Fie ca anul care începe să-vã aştearnă în cale potecă netedă, vegheată de steluţe norocoase şi îngeri!
Dorinţele toate să vi se îndeplinească!
La mulţi ani!
Mihai ȘTIRBU, Moldova Literară
sâmbătă, 31 decembrie 2022
vineri, 30 decembrie 2022
Spitalul Județean Baia Mare – un reper în regiunea Nord-Vest pentru servicii medicale de calitate
Investițiile făcute în ultimii ani în modernizarea
Spitalului Județean Baia Mare și politica managerială de dezvoltare a
serviciilor medicale oferite de spital au făcut ca această unitate medicală să
devină un reper în regiunea Nord-Vest a țării.
Modernizările
la spitalul județean se fac în mod constant, pentru ca pacienții să beneficieze
de cele mai bune echipamente medicale și de personal medical la cele mai înalte
standarde profesionale.
Pentru a
oferi pacienților servicii performante de diagnostic, la SJUBM a fost achiziționat un computer tomograf care
acoperă toată gama de investigații CT necesare unui spital judeţean, cu
ajutorul lui fiind făcută prima investigație angio – CT- coronariană din
județul Maramureș.
Performanțele medicale din cadrul Spitalului
Județean Baia Mare au dus și la intervenții chirurgicale în premieră. Astfel,
la Secția Ortopedie Traumatologie au
fost făcute două intervenții deosebite: artroplastie de genunchi cu proteze
totale ( a fost demarat și programul de artroplastie de genunchi cu proteze
totale) și artroplastie de genunchi, utilă pentru tratamentul chirurgical al
gonartrozelor limitate doar la unul dintre cele două compartimente a
genunchiului, limitând evoluția acestor afecțiuni degenerative.
De asemenea, la Secția Chirurgie toracică s-a
realizat o intervenție chirugicală unui
pacient internat în spital pentru o formațiune tumorală mediastinală
anterioară. Intervenția chirurgicală este un exemplu de colaborare de succes
între mai multe ramuri chirurgicale, respectiv chirurgie toracică și chirurgie
cardiacă.
Seria premierelor medicale a continuat cu o serie de
proceduri EVAR (reparare endovasculară a aortei abdominale infrarenale). O
echipă multidisciplinară de medici din specialitățile cardiologie intervențională,
chirurgie vasculară, ATI a efectuat cu succes procedurile necesare pentru cinci
pacienți care prezentau risc procedural
major datorită patologiei, vârstei și comorbidităților asociate, făcându-i
candidați inadecvați pentru operație deschisă, clasică. Procedurile au fost
mult mai ușor de suportat de către pacienți și de asemenea recuperarea
bolnavilor a fost mult mai rapidă decât în urma unor intervenții clasice.
Aceste proceduri au putut fi realizate datorită includerii SJU Baia Mare în
programul Național de Boli Cardiovasculare – subprogramul de proceduri prin
tehnici hibride pentru tratamentul anevrismelor de aortă abdominalǎ al Casei
Naţionale de Asigurări de Sănătate.
Pentru a răspunde nevoii pacienților de a primi
îngrijiri de sănătate diversificate și pentru a diminua afluxul acestora către
unități sanitare din centre universitare precum Cluj Napoca sau Târgu Mureș au
fost înființate secții noi. Astfel, spre sfârșitul anului a fost inaugurat
Compartimentul de Chirurgie Cardiovascularǎ. Înființarea compartimentului în
cadrul spitalului este rezultatul unor eforturi și demersuri care s-au făcut cu
gândul la creșterea calității actului medical. Astfel, Spitalul Județean Baia
Mare se situează pe același palier cu unități medicale de referință din județele
învecinate. În cadrul acestui compartiment s-a realizat și prima intervenție pe
cord deschis, o premieră istorică pentru spital. Această primă intervenție
reprezintă o premieră și la nivel de țară, pentru că în niciun spital județean
din țara noastră nu au avut loc asemenea intervenții.
Sursa:
MaraMedia
La mulți ani!
Pentru toți, ai mei, dragi amici,
În prag de An Nou care vine,
Pentru voi, mai mari sau mici:
Un ,,La mulți ani"cu mai bine!
Și-n sunet plăcut de cristaluri
Să ne urăm numai de bine
Ca viața să curgă în valuri.
În pace ,cu toți împreună,
În suflet sădind armonie,
O lume întreagă mai bună,
Credință și țel să ne fie!
Și anii nu vă îmbătrânească,
Tot ce aveți să v-ajungă,
Respectul valorii ,vă crească
Și bunătatea, în inimi, vă curgă!
Ana Dorina IONAC
Florești: 31.12.2022.
An Nou Fericit!
Din partea fam. Cristina și Vasile BELE... An Nou, fericit! Bucurie. Sănătate. Respect și prețuire profundă. LA MULȚI ANI...
Motto:
,,Cele rele, să se spele,
Cele bune, să mă sune!".
