de Grigoraș Ciocan
Puțini știu, însă, că litoralul Mării Negre și Delta Dunării au intrat în componența țării noastre printr-un schimb „forțat de ruși”, care voiau să pună mâna pe cele trei județe din sudul Basarabiei, aflate în acea vreme în stăpânirea României.
Cel mai vehement critic al alipirii Dobrogei a fost Mihai Eminescu. ”Pentru a ține în respect și în ordine populațiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreținem acolo o armată considerabilă. O armată considerabilă în Dobrogea va să zică mai multe milioane ce se vor cheltui în fiecare an, va să zică o cauză de slăbiciune economică a statului român. Pentru a face șederea în această țară băltoasă posibilă, pentru a o face productivă, trebuie să cheltuim zecimi (zeci n.r.), poate sutimi (sute n.r.) de milioane. Cheltuielile ce vom face pentru Dobrogea vor fi mult mai considerabile decât veniturile ce le va putea da. Când, în fine, după 10-15 ani, vom fi cheltuit sutimi (sute n.r.) de milioane pentru a face Dobrogea productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretest ca să ne ceară Dobrogea și… dacă aceasta va conveni și Rusiei… Dobrogea ne va fi luată cu mai mare înlesnire decât ni se ia astăzi Basarabia”, scria poetul național în ziarul „Timpul” pe 2 august 1878.
La 141 de ani de la unirea Dobrogei cu România, putem spune că poetul național s-a înșelat. „Populațiunile sălbatice ale Dobrogei” s-au dovedit, în marea lor majoritate, fidele statului român și nu au pus mari probleme, cu excepția jafurilor și a crimelor provocate în primele zile de cerchezii nemulțumiți de plecarea administrației otomane.
E drept, guvernul bulgar a pretins în repetate rânduri Dobrogea, iar comitagii din țara vecină au desfășurat acțiuni teroriste împotriva autorităților românești. Până la urmă, însă, lucrurile s-au calmat prin cedarea Cadrilaterului (luat de România după al doilea război balcanic și reocupat de bulgari înainte de Al Doilea Război Modial) și un schimb de populație.
Protestul lui Eminescu viza, însă, cu totul altceva, comportamentul odios pe care Curtea de la Sankt Petersburg l-a avut față de aliații români. Chiar dacă și-a plătit independența cu sângele vărsat de soldații români în bătăliile de la Plevna, Opanez și Rahova, după victorie, România nu a fost tratată ca un aliat de Imperiul Țarist.
De altfel, încă dinainte de începerea ostilităților, rușii își luaseră toate măsurile de precauție că vor avea mâinile libere în cazul unei victorii. Cu toate insistențele Domnului Carol și ale lui Ion C. Brătianu, Imperiul Țarist a refuzat să încheie un tratat general care să asigure cunoașterea independenței României și să garanteze integritatea frontierelor țării.
În loc de asta, rușii au insistat să se semneze un tratat limitat care să permită armatei țariste să traverseze teritoriul României. În Convenția din 4/16 aprilie 1877, guvernul imperial se obliga să respecte „integritatea existentă” și „drepturile politice” ale României.
Chiar dacă necesitățile războiului au impus armatei țariste să apeleze la ajutorul românilor, un tratat de alianță militară nu s-a semnat. Ca urmare, după victorie, delegatului guvernului român nu i s-a permis să participe la negocierile de armistițiu și de pace, care s-au încheiat prin semnarea la 19 februarie 1878 a Tratatului ruso-turc de la San Stefano.
E drept, tratatul recunoștea independența României (alături de cea a Serbiei și a Muntenegrului), dar aici se încheiau veștile bune pentru guvernul român. Nici vorbă de respectarea „integrității existente” și a „drepturilor politice” ale României.
Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care Imperiul Țarist își rezerva dreptul de a o schimba cu partea de sud a Basarabiei.
Prevederile tratatului de la San Stefano nu au fost, însă, pe placul marilor puteri europene. Toată lumea considera că în Europa de Sud-Est s-ar naște un „dezechilibru strategic” în beneficiul Imperiul Țarist, din cauza apariției unui puternic stat al Bulgariei, care urma să înglobeze cea mai mare parte a fostelor teritorii otomane din Balcani.
Ca urmare, s-a impus reluarea negocierilor de pace. În iunie 1878 are loc la Berlin un al doilea congres. Nici de această dată, delegații români nu au fost primiți la negocieri. Alături de bulgari și sârbi, românii au primit doar un rol consultativ, pe motiv că independența țărilor lor nu fusese încă recunoscută „de jure”.
Noul tratat de la Berlin recunoștea independența României, în a cărei componență intrau Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea de Nord, frontiera cu Bulgaria urmând a fi stabilită ulterior (1880) de către o comisie internațională.
Cele trei județe românești din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail- reveneau Rusiei, însă Tratatul nu punea cedarea celor trei județe în legătură cu anexarea Dobrogei.
Alipirea Dobrogei de nord a fost sărbătorită de românii din regiune, după cum o demonstrează primirea făcută la Măcin trupelor ruse în iunie 1877 și, apoi în decembrie 1877 petiția care cerea unirea Dobrogei cu România.
În România, însă, pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei nu a fost suportată prea ușor. Mulți au considerat „schimbul” o samavolnicie. Principele, sfătuit şi de tatăl său, a înclinat să accepte Dobrogea la schimb, convins fiind de avantajele economice şi strategice ale deschiderii Regatului la Marea Neagră. Kogălniceanu a înclinat şi el către acest compromis, mai ales că rușii nu voiau cu niciun preț să renunțe la sudul Basarabiei.
