curajul Dumneavoastră și dorința de a fi recenzați și apoi publicați în alte lucrări literare de referință (iată, exemplul acestor antologii!). Cineva, (nici nu i-am reținut numele!), contesta abundența de antologii literare - cu bun, cu rău.

Asemenea fapte literare nu au voie să fie contestate. Dimpotrivă, se cuvine maximă apreciere și respect - pentru carte și autor. Ele, antologiile literare de poezie sau proză, sunt efortul unei munci susținute și sunt dedicate nu doar celor care sunt antologați... segmentul literar și al literaților este imens, doar interes să fie.

Iată, deocamdată, lista celor cuprinși cu mai multe volume recenzate, în acest proiect, nu neapărat în ordine alfabetică:

- Ionica BANDRABUR, Slănic Moldova; Florentina DANU - Brașov; Florin DRAGOMIR, Șișești MM, debut literar; Marița GRIGOR, Chiuzbaia, MM, folclor; Olimpia MUREȘAN, Ulmeni, MM; Grigoraș CIOCAN, Târgu Lăpuș, MM; Mihai Marius COȘERARIU, com.  Tașca, NT; Mariana BENDOU, Onești, BC; Ionel SIMA, FIE IERTAT!, Baia Mare, MM;  Daniela VÎLCEANU, Drobeta-Turnu Severin, MH; Zenovia ZAMFIR, Râmnicu Vâlcea, VL; Elvira RĂCEALĂ, Constanța, CT; Limona RUSU, Suceava; Lăcrămioara ELEFTERIU, Babadag, TL; Angela DUMBRAVĂ, TL; Garofița JIANU, Constanța;  Victoria FURCOIU BUNICA, Covasna; Petru T. GRĂDINARU, Vadurile, VS; Și, clar, echipa de coordonare a proiectului:

•  prof. Gelu DRAGOȘ, Lucăcești-Maramureș;
• poet popular NELU DANCI, Plopiș-Maramureș;
•  Vasile BELE, Chiuzbaia-Maramureș;

Fără să îi număr, suntem câțiva! Aproape o antologie. Doamne ajută să fie bine! Să fim sănătoși și fericiți și cu poftă creativă...

                                         VASILE BELE, Chiuzbaia

                                    - cu gândul la Dumneavoastră...