Mulțumesc, 2022 că mi-ai fost așa cum ai fost! 2023? Dacă vei fi la fel de rodnic/spornic, precum fost-a 2022, cu plecăciune, îți voi mulțumi. La revedere, 2022! La revedere, vise împlinite sau nu! La revedere, clipe de bucurie petrecute. Pe toate le voi așeza în caseta cu amintiri, la care mă voi (re)întoarce ori de câte ori voi dori. Pentru ce nu am reușit în 2022, mă voi sili în 2023.
Un mare și din suflet mulțumesc, tuturor celor care mi-ați fost alături și în acest an. Din punctul meu de vedere, faptul că am fost împreună - virtual sau nu, face-to-face sau nu, spune multe. Am învățat că împreună suntem mai puternici. Sau, că împreună nu ne doboară nimeni. Am rostit rugăciuni împreună și ne-am bucurat împreună. Am suferit împreună și am scăpat lacrimi împreună. Uneori, poate singuri, crezând că nu ne vede nimeni. Ne-a văzut Dreptul Dumnezeu! Am continuat proiecte literare începute și am început altele noi... pentru că viața merge înainte. Nu ne-am lăsat căzuți. Poate ne-am ajutat să ne ridicăm. Am învățat ce este neuitarea și nemurirea. Am scris și am citit... cu voi nu mă pot simți singur niciodată. Cu voi, dragi prieteni, simt că sunt mai puternic și mai iubit... pentru că vă respect și vă prețuiesc. Am simțit respectul și prețuirea multor colegi de litere... Am avut parte și de cârcotași, dar asta e de bine. Ne-a unit bucuria. Ne-a unit prietenia dintre noi. Nici nu pot să îmi doresc altceva decât să îmi fie cum mi-a fost... pentru că nu mi-a fost rău, dimpotrivă, am avut parte de mult bine... și îți mulțumesc, Doamne, pentru fiecare clipă de frumusețe și bucurie petrecută. Un an, 2022, pleacă, dar nu în uitare. Un alt an, 2023, se apropie. Nu știm cum și ce va fi? Știu un singur lucru - avem proiecte literare și vise de împlinit sau de continuat. Și le vom continua. Vor fi alte și alte provocări. Le vom dovedi! Nu ne vom lăsa doborâți. Ne vom susține. Ne vom bucura de clipe de adevăr mângâiat de muze și rugăciune. Ne vom ridica și vom privi doar înainte. Așa trebuie să fie!
Tuturor, și fiecăruia în parte, un mare și din suflet mulțumesc că existați în viața mea. Fără voi ar fi pustiu. Ar fi întuneric... mult întuneric. Vă mulțumesc pentru colaborarea și cooperarea dintre noi. Vă mulțumesc pentru sfaturile pe care le-am primit în vremuri mai gri. Vă mulțumesc pentru că v-ați oprit din mers pentru a-mi aprecia sau a mă susține în proiectele literare. Știu că sunt dificil. Știu că sunt pretențios. Dar mai știu un lucru - vă apreciez și vă prețuiesc pe toți, cu sinceritate.
Mi-e greu acum să fac un bilanț. Nu pot, pentru că sunt multe realizări. Sunt multe bucurii petrecute și avute. Importat este că nu ne-am oprit și că am privit cu încredere spre înainte. Bilanț? Faptul că existați în viața mea este de-ajuns. Prin voi și cu voi, eu mă simt un norocos și un om bogat. Chiar sunt bogat... Uneori privesc în urmă pentru a zâmbi. Pentru aducere aminte a clipelor de răsfăț de care ne-am bucurat. Nu dau nume. Mi-ar fi greu. Cu siguranță aș uita, din grabă, pe careva. Unii fac ,,topuri". Eu, nu fac. Nu pot. Pentru că îmi sunteți cu toții pe aceeași treaptă. Nu pot judeca. Nu avem voie să judecăm. Cunoașteți pilda cu aruncatul pietrei. Eu, nici nu am curajul să prind piatra în mână. Nu! Pentru că mă știu cum sunt. Și mai știu un lucru... iubesc rugăciunea și adevărul. Îl iubesc pe Dumnezeu și îi mulțumesc pentru fiecare clipă din viața mea. Cu bun sau rău. Cu am sau cu nu am. Cu urcat sau coborât. Mult am avut, mult am oferit. Poate și atunci când am avut puțin, nu de fiecare dată l-am oprit pentru mine. De cele mai multe ori, l-am dăruit altora crezând că eu mai pot, sau voi mai putea... Nu am regretat nimic... decât un singur lucru - curgerea prea repede a timpului. Atât doar... Dar și așa am învățat să trăiesc în grabă...
Trecerea anilor să ne aducă noi bucurii. Să fie spălat necazul și supărarea. Să avem încredere în noi și să dovedim că nimic nu ne poate opri. Să ne urmăm visul. Să fim sinceri și iertători. Să ne rugăm pentru pace și pentru liniște în suflet și în lume. Să ne dorim zâmbete și bucurii. Să lăsăm relele și ura la o parte. Să fim buni și să ne fim prieteni... Cel puțin, eu, am să încerc. Doamne ajută!