Ca urmare, poziţia oficială a României s-a îndreptat în această direcţie. În toamna anului 1878 autorităţile române s-au retras din cele trei judeţe Ismail, Cahul şi Bolgrad, iar la 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat teritoriul.
La rândul lor, autoritățile române au început să pregătească alipirea Dobrogei. Pe 15 octombrie s-au alocat fondurile necesare și s-a stabilit componența delegaţiei la comisia europeană care se ocupa de fixarea frontierei româno-bulgare.
Domnitorul și reprezentanții armatei au stabilit strategia de preluare militară a regiunii. Comisia pentru stabilirea graniței de sud a Dobrogei s-a la Constantinopole pe 21 octombrie 1878. În componența sa se aflau delegați ai Franței, Marii Britanii, Rusiei, Germaniei, Austro-Ungariei, Italiei și ai Imperiului Otoman.
Guvernul român a fost reprezentat de un grup de ofițeri comandat de colonelul Ștefan Fălcoianu și de deputatul liberal Mihail Phekeride. Delegații români au asistat la prima ședință desfășurată în noiembrie la Silistra.
La cea de a treia ședință au fost admiși, dar numai cu rol consultativ, și delegații bulgari. Singura mare problemă a delimitării era faptul că România și-ar fi dorit ca și Silistra să intre între granițele sale.
Problema a fost discutată încă de la Congresul de la Berlin. Dornici să mai atenueze resentimentele românilor față de pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei, rușii s-au declarat inițial de acord. Ulterior s-a decis însă ca Silistra și fortificațiile sale să rămână Bulgariei.
Chiar dacă cele șapte puteri europene și-au pus semnătura pe documentul convenit pe 17 decembrie la Constantinopol, delegații României au continuat să aducă problema Silistrei în discuție și în anii 1879, 1884 și 1886.
Proclamația de la Brăila
Chiar înainte de delimitare, pe 14 noiembrie, Carol I dădea următoarea proclamație de la Brăila, de unde trupele românești aveau să se desfășoare în Dobrogea:
“Locuitori de orice naționalitate și religie. Dobrogea- vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân- de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnați de un Stat unde nu voința arbitrară, ci numai legea dezbătută și încuviințată de națiune hotărăște și ocârmuiește.
Cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii: viața, onoarea și proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituții pe care ne-o râvnesc multe țări străine.
Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi, fără a-și primi pedeapsa legitimă.
Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menține ordinea și, model de disciplină, de a ocroti pașnica voastră viețuire”.
Documentul, tradus și în limbile turcă, greacă și bulgară, avea să fie răspândit pe foi volante în toată provincia, pentru a-i convinge pe locuitori că soldații români nu trebuie văzuți ca o armată de ocupație.
Ordinul dat armatei de domnitor mergea pe aceeași idee a evitării oricăror tensiuni. „Azi veți pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veți merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca frați ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetățenii noștri. Soldați, în această nouă Românie veți găsi o populație care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veți găsi și locuitori de alt neam și alte credințe. Toți aceștia, care devin membri ai statului român, au aceleași drepturi la protecțiunea și dragostea voastră”.
În 1878, Dobrogea era locuită de un adevărat mozaic etnic. Din cei 226.000 locuitori, 127.000 erau musulmani. Din punct de vedere etnic, cei mai mulți erau tătarii (71.000), urmați de turci (49.000), români (47.000), bulgari (30.000), dar în Dobrogea mai locuiau și evrei, greci, armeni, ruși, cerchezi și germani. Cu toate astea, armata română a fost, în general, bine primită.
La Măcin, Babadag, Tulcea, Constanța, Ostrov și Cernavodă s-au organizat ceremonii de primire. Localnicii voiau să scape de haosul creat de schimbarea stăpânilor, iar armata română a reușit să pună capăt dezordinilor și să restabilească siguranța localnicilor, chiar cu prețul unor pierderi umane. Nu e nicio exagerare.
După intrarea trupelor române, câteva mii de localnici, de diverse etnii, au ales să se întoarcă la gospodăriile lor, devenind de bună voie români.
Preluarea administrației de la autoritățile ruse a fost un proces mai lent. Deși oficial s-a făcut pe 23 noiembrie 1878, trupele rusești au rămas pe poziții până în primăvara anului următor.
Abia pe 4 aprilie, prefectul Constanței Remus Opreanu anunța plecarea unităților rusești de infanterie și artilerie din oraș. Pe 22 aprilie, prefectul de Tulcea, George Mihail Ghica, dădea și el de știre că navele rusești au părăsit portul.
Dobrogea era pe deplin românească.
Iar
zdrobitoarele dovezi la acest fundamental capitol al vieții sociale nu trebuie
luate din contrafăcutele statistici oficiale (de exemplu, în urmă cu câteva
zile și împotriva evidenței, penibilul premier Cîțu încă îndrăznea, cu cifre
măsluite, să le „demonstreze” milioanelor de oropsiți din această țară că avem
cea mai mare creștere economică din Uniunea Europeană, prin urmare, n-au dreptul să se plângă că o duc
din ce în ce mai rău!), ci ele (dovezile privind alarmanta scădere a nivelului
general de trai) sunt arhicunoscute/simțite pe pielea lui de omul de rând în
acești doi ani de pandemie și neindexare a veniturilor modeste (lefuri, pensii,
alocații), taman perioada în care băieții „deștepți” își fac nestingheriți
mendrele în sectorul energetic, trusturile farmaceutice și companiile
transnaționale se simt la noi ca-n sânul lui Avraam, inflația zburdă și
prețurile explodează la toate cele.
