Când toți se-mbarcă-n haine scumpe, purtând nestemate ca podoabe, sperând că valoarea îi ridică, că astfel pot să fie un fel de zei între oameni. Mă cuprinde o tristețe că prea mulți au uitat să fie, că nu vor decât să aibă. Privesc în jur, câtă frumusețe Universul ne-a dăruit, câte bunătăți și câte motive pentru a trăi în acest paradis. Avem o viață pe care nu știm s-o prețuim. Suntem doar trecători pe acest Pământ și mulți nu înțeleg că aici nu e un concurs, o întrecere între noi, cine e mai bun sau are mai mult. Cu toții avem o șansă să experimentăm lucruri și fapte pe care doar aici le putem găsi. Corpul nu-i decât haina ce îmbracă sufletul, iar sufletului nu îi trebuie podoabe. Privesc cerul senin și raze blânde de lumină se revarsă pe Pământ. Pierdut în visare, aud o voce calmă, mă desprind de vis, revin la realitate.
- Ianis, ce faci?
Era bunul meu profesor cu care puteam să discut liber despre orice.
- Bună ziua, domnule profesor! Stăteam puțin la soare, bucurându-mă de renașterea naturii. Nu-i așa că e minunat? După o iarnă geroasă, iarba a început să crească, copacii prind iarăși culoare, până și gâzele se bucură de viață!
- Da, e foarte frumos, spuse abia în șoaptă și se așeză lângă mine pe bancă. Văd că iar te-a cuprins melancolia. La ce te gândeai așa de profund?
- La ce se întâmplă în lume, la oameni în general, răspund abătut.
- O, îmi place subiectul! Dacă vrei, putem discuta pe această temă.
- Îmi este foarte greu să înțeleg anumite lucruri. Oamenilor nu le pasă de cum ești, ci de cine ești sau cum arăți.
- Ianis, nu toată lumea e la fel, știi asta!
- Știu, domnule profesor, dar...
- Într-adevăr, lumea este mult mai atentă la cum arată un om, la serviciile pe care le prestează și la modul său de a trăi. Nu e nimic rău în asta.
- Nu. Știți, mă gândesc că oamenii au un rol mai important pe acest Pământ, sau cel puțin îmi place să cred asta. Altfel, viața nu ar avea sens.
- Care crezi că ar fi acest rol?
- Cred că oamenii sunt suflete călătoare. Aici se folosesc de corp pentru a putea experimenta ceea ce nu poate în altă dimensiune. Dar odată ajunși aici, uită pentru ce au venit și, cu trecerea anilor, simțurile lor sunt dezvoltate în alt mod.
- Teoria ta pare plauzibilă. Care crezi că e rolul tău în viața asta?
- Cred că cu toții avem același rol, mai mult sau mai puțin; să evoluăm spiritual, să aducem lumină divină peste tot, să învățăm ce înseamnă iubirea. Iubirea, cea care nu ține cont de reguli sau restricții și, lucrul cel mai important, iubirea să o folosim ca medicament. Cred cu tărie că noi oamenii suntem ființe de lumină.
- Știi, Ianis, tu chiar ești un copil special. Ești inocent, simțurile tale sunt mult dezvoltate iar înclinația în Divin îți dă forță și curaj.
- Vă mulțumesc, domnule profesor! Sper ca maturitatea să nu schimbe aceste lucruri. Când privesc la oamenii din jur, îmi este frică că aș putea ajunge ca ei.
- În ce mod?
- Nu vreau să ajung un om cu ochii goi, mânat de orgolii și ambiții ce otrăvesc sufletul și ți-l prind în strânsoare. Acum sunt doar un copil, dar când voi crește mare mi-aș dori să am același suflet, pur și curat, să pot să mă bucur de viață.
- Eu știu că în pieptul tău veșnic va bate o inimă mare iar sufletul tău mereu va rămâne pur și curat, spuse profesorul în timp ce mă strângea încet la piept.
Nu poți simți fericire și iubire când ești orbit de orgolii și ambiții!
Nu poți avea un suflet pur când prin vene-ți curge pelin, când ești mânat de dorința de control și avere!
Raul Alexandru MITRUŢI