Un an 2023 așa cum îl vreți!
LA MULȚI ANI!
AN NOU, FERICIT!
CRISTINA&VASILE BELE,
Chiuzbaia, 31 decembrie 2022
Populația Maramureșului a scăzut cu 26184 locuitori, de bine ce ne merge!
Populația județului Maramureș a scăzut cu 26184 de
locuitori potrivit primelor rezultate provizorii ale recensământului.
Privind recensământul populației începând din 1948
populația actualului județ s-a modificat astfel:
·
în 1948 populația era de 321287
·
în 1956 populația era de 367114
·
în 1966 populația era de 427645
·
în 1977 populația era de 492860
·
în 1992 populația era de 540099
·
în 2002 populația a scăzut la 510110
persoane
·
iar în 2011 a scăzut la 478659 de
persoane.
Populația țării este de 19053815 față de 20121641
din 2011, cu 1067826 de persoane mai puțin ca în urmă cu 10 ani.
Populația activă este de 8185049 din care 496082
sunt șomeri, iar populația inactivă este de 10868766 din care 3477027 sunt
elevi sau studenți, 4288077 sunt pensionari, iar restul de 3103662 de persoane
sunt casnice, întreținute sau au altă situație economică.
Informația privind etnia a fost disponibilă pentru
16.568,9 mii persoane, din totalul celor 19.053,8 mii persoane care formează
populația rezidentă a României. S-au declarat români 14.801,4 mii persoane
(89,3%). Populația de etnie maghiară înregistrată la recensământ a fost de
1.002,2 mii persoane (6,0%, în scădere față de 6,5% la recensământul
precedent), iar numărul celor care s-au declarat romi a fost de 569,5 mii
persoane (3,4%, creștere ușoară față de 3,3% în 2011).
În ceea ce privește limba maternă 15153193 sunt
români, 1038806 din populația au limba maternă maghiară iar 199050 din
populație este de etnie romani.
Structura confesională a fost declarată de 16.397,3
mii persoane din totalul populației rezidente și arată că 85,3% dintre
persoanele care au declarat religia sunt de religie ortodoxă (în scădere de la
86,5%); 4,5% s-au declarat de religie romano-catolică (ușoară scădere de la
4,6%), 3% de religie reformată (ușoară scădere de la 3.2%), iar 2,5%
penticostală (creștere de la 1,9%). Ponderi între 0,4% – 0,8% au înregistrat
următoarele religii: greco-catolică (0,7%), baptistă (0,6%), iar adventistă de
ziua a șaptea și musulmană câte 0,4%. S-au declarat „fără religie” sau atei sau
agnostici un procent de 0,9% din totalul populației.
Din totalul populației rezidente, 43,5% au nivel
mediu de educație, postliceal, liceal, profesional sau tehnic de maiștri) în
creștere de la 41,4%. De asemenea, 40,5% au nivel scăzut, primar, gimnazial sau
fără școală absolvită, în scădere de la 44,2%. Populația cu nivel superior de
educație este în proporție de 16%, în creștere de la 14,4%.
C.L.
Po(i)etul Vasile Dan Marchiș merge înainte, ca rușii în Herson!
Eu nu voi mai participa niciodată la filiala Maramureș a LSR. Mi-am făcut
deja transferul . Sunt membru al Ligii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.
Domnul Iulian Patca a făcut formalitățile în acest sens în prezența domnului
Țene, și am semnat pentru asta în documentele Ligii Cum de altfel sunt vreo 30
membri LSR, Filiala MM. sau poate mai mulți, dar nu participă niciodată 70%
dintre aceștia. Fii sigur că dacă ar anunța că se dau diplome/filiala MM, la
toți odată din partea acestei formațiuni, ar fi plină sala. Am vrut
să-i fac pe plac domnului doctor Ganea, dar până la urmă l-am convins de ce nu
doresc să ajung acolo ca lider. Această formațiune/MM este împărțită în 3 sau 4
grupulețe, care nu se suportă unul pe altul și indiferent cine ajunge președinte,
(asta am dedus eu) nu vor participa mai mulți de 6-7 literați/întrunire. Plus
de asta chiar și unii care au participat în ultimul timp, nu vor mai
merge la LSR, MM. asta se zvonește. Eu mi-am făcut ochelari care îmi reglează
vederea și starea oculară și nu mă mai dor ochii chiar dacă stau toată ziua fie
în cea mai tare lumină de la soare sau la becuri. Fii sigur că acum nu mai
clipesc de fel chiar să stau 24 ore fără să dorm. La Cluj sunt apreciat
de toți membrii LSR, chiar și de cei din conducerea acestei formațiuni. Domnii
Al. Florin Țene, Iulian Patca, Voichița Vereș, mi-au acordat o atenție și m-au
menționat în discursul lor de fiecare dată față de cei prezenți, într-un mod
cât se poate de onorabil și respectuos. Toți știu de la Filiala Cluj și nu
numai, că în câte reviste am publicat eu peste 130 poezii, de 5 ori în Litere,
de 6 ori în Argeș, de 7 ori în Literatura de azi, (la care sunt colaborator
permanent) de 10 ori în Nord literar, de 2 ori în Neuma, de 3 ori în Hyperion,
de 5 ori în Caiete Silvane, De 4 ori în Reflex din Reșița, (la care sunt
colaborator permanent și urmează să mă publice și în numărul viitor) și de
altfel mă vor publica în toate numerele viitoare. De șasesprezece ori în
Boema, De 4 ori în Plumb, De două ori în Convorbiri literare, în Familia,
Alternanțe, și în multe altele . Sigur că toți la un loc , care participă la
LSR, filiala Cluj, nu au publicat în reviste de prestigiu, peste 130 poezii
câte au încadrat revistele menționate, din creația mea. Doar domnul Al. Florin
Țene are o activitate mai vastă în acest sens pe linie de publicații, mă refer
ca publicații în reviste de prestigiu, nu la cărți de autor.. Urmează să
mă publice iar în 10 sau poate în 12 reviste în iarna aceasta și în primăvara
viitoare. Așa că eu nu am nevoie să mă lingușesc pe lângă nimeni, nici de
cunoștințe deoarece prin harul cu care m-a înzestrat Dumnezeu, prin
stilul care îl abordez în poezie, pot fi publicat în orice revistă de limba
română din Europa și nu numai. Că la unii nu le place stilul meu, e treaba lor.