Dar iată
trei probe indiscutabile privind ticăloasa cârmuire din întrega perioadă postdecembristă:
1)În
luna decembrie 1989, lună în care Ceaușeștii (Nicolae și Elena) sunt trădați de
ciraci (în primul rând de securiști),
păcăliți, capturați, acuzați de genocid economic și apoi împușcați chiar în
ziua de Crăciun, România a fost înșfăcată de Ion Ilici Iliescu și gașca sa
moscovită fără un cent datorie externă, dimpotrivă, cu creanțe de 15 miliarde
dolari (unde sunt acești bani?), pentru ca după 32 de ani de la acel
cutremurător dublu asasinat, datoria externă a noastră și a urmașilor noștri să
ajungă la peste 120 miliarde euro (haramurilor, de ce ați făcut aceste uriașe
împrumuturi și câte zeci de miliarde au intrat în buzunarele voastre fără
fund?);
2)Deși
România ocupă, după calculele multor specialiști onești, locul doi în Europa la
cantitatea bogățiilor solului și subsolului, ea – din pricina trădătorilor,
tâlharilor cu ștaif și incompetenților – se situează statornic la coada țărilor
din UE la absolut toți indicatorii care reflectă nivelul general de trai;
3)Țara monstruoaselor
paradoxuri (atât în ceea ce privește bogățiile naturale și mulțimea săracilor
lipiți pământului, cât și uriașul decalaj dintre veniturile minime și cele
maxime), România mai deține multe alte recorduri triste: cel mai mare număr de
expatriați pe timp de pace (peste cinci milioane de suflete și exodul continuă,
chit că pretutindeni în țară se simte într-o atare măsură lipsa specialiștilor
și a meseriașilor, încât întreprinzătorii autohtoni sunt nevoiți să angajeze
chinezi, vietnamezi etc.); un mare, mult prea mare număr de licee industriale,
care an de an scot noi promoții de analfabeți funcționali, și doar pe ici-pe
colo câte o veritabilă școală profesională; peste o sută de universități
(majoritatea particulare) și niciuna dintre universitățile noastre postdecembriste
în primele 500 ale lumii; o nație cu sănătatea tot mai precară din cauza
deficitului de personal sanitar (România continuă să alimenteze Occidentul
îmbuibat cu medici și asistente de prima mână) și a spitalelor eminamente
impropii pentru procesul de însănătoșire (ba bolnavii n-au acces în ele, ba –
după internare – mor arși, infectați sau tratați necorespunzător), însă cu farmacii
la tot pasul, precum – de pildă - municipiul Sighetu Marmației, care are în
prezent cam 30.000 de locuitori și peste 30 de farmacii; țara cu cei mai puțini
kilometri de autostradă din UE, dar cu cea mai mare densitate de rable și,
desigur, cu cel mai mare număr de morți și răniți în frecventele accidente
rutiere, consecința logică a faptului că la noi sunt în colaps cele mai
rentabile transporturi de mărfuri la mare distanță – transporturile pe apă
(fluviale-marine) și cele pe calea ferată; nu în ultimul rând, țara cu economia
complet dezarticulată (se împrumută bani cu dobânzi consistente pentru a
cumpăra cam 70% din alimentele chimizate de pe mesele românilor resemnați, când
noi – cu generosul potențial agricol și hidrografic pe care-l avem – am putea,
mult mai lesne ca altădată, să hrănim peste 100 de milioane de guri), fără
cercetare, educație temeinică și un plan de dezvoltare economico-socială, în
schimb cu satele și grosul comunelor îngropate în noroaie, iar cu orașele
dezvoltate numai pe verticală și, se subînțelege, condamnate la hiperpoluare
(Bucureștiul nostru lăbărțat și sufocant, de exemplu, este cea mai poluată capitală europeană).
Păi cum
să meargă măcar acceptabil sănătatea și educația, când Cîțu nu numai c-a
afirmat public că ele nu reprezintă priorități ale Cabinetului său de tot
rahatul, dar n-a făcut practic nimic, toată vara, întru depășirea valului patru
al pandemiei cu cât mai puține jertfe umane și felurite alte pierderi. Asta nu
înseamnă c-a înregistrat realizări în celelalte sectoare de activitate, deși a
împrumutat zeci de miliarde de euro (chipurile cu dobândă negativă) și deși,
măcar cu știrea și încuviințarea lui, alții au făcut enorme afaceri necușere cu
echipamentele sanitare.
Să nu ne
facem, însă, iluzii cu abureala constituțională că niciun cetățean român nu este deasupra legilor, deoarece nici pe
Cîțu și nici pe alți mulți ipochimeni postdecembriști, unii dintre ei încă la
butoanele puterii, nimeni n-o să-i ia vreodată la întrebări pentru erorile
comise cu sau fără de voie (a se citi „dintr-o nepricepere învecinată cu
prostia”, căci – vorba lui Grigore C. Moisil – legile niciunui stat „nu
interzic nimănui să fie imbecil”) și apoi, individual sau în grup, să fie
acuzați de genocid economic, social, cultural, identitar și de orice altă
natură, iar după un proces cu adevărat corect și cu probe cât roata carului, nicidecum
farsa juridică de care au avut parte Ceaușeștii, să primească pedeapsa maximă,
să nu beneficieze niciunul dintre ei de reducerea pedepsei și să li se confiște
de îndată toate averile necușere. Fie vorba între noi, eu regret că în România postdecembristă s-a
abrogat pedeapsa cu moartea (evident, sub presiunea marilor „umaniști” atei ai
Occidentului) și că pușcăriile noastre, la cererea acelorași „umaniști” și după
modelul temnițelor de la ei, tind tot mai avan să devină niște veritabile
sanatorii, chiar de lux pentru baștani și descurcăreți.
Dimpotrivă,
după îndepărtarea Cîțului de butoanele Executivului și banii statului, acesta a
fost la țanc recompensat cu funcția de președinte al Senatului, adică a devenit
(ne)omul numărul doi în statul nostru nevolnic, idiot și opresiv...
Apropo de
prostie, iată două înțelepte puncte de vedere:
a)Japonezii
sunt perfect convinși că „Nu există dușman mai periculos decât prostul”;
b)La
rândul său, ilustrul Garabet Ibrăileanu este cât se poate de categoric în
scrierea Privind viața (Editura
Pentru Literatură, București, 1969): „Un prost nu spune lucruri inteligente,
dar un inteligent spune multe prostii. O sută de mii de proști nu fac un
inteligent, dar o sută de mii de inteligenți fac un prost. În lume, prioritatea o are prostia (subl. mea, G.P.)”.
Acuma,
revenind la premierul Măciucă (susțin că ăsta-i numele ce se potrivește acestui
general, din aceeași familie neilustră cu Gabriel Oprea, ajuns peste noapte
senator sau slugoi liberal și apoi ministru fără har), eu zic că, după
anteriorul eșec de formare a unui guvern minoritar (PNL-UDMR), în veacul
veacului n-ar ajuns noul prim-tartor al Executivului (de data asta neavând
probleme cu susținerea parlamentară, ci doar cu incurabila incompetență), dacă
nu se întruneau niște condiții interne și externe (mai ales externe), care au
dus la reeditarea Uniunii Social-Liberale (USL): (a)Intrarea Partidului
Social-Democrat la guvernare (Liviu Dragnea este convins că lucrul acesta s-a
petrecut la o comandă venită din afară!), dar numai după aproape două luni de
târguieli (politrucii le spun negocieri), întru îndepărtarea Cîțului din zona
Executivului, lucru încuviințat în cele din urmă de Klaus Iohannis, și
statornicirea „sferelor de influență” din noul Guvern (nouă ministere și
Secretariatul General pentru pesediști, opt ministere fără bani pentru liberali
și trei pentru „balamaua” udemeristă), plus hazoasa găselniță cu
„rotativa”/alternativa guvernamentală (premier liberal până în anul 2023, apoi
premier pesedist și un Cabinet reorganizat în restul anului 2023 și în 2024, an
în care au loc patru alegeri – europarlamentare, locale, generale,
prezidențiale), „rotativă” despre care, într-una din curajoasele sale emisiuni,
Dragoș Pătraru afirmă că este urmașa legitimă a celei în „format fizic” (sintagma
și contribuția mea, G.P.) de după înăbușirea răscoalei condusă de Horia, Cloșca
și Crișan; (b)Undă verde dată de Casa Albă prin gura secretarului american al
Apărării, cel care în urmă cu puțin timp ne-a vizitat țara (mai bine spus
bazele militare americane de pe teritoriul României) și care, în discuțiile
avute cu Klaus Iohannis, s-a arătat întru totul satisfăcut de pestrița formulă
guvernamentală cu Măciucă premier.
După cum
spuneam mai sus, nu cred și nu recomand nimănui să se încreadă în sforăitoarele declarații/angajamente ale
noului premier. Mai întâi că toate alianțele politice de la noi, îndeosebi
dintre stânga și dreapta, n-au făcut mulți purici în timp și în conținut. Apoi
că (Mă)Ciucă, general ieșit la pensie pentru a deveni omul cu periuța pe lângă
Iohannis, nu oferă vreo certitudine de ordin intelectual, exact acuma când țara
și nația are nevoie de un „meseriaș” cu idei și soluții îndrăznețe, nicidecum
de un găunos executant. În fine, dar nu în cele din urmă, ce naiba poți să faci
într-un an și jumătate, atunci când unii guvernanți trag „hăis” (a se citi
„trag pentru aleșii și alegătorii lor”), iar ceilalți „cea” (pentru fix același
lucru)?!
În ce mă
privește, eu m-aș declara foarte mulțumit de prestația lui (Mă)Ciucă, dacă în
timpul ce-l are la dispoziție va izbuti să facă, așa cum îl obligă legea,
indexările la începutul fiecărui an (nenicilor, mult trâmbițatele „majorări”
din ianuarie 2022, vom vedea procentul negociat, sunt în realitate indexările
obligatorii!) și, firește, dacă în următoarele luni va tempera, poate chiar va
stopa inflația asta dementă.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
29 nov. 2021
Am urât
totdeauna părinții care-și ”iubeau copii” diferențiat, dar și pe acei care pun insinuanta întrebare ”Pe cine iubești mai mult pe mama sau pe
tata?!”