Sau le place dar din invidie și răutate unii nu se exprimă...Așa cum mie nu-mi
plac măslinele, dar asta nu înseamnă că aceste produse nu sunt foarte bune în
felul lor. Că nu mă publică unele reviste, două sau trei din România, este fie
din orgoliu sau măreție, ori îi publică doar pe cei din cercul lor de literați,
indiferent de valoarea celorlalți scriitori.
România încheie un an bun!
În pofida dificultăților de tot felul resimțite la nivel individual, a clasicelor noastre poticneli interne, neputințe, bârfe și mâncătorii, a regresului vizibil a calității oamenilor politici și a scăderii încrederii în autorități, România încheie încă un an din cea mai bună perioadă a istoriei sale. Libertatea, securitatea, stabilitatea, bunăstarea sunt lucruri (valori) la care te gândești mai puțin sau deloc atunci când te-ai trezit în mijlocul lor, neinteresându-te sau uitând cum au fost obținute și cum pot fi menținute. Orice român eliberat de îngustimea intereselor mărunte și foarte personale, de nostalgii ieftine și dispus la efortul înțelegerii rezonabile a lumii în care trăiește realizează că singura șansă a evoluției noastre rămâne relația cu Europa civilizată, spațiul politic în care avem după sute de ani voce si unde ceea ce nu funcționează se discută și se poate corecta. Și dacă în 15 ani Europa unită nu ne-a dizolvat nici religia, nici tradițiile și nu ne-a lăsat fără vița de vie și găinile din curte, haideți să îndrăznim să credem că lucrul ăsta nu se va întâmpla nici în anii ce vor veni. Pentru România europeană au militat elitele culturale și politice autentice ale românității, începând cu Școala Ardeleană care vedea în Europa "singura noastră scăpare". A nu prețui apartenența la acest spațiu înseamnă a alimenta direct sau indirect discursuri opozite sau alternative care duc la statul pe loc și, mai grav, la subminarea unei construcții (UE) care a adus și încearcă să mențină pacea și bunăstarea în zona asta de lume. Anul 2023 vine cu multe incertitudini pentru toată lumea, iar în perioadele de incertitudine și posibile crize cea mai mare prostie este să dai cu piciorul în puținele lucruri care sunt sigure și îți folosesc. A fi cu mintea limpede într-un timp al comunicării globale în care discursurile manipulatoare au un impact fără precedent și în care orice netot poate deveni vector de mesaj public este cu adevărat o provocare. Poate cea mai mare adusă vremurilor noastre de tehnologiile digitale, prin care raportul omului cu informația s-a schimbat (nu o mai cauți, te caută ea pe tine și în mod insistent). Și când ceva te vânează trebuie să ai grijă cum te aperi. În anul care se încheie am văzut cum niște ticăloși pot suci mințile oamenilor făcându-i să creadă că cei care au adus războiul în vecinătatea noastră sunt de partea bună a istoriei și că cei care au construit pacea pe continent sunt de partea rea. În tot amalgamul intereselor, al părerilor și al felurilor de a le argumenta, dacă pierdem din vedere că cei care seamănă moartea și o îmbracă cinic în stindarde precum apărare, dreptate, credință, adevăr sunt de fapt cei cărora nu le pasă de nimic din toate acestea, ci doar de putere, dominație și control, atunci degeaba am umblat la școală, degeaba citim cărți și degeaba ne credem buni creștini. Cele mai multe din provocările anului ce stă să vină și a anilor următori sunt neclare sau necunoscute pentru că lumea propune lucruri noi cu o viteză amețitoare Să ne ajute Dumnezeu să rezistăm celor pe care le cunoaștem și să le înțelegem la timp pe cele care vor veni. La mulți și buni ani!