Mare păcat să
obligi un copil la separarea dragostei
sale. Dar acestea trebuie și să le apere
pe fiecare de astfel de inteligenți.
Fără aceste ”mici”
gânduri ascunse, mai răsfoind și ”Cartea Sfântă”, constați așa cum spune
Ecleziastu : „Nimic nu este nou sub Soare ”, că ducem corect, aducem în
prezent, fapte trecute cu vederea.
Hristos a
avut apostolii săi, care aveau marea
misiune de-a propovădui religia și
credința în rândurile popoarelor, care nu cunoșteau aceste lucruri, care de fapt erau ”Cele zece
porunci”, care apoi au devenit ”Codul Roman” și mai aproape ”Codul lui
Napoleon”.
Deci
apostolii trebuia să educe prin credință
popoarele, care până la cele Zece porunci trăiau doar prin instincte și fără reguli sau legi.
Cristos, cred eu că i-a iubit pe cei doi frați Sfântul Petru ( alias Simion) și Andrei, la fel și cu ei a
început trecerea lumii la credință.
Într-o
discuție cu Petru, Domnul a zis :”Pe umerii tăi îmi voi construi casa”.
Lui Andrei
i-a dat misiunea de-a creștina o parte
din Tracia de atunci, fiind cuprinse mari teritorii din actuala Românie.
Că cele
două religii ”pe Pământ” s-au diversificat devenind paralele, n-a fost voia
”Celui De Sus”. Problema este că Petru
este Fundamentul religiei catolice, dar
Andrei, care după unii a dus-o mai greu ca Petru, creștinând ”barbarii”.
Dar
lui nu i s-a făcut nici o promisiune.
Vin și
întreb, dacă Domnul a ajutat pe români să facă o catedrală ca
Meșterului Manole, de ce ea nu se cheamă Catedrala Sfântului Andrei?
Poate ar
fi pentru prima oară când omenirea ar oferi meritelor lui acest cadou, cu atât
mai mult cu cât este și ortodoxă...
DOAMNE
AJUTĂ!!!
Toma G Rocneanu
Te iubesc mult, Românie,
Ești țara mea scumpă glie!
Chiar de-i alta mai aleasă,
Doar aici mă simt acasă!
Eu am rădăcini aici,
Părinți, bunici, străbunici.
Cu dârzenie îți grăiesc:
Românie te prețuiesc!
Românie, știi ce ești?
Un tărâm ca în povești!
De când ajungi la hotare,
Tu arăți ca și o floare.
Măreția munților,
Frumusețea apelor,
Lanurile aurite,
Pădurile înverzite.
România te iubesc,
Alta-n lume nu găsesc!
Cât o fi Terra de mare,
Tu nu ai asemănare!
de
Aurora Luchian Vaslui
„Consider că preocuparea de a șterge orice discriminare este corectă. Este o cale de care am devenit mai conștienți și care în mod firesc trebuie transpusă în practică. Cu toate acestea, în opinia mea, nu aceasta este modalitatea de a atinge acest obiectiv. Pentru că până la urmă riscăm să distrugem, să anihilăm persoana, în două moduri. Prima este diferențierea care caracterizează lumea noastră. Din păcate, tendința este de a omogeniza totul, neștiind să se respecte nici măcar diferențele de drept, care în mod firesc nu ar trebui să devină un conflict sau o sursă de discriminare, ci să fie integrate pentru a construi o umanitate deplină și integrală. Al doilea: uitarea a ceea ce este o realitate. Și cine merge împotriva realității se pune în pericol grav. Apoi, este anularea rădăcinilor noastre, a dimensiunii creștine a Europei noastre, mai ales în ceea ce privește sărbătorile creștine. Desigur, știm că Europa își datorează existența și identitatea multor influențe, dar cu siguranță nu putem uita că una dintre influențele principale, dacă nu și cea principală, a fost creștinismul însuși. Prin urmare, a distruge diferența și a distruge rădăcinile înseamnă tocmai a distruge persoana”, anunță Vaticanul.
Da, și asta, dar și multe altele, pentru că, de cum ne naștem, începem să învățăm. Întrebarea cea mai interesantă este însă, cum știm să învățăm atunci când ne naștem și nu știm nimic? Și mai apoi, cum ținem minte ce ne învață profesorul la școală? Ce mecanisme și procese au loc în creierul nostru, de ajungem să învățăm să vorbim, să mergem, să citim, să calculăm, să știm unde se află Roma, de ce are nevoie o plantă pentru a crește sau care e circuitul apei în natură?
Neuroștiința a descoperit și descoperă în continuare lucruri fascinante despre cum funcționează creierul nostru. Și, printre altele, a descoperit și cum funcționează învățarea, ce procese au loc în diferitele părți ale creierului și faptul că există două tipuri de învățare:
Ambele sisteme se aplică și în învățarea la școală, printr-o învățare activă. Aceasta presupune ”implicarea copiilor în procesul de învățare prin activități și/sau discuții, fiind opus ascultării pasive a predării din partea unui expert” (Scott Freeman et. al.).
Învățarea activă utilizează deseori rememorarea unor informații deja cunoscute de către copii, pe care sunt ”construite” noțiunile noi. Ca de exemplu, atunci când copiii învață despre anotimpuri, ei știu deja, că, de-a lungul anului, există perioade mai calde și mai reci, că se întâmplă schimbări în natură, în vreme, etc. Acest tip de învățare activă folosește abilitățile de gândire de ordin superior ale copiilor, respectiv sinteza, analiza, raționamentul, înțelegerea, aplicarea și evaluarea.