Autor: Ioan GHERGHEL
A murit Pele, cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor!
Pele (pe numele adevărat Edson Arantes do Nascimento), legenda fotbalului mondial, care a câștigat trei Cupe Mondiale și a devenit una dintre cele mai importante personalități sportive ale secolului trecut, a murit joi. Avea 82 de ani. „Te iubim la infinit, odihneşte-te în pace”, a scris ea pe Instagram, din spitalul Albert Einstein din Sao Paulo, unde Pele era internat de o lună. Spitalul a precizat că decesul a survenit în urma „cedării mai multor organe vitale”.
Fostul mare
fotbalist brazilian se lupta cu cancerul de colon de doi ani și în noiembrie a
fost din nou internat. Considerat de
mulţi cel mai bun fotbalist din toate timpurile, Pele s-a operat anul trecut de
o tumoare la colon, care i-a fost detectată cu ocazia unor examene medicale de
rutină. Ulterior, el a început un ciclu de sesiuni de chimioterapie, fiind
nevoit să meargă de câteva ori la spital, pentru a-i fi monitorizată
îndeaproape evoluţia. De atunci, starea de sănătate a lui Pele a fost
înconjurată de un oarecare mister, întrucât anturajul său furnizează puţine
informaţii.
S-a născut într-o familie săracă și a muncit ca
servitor. Singurul fotbalist din istorie care a cucerit de trei ori Cupa
Mondială (1958, 1962 şi 1970), Edson Arantes do Nascimento Pele s-a confruntat
cu diverse probleme de sănătate în ultimii ani acesta fiind unul dintre
motivele pentru care s-a retras din viaţa publică, petrecându-şi cea mai mare
parte a timpului în locuinţa sa de pe litoralul din Sao Paulo, alături de
familie şi prietenii apropiaţi, departe de atenţia presei. În luna aprilie,
Pele a anunţat că aşteaptă cu nerăbdare să vadă selecţionata ţării sale
câştigând un nou titlu suprem, la Cupa Mondială din Qatar. Însă Brazilia a fost
eliminată în sferuri, de Croația. După partidă, Pele l-a felicitat pe Neymar
pentru că i-a egalat recordul de goluri marcate în tricoul echipei naţionale.
A jucat în 1970 la Campionatul Mondial din Mexic și
a marcat un gol României, meci pierdut de tricolori cu 3-2. La sfârșitul
meciului a schimbat tricoul cu marele antrenor de azi Mircea Lucescu. Dumnezeu
să-l odihnească în pace!
Cristian
LAURENȚIU
Dan Diaconu: Restricţiile funcţionează!
Aseară am avut impresia că am o problemă la maşină. Scotea un piuit necunoscut , aşa că am tras dreapta. Până să verific, un individ între două vârste mi-a ciocănit rezervat în geam. Deschid fără chef să văd ce vrea. „Vă rog mult, mi-a spus el, nu puneţi benzină de-aici şi nici nu cumpăraţi nimic de la magazinul ăstora! Hai să nu mai fim iobagii lor! Vi se pare normal ca Austria, o ţară de trei ori mai mică decât noi, să trăiască pe spatele nostru şi să ne mai şi sfideze?”. I-am mulţumit omului pentru iniţiativă şi l-am felicitat. Nici nu observasem că trăsesem dreapta la o benzinărie Petrom. Vă spun că m-am simţit revitalizat văzând că există asemenea oameni. Ce să spun, parcă a început să-mi pulseze sângele cu putere în vine! Am şi uitat de piuit care, aveam să constat acasă, provenea de la o jucărie pe care copilul unei colege şi-o uitase la mine în maşină.
Iniţiativa
omului din benzinărie mi s-a părut minunată şi, mai mult, o dovadă că minunea
cu boicotul austriecilor pare să nu ţină doar trei zile. Cineva din Petrom mi-a
spus că au scăzut vizibil vânzările de combustibili prin staţiile companiei. În
BCR şi Raiffeisen, executivii speră ca zilele libere de sărbători să-i facă pe
oameni să-şi schimbe dorinţa de a se muta. În mediul bancar s-au văzut mişcări de
trupe extrem de puternice. Au fost companii mari care şi-au mutat conturile de
la austrieci, dar şi foarte mulţi oameni simpli. Au plecat sume, s-au închis
conturi, au fost deranjuri mari. De aceea Plăvanul a fost strâns cu laţul de
stăpânire să iasă şi să anuleze politica de boicot abia începută. Însă vocea
lui e în van!