Atunci când învățăm în mod conștient, în creierul nostru, în așa numita memorie de lucru, se creează noi legături neuronale. Pentru ca acestea ”să rămână” și să nu se risipească după câteva ore sau zile, ele trebuie ”consolidate”. Cu cât aceste legături devin mai puternice, prin exersarea, aplicarea activă a noilor informații, concepte sau tehnici, cu atât mai mult ele se stabilesc în memoria de lungă durată.
De ce este important să
știm despre memoria de lucru? Pentru că ea este cea care ”înșală” copiii în a crede că au învățat, în special atunci când își lasă învățarea pe ultima clipă, cu o zi înainte de test. Și mai este important de știut, că memoria de lucru este limitată! Ce înseamnă asta? Înseamnă că, ceea ce ținem minte ascultând o lecție nouă, citind lecția o dată sau făcând un exercițiu similar cu ceea ce am primit la clasă, își face loc în memoria noastră de lucru, îndepărtând alte informații, care au fost ”depozitate” acolo și nu au fost consolidate.
Cum putem ”muta” informațiile din memoria de lucru în cea de lungă durată? Pentru aceasta există mai multe metode și tehnici.
Cel de al doilea sistem de învățare se bazează pe învățarea non-conștientă a informației, care se realizează prin exersarea pe perioadă îndelungată a acelorași acțiuni, abilități, funcții. El este mai răspândit în pedagogiile alternative și mai puțin în școlile tradiționale, deoarece necesită timp prea îndelungat, pe care profesorii, de regulă, nu îl au la dispoziție. El este totodată modul prin care copiii învață în primii ani de viață, atunci când învățarea conștientă nu este încă posibilă.
Ce metode și tehnici putem aplica pentru a ajuta copilul să învețe prin acest sistem? Iată două dintre ele: exersarea intercalată și repetarea spațiată.
Încă două sfaturi importante la final:
Cele două sisteme de învățare nu sunt separate, ci ele se completează și susțin reciproc. De ce sunt ele importante pentru noi? Pentru că noi, părinții, ne cunoaștem cel mai bine copiii și putem astfel să îi sprijinim și ajutăm în mod direct în crearea unor obiceiuri sănătoase de învățare, în exersarea de metode și tehnici, care să le facă învățarea mai ușoară și mai plăcută.
Liviu Dragnea face noi dezvăluiri senzaționale
despre statul cu epoleți. Simultan, Meleșcanu lansează pe piață o informație
fulminantă despre prezidențialele din 2014 și ceea ce știa din timp statul
subteran. Iar celebrul judecător Gabriela Baltag cere socoteală în ceea ce
privește echipele mixte magistrați-sereiști, protestează împotriva anchetelor
penale desfășurate de principalul serviciu secret al țării și anunță cum se va
produce disoluția SIIJ. Toate aceste informații explozive lansate ieri au un
numitor comun: militarizarea statului român.
Ieri seară, între orele 21.00 -24.00, Liviu Dragnea,
invitatul special al Ancăi Alexandrescu la Realitatea Plus, a mitraliat
literalmente statul polițienesc. Statul cu epoleți. Lansând în spațiul public
acuzații de o gravitate excepțională. El afirmă cu subiect și predicat că, în
integralitatea sa, Guvernul Ponta a fost validat de principalul serviciu secret
al țării, condus la acea dată de tandemul Maior-Coldea. Niciun ministru nu a
fost instalat în Executiv, până când SRI nu și-a dat acordul. Sau, altfel spus,
până când acești miniștri nu au fost împinși în față chiar de către conducerea
SRI. Și lucrurile au continuat. Chiar și atunci când Dragnea, în urma demisiei
lui Ponta, a ajuns președintele partidului. El relatează că, în primul Guvern
preconizat, Sevil Shhaideh a fost măturată tot de servicii, pe mâna lui Klaus
Iohannis, și astfel nu a mai putut ascede la poziția de premier. Apoi a fost
instalat Guvernul Grindeanu. Dragnea pretinde că nu a cunoscut legăturile
dintre acesta și SRI. Dar că, în scurt timp, sub influența statului subteran
sau chiar la dispoziția acestuia, Grindeanu a scăpat total de sub controlul
partidului. Și a început să acționeze așa cum i s-a ordonat fie din Băneasa,
fie de la Cotroceni. Și au existat și alți demnitari ai statului în guvernele
de atunci ale PSD, care fie fuseseră din capul locului cârtițe SRI, fie au fost
luate pe parcurs cu arme și bagaje de căre tandemul Coldea-Maior. Mai acuză
Liviu Dragnea și o influență uriașă a reprezentantului unui alt serviciu
secret, SPP, generalul Lucian Pahonțu. Care și el a dirijat trenurile
Executivului României.
Tot ieri, Teodor Meleșcanu, care a fost și ministru
de Externe, și ministru al Justiției, și șef al Serviciului de Informații
Externe, relatează cum, în 2014, a inițiat o discuție între Ponta și Maior, la
care a participat și socrul premierului de atunci, Ilie Sârbu, discuție din
care a rezultat că Victor Ponta nu are nicio șansă de a câștiga alegerile
prezidențiale în competiție cu Iohannis, întrucât „lucrurile fuseseră deja
aranjate”. Uluitor! În acel moment, Victor Ponta era cotat cu 20 de procente
peste Klaus Iohannis, diferență cu care de altfel a și câștigat primul tur al
alegerilor prezidențiale.
Tot despre statul cu epoleți s-a pronunțat ieri în
forță și judecătoarea Gabriela Baltag. Aceasta protestează pe drept cuvânt
împotriva Ordonanței Prună, validată zilele trecute de către Parlament, act
normativ care prevede că Serviciul Român de Informații poate face anchete penale
și că interceptările nu sunt nici pe departe o operațiune independentă, așa cum
prevede legea, întrucât ele au loc chiar în incinta uneia dintre locațiile
Serviciului Român de Informații, utilizând logistica și personalul serviciului
secret. Doamna Baltag susține că, nici până astăzi, Serviciul Român de
Informații nu a dat vreun răspuns la întrebările care i-a fost adresate privind
echipele mixte de judecători, procurori și ofițeri SRI, care s-au instruit în
trecut într-una dintre locațiile Serviciului Român de Informați, fapt dezvăluit
și documentat de mine și nedezmințit de niciuna dintre părți. Era și greu,
întrucât am publicat atât fotografii de la asemenea instruiri, cât și documente
oficiale. În numele magistraților din România, nepurtătorii de epoleți, doamna
Baltag așteaptă în continuare explicații. În același timp, transmite opiniei
publice o informație de tip nuclear. Și anume că Secția pentru investigarea
infracțiunilor din justiție moare în suc propriu. Dispare de la sine. După ce a
fost hulită de magistrații cu epoleți, de SRI, de toți adepții statului
subteran, de USR și PNL. Cum așa? Simplu. Mandatele procurorilor din aceasă
structură expiră. Iar în CSM s-a format o masă critică, dirijată din umbră și
care nu este dispusă nici să le reînnoiască mandatele și nici să numească alți
magistrați în respectiva structură. Prin urmare, SIIJ moare de la sine.
Iată cum, într-o singură zi, opiniei publice i-au
fost livrate, într-o adevarată avalanșă, atât de multe informații explozive
despre statul cu epoleți, statul eșuat, după cum a recunoscut de curând
președintele Klaus Iohannis.
P.S.: Noile dezvăluiri despre Raed Arafat pe care
le-am promis le voi face în editorialul de mâine.
Autor:
Sorin Roșca Stănescu
Sursa:
corectnews.com
George Buhnici
”Moartea Neagră sau Ciuma Neagră a fost o pandemie de ciumă bubonică care a apărut în Afro-Eurasia în perioada 1346-1353. Este pandemia care a înregistrat cele mai multe decese din istoria omenirii, ducând la moartea a 75-200 de milioane de oameni în Eurasia și Africa de Nord, atingând vârful în Europa între 1347 și 1351. Ciuma bubonică este cauzată de bacteria Yersinia pestis, care putea cauza, de asemenea, ciuma septicemică sau ciuma pneumonică”. (Wikipedia)
Semnificația politică a fost conturată de Institutul
Elie Wiesel:
”Institutul „Elie Wiesel” consideră că formula
„ciuma roșie” și perechea sa „ciuma brună” fac parte din formulele propagandei
ideologice utilizate în perioada interbelică și în timpul celui de al Doilea
Război Mondial. Ele desemnau, pe de o parte regimul stalinist de la Moscova și
partidele comuniste europene, iar, pe de altă parte, regimurile fasciste din
Italia și Germania precum și alte partide fasciste din Europa”. (Ciuma
roșie/ciuma brună-formule de propagandă ideologică- site-ul INSHR)
”De fapt, expresia „ciuma roşie“ nu este decît
traducerea din germană a expresiei „Die Rote Pest“, care a fost chiar titlul
articolului semnat de Fritz Reinhardt, cunoscut ca „una dintre eminențele
cenușii ale economiei naziste“ scrie Ion Spânu în Cotidianul.
În presa română, expresia ”ciuma roșie” a fost
introdusă de poetesa zăltată Florica Mitroi într-un articol cu același titlu
publicat în revista ”România Mare” a lui Corneliu Vadim Tudor.
Cine a fost ”ciuma roșie” în România? În ultimii
ani, ciuma roșie a fost expresia lipită de propagandă pe fruntea pesediștilor.
Ștampila pusă de Florica Mitroi pe imaginea comuniștilor a fost ”lipită” și pe
fruntea celor socotiți moștenitorii politici ai acestora.
În fapt, cine a fost cu adevărat ”ciuma roșie” în
țara noastră?
Cine a forțat scoaterea unui partid politic,
cîștigător de alegeri, în afara jocului democratic? Cine a instigat la ură și
dezbinare? Cine a ratat toate proiectele majore cu care a cîștigat susținere
populară? Cine a ratat toate proiectele sale electorale, de la proiectul de
țară, la ”România normală” și ”România educată”, inclusiv la scoaterea PSD-ului
din scena politică? Cine a ignorat total istoria țării pe care o conduce (măcar
simbolic) și s-a dedicat doar ștampilării Romaniei ca țară antisemită? Tot el
și ceata lui restrînsă se ocupă de înființarea unui Muzeu Național de Istorie a
Holocaustului în România, de studierea tragediei evreiești în școli, în vreme
ce istoria țării noastre este minimalizată și monumentele istorice se dărăpănează?
Nu cumva sub conducerea sa aservită, România este pe
cale să devină un spațiu politic, economic și social de experimente politice
progresiste? Nu sub cumva în regimul Iohannis România pierde pas cu pas din
identitatea culturală, politică, istorică și economică?