Boicotul
funcţionează! E o veste bună. Însă acesta trebuie să fie doar începutul. Mi-ar
plăcea ca omul din benzinărie să nu fie excepţia, ci regula. Oare ce s-ar
întâmpla dacă mai mulţi oameni s-ar aşeza la intrarea în băncile austriece,
spunându-le celor care intră acelaşi text? Reamintindu-le că orice contact cu
acele instituţii nu înseamnă nimic altceva decât acceptarea unui statut de
iobag? Ce-ar fi dacă atunci când faci o plată către un furnizor ai alege săi
virezi banii într-o bancă necontrolată de austrieci? Ce-ar fi dacă fiecare om
s-ar uita în supermarket la povenienţa produselor de-acolo şi le-ar refuza pe
cele din Austria sau Olanda? Şi chiar şi pe cele din Germania, tartorele din
spatele acţiunilor ostile noua! Ce-ar fi însă dacă în prima fază am reuşi să-i
îngheţăm definitiv pe austrieci aici, la noi în ţară? Ce-ar fi dacă li s-ar
tăia profiturile babane pe care le fac pe spatele nostru?
Chestiunea
e cât se poate de simplă. Sunt trei producători de combustibili în România:
Petrom, Rompetrol şi Lukoil. Aşadar, dacă vreţi să faceţi ceva, evitaţi Petrom
OMV etc. şi cumpăraţi carburanţii doar de la Rompetrol sau Lukoil. Vi se pare
ciudat să cumpăraţi de la Lukoil pentru că sunt ruşi? Păi e mai bine! Dacă
luaţi de la OMV, e ca şi cum aţi lua de la ruşi, dar făcând o tură prin
Austria. Cine nu mă crede să caute originile OMV-ului şi să vadă cum, la
origini, numele său era Soviet Mineral Oil Administration. În plus, carburanţii
de la Lukoil sunt mai ieftini pe toată linia decât cei de la OMV-Petrom. Aţi
înţeles, sper!
Din
punct de vedere financiar-bancar, ocolirea austriecilor se face mult mai uşor.
Sunt doar două bănci în sistem care le aparţin: BCR şi Raiffeisen. Ocoliţi-le!
Aveţi alternative viabile pe piaţă. Însă fiţi cu băgare de seamă: ING-ul n-ar
trebui considerată o alternativă, doar sunt olandezi! Aveţi o puzderie de alte
bănci la dispoziţie care vă vor da şi condiţii mai bune! Faceţi pasul, nu mai
aşteptaţi!
Părerea
mea e că boicotul funcţionează. M-a bucurat atât de mult omul din benzinărie
încât mi-am promis să scriu un articol pe această temă. Chiar dacă politicienii
teleghidaţi vor face blatul, în condiţiile în care marea masă a populaţiei nu
va accepta compromisul, o să vedeţi că treaba va funcţiona ca unsă! Se apropie
sfârşitul de an. Hai să le arătăm cine suntem cu adevărat şi să ne constituim
în sfârşitul lor de lume. Hai să fim eroi, nu iobagi! Veţi vedea că va fi bine!
Autor: Dan Diaconu
Fățarnicii se adună! VeDeM nu suportă premii, numai acolo unde e nominalizat!
Notă. Apreciez faptul că dl. I.R. Roșiianu la câte cărți de poezii a editat, pe acest SPECIMENT l-a evitat! Mulțumesc Romeo!
Gelu Dragoș
joi, 29 decembrie 2022
Dialoguri imaginare cu personaje reale
Într-o perioadă în care istoria adevărată este uitată și ignorată, impusă sau trunchiată, cartea cuplului Liliana Ghiță Boian și Pandele Bebe Jianu ne ajută s-o redescoperim, iar citind-o, conștiința și inima ne vor dicta ce este fals și ce este adevărat. În cartea aceasta, eroii ne vorbesc, ne ajută să ne cunoaștem istoria dincolo de suferința unor granițe impuse, ne ajută să admirăm frumusețea acelor vremuri și să ascultăm mesajul înaintașilor noștri, înscrise-n veci prin munca lor, prin lupta lor, prin rugăciunea lor, prin lacrimile lor de deznădejde și prin zâmbetul lor de bucurie. Autorii ne reamintesc că suntem un popor inteligent, cu mândrie și identitate națională.
„Dialoguri imaginare și povestiri istorice în
acolada timpului” ne confirmă, dacă mai era nevoie, importanța istoriei acestui
neam și a adevărului spus.
Și pentru că încă o dată se confirmă zicala „nimic
nu este întâmplător”, am primit cartea și am deschis-o la prima poveste
„Iubirile pandurului Tudor”, într-o perioadă în care lucrez susținut la cartea
„Tudor Vladimirescu – Bicentenar”, ca și coautor alături de Dl. Sevastian
Bălescu, un pasionat de istoria lui Tudor Vladimirescu. Povestea este o
confirmare că merită truda de a aduce în prim-plan istoria lui Tudor
Vladimirescu, insuficient promovat. Povestirile cuplului Liliana Ghiță Boian și
Pandele Bebe Jianu combină dialoguri imaginare cu realități istorice, ficțiunea
cu date concrete, basmele cu adevăruri istorice, într-un discurs modern,
presărat cu regionalisme și cuvinte inventate de vremuri. Lecturarea acestor
povestiri ne așterne în față dialoguri cu eroi ai neamului precum Tudor
Vladimirescu, Iancu Jianu, Ecaterina Teodoroiu sau romancierul Gib Mihăescu și
poveștile lor de viață.