Nu cumva cel ales de populație să fie mediatorul
scenei politice și publice din țară a îmbrăcat haina roșie spre a declanșa
operațiunea de dezbinare a societății? Pentru a ascunde că în noaptea tragediei
de la Colectiv se afla în pat, la Sibiu, el s-a întors în grabă, a îmbrăcat
haina de ciumă roșie și a pornit în fruntea demonstranților pentru a dărîma
guvernul? Pentru operațiunea aceasta ”a trebuit să moară oameni”.
Cine a amplificat dezbinarea populației din România
în prima jumătate a anului 1990? Aunci a fost vorba de o diversiune a fostei
Securități. Demența mineriadelor a fost relansată de Traian Băsescu și, mai
apoi, menținută ca tehnică de comunicare a mono-mentalului președinte Klaus
Iohannis. Mai toate discursurile sale din 2019 conțin un asemenea mesaj
dezbinator, formulat pe o singură coardă. Cea a urii și a dezbinării!
Ce a zis Klaus Iohannis în anii săi de regim, cînd
isteric la adresa adversarilor politici, cînd adormit atunci cînd era vorba de
interesele României și ale populației? Am preluat cîteva din declarațiile sale
reunite într-un documentar publicat de News.ro:
”10 OCTOMBRIE: „Căderea guvernului PSD este
rezultatul firesc al reacției întregii societăți față de abuzurile și
incompetența acestui guvern. Succesul moțiunii de cenzură confirmă un proces
care a început cu ceva vreme în urmă, odată cu votul din 26 mai de la
referendum și europarlamentare. Acest proces se numește intrarea în istorie a
PSD.”
”11 OCTOMBRIE: ” Este nevoie de un guvern urgent
care vine și repară greșelile făcute de PSD în economie. Nu voi desemna
pesediști pentru guvernare!”
15 OCTOMBRIE: „Acum puține zile a trecut moțiunea de
cenzură și a căzut guvernul pesedist și este foarte bine așa, fiindcă PSD, din
2017 încoace, a avut trei guverne care au dăunat grav României. PSD a inhibat
efectiv dezvoltarea României și ne-a ținut pe toți pe loc.” (NEWSROMANIA.NET)
Tot Klaus Iohannis avea să declare în 5 noiembrie:
„S-a terminat aseară guvernarea PSD-istă eșuată și
iresponsabilă. Diletanți pesediști și oameni care au văzut doar interesul
propriu și a găștii de partid pe care au creat-o au vrut să pună mâna pe toate
marile sisteme din România și dumneavoastră toți ați fost o țintă predilectă
pentru pesediști. Acele trei guverne eșuate pesediste au încercat constant să-și
înșurubeze prietenii, neamurile, în cele mai importante poziții din
stat.”(NEWSROMANIA.NET)
Același Klaus Iohannis avea să afirme în 2020:
5 FEBRUARIE: „PSD nu vrea reforme. PSD vrea înapoi
la putere. Baronii roșii vor înapoi la banul public. După părerea mea, este
inadmisibil să pierdem timpul și nervii pentru că avem în continuare un PSD
care nu dorește reforme!”.
24 FEBRUARIE: „PSD continuă să demonstreze că este
un partid iresponsabil care se joacă cu destinul României. Ceea ce face PSD
este o sfidare fără precedent la adresa oamenilor, cu atât mai mult în aceste
zile în care România are nevoie de acțiune politică responsabilă și nu de
politicieni care să o ducă mai adânc în criză și în instabilitate.”(
NEWSROMANIA.NET)
Vîrful isteriei lui Klaus Iohannis avea să fie atins
în 29 APRILIE 2020:
„Este incredibil, dragi români, ce se întâmplă în
Parlamentul României. PSD a ajutat UDMR să treacă prin Camera Deputaților o
lege prin care dă autonomie largă Ținutului Secuiesc. Este incredibil unde s-a
ajuns cu acest PSD! În timp ce noi, eu, Guvernul, celelalte autorități ne
luptăm pentru viețile românilor, ne luptăm ca să scăpăm de această pandemie,
PSD, marele PSD, se luptă în birourile secrete din Parlament ca sa dea Ardealul
ungurilor. Jó napot, Ciolacu! Oare ce v-a promis liderul de la Budapesta,
Viktor Orbán, în schimbul acestei înțelegeri? Vedeţi, dragi români, asta
înseamnă o majoritate toxică, majoritatea toxică pesedistă. Eu nu mai vreau ca
problemele importante ale națiunii să fie hotărâte de PSD. Eu nu mai vreau ca
această majoritate toxică pesedistă să hotărască împotriva României și
împotriva românilor.”( NEWSROMANIA.NET)
Tot președintele Klaus Iohannis avea să afirme în
luna august, 2020:
„PSD nu are nicio treabă cu România, cu românii și cu
bugetul public, PSD are treabă cu propriile manevre electoralist-populiste.”
19 AUGUST: „PSD nu are soluții pentru români. PSD
caută, probabil, soluții pentru baronii care se simt deconectați de resursele
publice și probabil suferă.”( NEWSROMANIA.NET)
Nu cumva incoerența cumplită și nepăsarea de bolovan
ascund altceva? Nu cumva ”ciuma roșie” a României este chiar președintele Klaus
Iohannis?
Autor:
Cornel Nistorescu
Sursa:
cotidianul.ro