Se poate observa că autorii vin cu povești și
personaje din zona Drăgănești-Olt, zona în care trăiesc, muncesc și fac
eforturi susținute să promoveze cultura și limba română. Este o altă încercare
reușită de promovare a Câmpiei Boianului, prin asocierea zonei cu personaje
care au marcat istoria poporului român.
Cartea ne conduce pașii de la povești amoroase ale
personajelor la povești de război, cazone, redate sub forma unor jurnale de
război, fiind trecerea de la scrierile Lilianei Ghiță Boian la scrierile lui
Pandele Bebe Jianu. Prezentarea povestirilor istorice ne conduce în conținut,
de parcă am fi personaje ce pășim ca martori la aceste dialoguri, mergând în
paralel cu povestea, de pe margine, ca observatori și participanți la aceste
dialoguri imaginare.
După cum ne arată coperta doi, povestirile istorice
sunt abia la volumul I, ceea ce înseamnă că autorii vor continua seria
dialogurilor imaginare, creând de fiecare dată alte „acolade ale timpului”.
Maria Petrescu / UZPR
Poesis - Daniel Marian
undeva creşte o civilizaţie obscură
chiar când noi vorbim aici ea face
ochii mari şi scânceşte îndepărtând
lutul iadului de pe făptura-i suavă
ţestoase aduse la zori cuneiformi
o fi vreo boală a materiei moarte
şi trezite pentru prăpădul renaşterii
va trece pe aici în paşi rotunzi molâi
de baladă ce a fost nituită la capete
până va începe să urle fioros privind
veşnicul şarpe croind veşnica slavă
amnar de soartă scăldată-n busuioc
mirodenie iute cu supă de cremene
fel de expansiune provenind din exil
creşte necuratul spălăcit în catran
primeşte luciu ca o cizmă
Somnul de moarte al unei națiuni în metastază
De la o vreme, datorită ticăloșiei aberante a celor care conduc țara, ducând-o pas cu pas spre dezastru, m-a cuprins o revoltă teribilă, o scârbă imensă și o greață amară, ai căror embrioni există însă în mine încă de pe vremea anilor ’57-60’, când eram elev în școala militară de ofițeri activi. Astăzi, însă, s-a ajuns la paroxism. De aceea, de ceva vreme, am decis să nu mai bag în seamă mocirla, scursura și antiromânismul politichiei româneşti, ci să mă ocup doar de proiectele mele: redactarea și tehnoredactarea a trei reviste, finalizarea romanului în lucru «Ancore pe nori» – cel de al zecelea -, a volumelor de versuri viitoare, câte or mai fi, și a tratatului de strategie, la care lucrez de multă vreme. Sunt proiecte grele, care necesită mult efort creativ și de documentare, analiză și sinteză, precum și asumarea unor responsabilități necesare pentru vremurile în care trăim. Dar eu fac asta de o viață. Totuși, țin să precizez că, în școala militară, pe care eu o iubesc foarte mult, așa cum iubesc toate școlile pe care le-am absolvit totdeauna cu brio, care m-a format ca om și ca ofițer, am învățat să fiu ceea ce sunt. Nu instrucția în sine, nici programul extrem de dur și exercițiile tactice și de specialitate erau insuportabile – ba chiar îmi erau foarte dragi -, ci propaganda prost făcută, cu argumente stupide, care nu avea aproape nicio legătură cu armata, cu viața militară și nici măcar cu patriotismul. Așa cum nu are nici acum.
Nu contest necesitatea învățământului
politico-educațional în armata de atunci și nici în cea de acum, dacă s-ar mai
face așa-ceva și dacă ar avea vreo legătură cu știința politică, cu istoria
neamului, cu valorile naționale și universale, cu cultura națională, universală
și militară. Fără arondarea educației și instrucției militare și de orice fel
la sistemele de valori naționale și universale, la știința politică, la
cunoașterea și înțelegerea suporturilor și determinărilor geopolitice și
geostrategie, s-ar genera contingente de roboți umani incapabili să înțeleagă
ce fac și de ce o fac, ce este patria și care sunt valorile ei și de ce
neapărat această patrie trebuie totdeauna apărată spre toate orizonturile.
Contest doar dobitocia, aberațiile, lipsa de creier și, mai ales, trădarea. Statul
dac a pierit tot ca urmare a unor trădări în favoarea Romei, menținerea în
separație și chiar în ostilitate, timp de secole, a teritoriilor locuite de
români s-a datorat presiunii imperiilor care ne înconjurau și ne sufocau, ca un
șarpe Anaconda, interesului lor și, probabil, înțelegerilor lor tacite de a
menține cele trei identități românești într-un areal de siguranță strategică
(interioară, în cadrul Imperiului Austro-Ungar și exterioară, în cazul
Imperiului Rus și Imperiului Otoman), la care se adăugau trădările unora dintre
boieri, ale unora dintre domnitori și neputinței comunităților divizate ale
românilor de a înțelege necesitatea și posibilitatea unirii și de a se lupta cu
cei trei coloși.
Așa a fost mereu și tot așa este și acum. Ba chiar
mai rău, mult mai rău…
Simt nevoia să exprim totuși câteva reflecții. Rog
displayul calculatorului să le suporte și pe cei care vor avea
disponibilitatea, timpul și răbdarea să le citească, să le analizeze și să
încerce să le înțeleagă, în conținutul și spiritul lor, dar mai ales în esența
lor.
În decembrie 1989, Armata României, care avea, pe
atunci, o doctrină proprie, bazată pe apărarea țării spre toate orizonturile,
un efectiv de vreo 300.000 de militari-luptători activi, constituiți în patru
Armate (cu 10 divizii mecanizare, dislocate în zonele de operații, cu două
divizii de tancuri -una la București și alta la Târgu Mureș, în general, pentru
contralovitură, dar nu numai -, cu 6 brigăzi de vânători de munte, cu numeroase
mari unități și unități de artilerie, de rachete și artilerie antiaeriană, cu o
logistică pe măsură), în o mulțime de comandamente ale armelor, cu o divizie de
aviație și câteva regimente de aviație, cu două divizii de apărare antiaeriană,
cu o divizie maritimă, o brigadă de vedete purtătoare de rachete și torpiloare
și numeroase alte forțe, la care se adăuga o rezervă substanțială de vreun
milion și mai bine de luptători, încadrați, la nevoie, potrivit planurilor de
mobilizare, pentru completarea cu efective a unităților operative și în unitățile
și marile unități prevăzute a se înființa în caz de război, ele însele având,
în stoc, nu doar armamentul și munițiile necesare, ci și echipamentul, pus pe
umerașe, în unitățile și marile unități active, care aveau obligația
managementului punerii în operă a planurilor de înființare a acestora.
Rezerviști erau convocați, periodic, la pregătire, în vederea actualizării
cunoștințelor și deprinderilor, cunoașterii și familiarizării cu noua tehnică
introdusă în înzestrarea armatei. Îndeosebi din 1964 încoace, armata era
dotată, prioritar, cu tehnică militară fabricată în România, depozitele de
alimente, carburant și muniții erau pline, iar tancurile din unitățile care
constituiau eșaloanele de luptă aveau muniția în ele.
După criza din 1968 (invazia Cehoslovaciei de către
forțele Tratatului de la Varșovia, la care România nu a participat), au fost
înființate formațiunile de gărzi patriotice, care consolidau și mai mult
puterea armată a țării. Practic, aproape fiecare cetățean era și un luptător
instruit și capabil de a apăra țara.
Sunt doar câteva cuvinte despre o construcție de
apărare care încorpora în ea un efort extraordinar, inteligență,
responsabilitate, patriotism, sacrificii, bravură. N-a fost deloc ușor. Nici
neriscant. Doctrina războiului întregului popor pentru apărarea țării
transformă populația în luptători, iar riscul să fie nimicită într-un război pe
viață și pe moarte crește imens. Or, această vulnerabilitate, asumată, arată
cât de grea și amenințătoare era situația, cât de riscantă era o astfel de
doctrină și cât de asumată era o astfel de decizie politico-militară. Dar așa a
fost.
Primul tanc românesc are povestea lui, de-a dreptul
eroică, ținând seama că într-un astfel de colos se asamblează peste 75.000 de
repere și că el a fost adus, în câțiva ani, la cotele moderne la acea vreme ale
tancului TR-850, aflat și acum în înzestrarea puținelor subunități de blindate
care au mai rămas. Avionul IAR-93, care a echipat două regimente de aviație,
era pe cale de a ajunge unul dintre cele mai performate avioane la clasa lui,
dar, imediat după 1989, au fost tăiate, cu o furie criminală, 75 de avioane
care echipau regimentul de aviație de la Craiova și pe cel de la Ianca.
Subsemnatul a zburat cu un astfel de avion, la Craiova, după ce zburasem, la Borcea,
cu MiG-21, în cabina 1 a MiG-ului fiind căpitan-comandorul Dorel Luca, azi,
generalul Dorel Luca, unul dintre așii aviației militare supersonice a
României, apoi cu MiG 29, unul dintre cele mai performante avioane din lume, la
acea dată. Desigur, nu se putea face o comparație între ele, dar IAR-93 nu era
avion multirol, ci doar unul de atac la sol și de sprijin al Forțelor Terestre,
care se comporta admirabil în apropierea solului. Dar și escadrila de MiG 29 a
dispărut sau a fost donată la alții, așa cum au dispărut, tăiate cu aparatul de
sudură sau aruncate la gunoi, și obuzierele de 122 și cele două divizii de
tancuri și tancurile care echipau centrele de instrucție echipaje tancuri de la
Roman și Buziaș și multe, foarte multe altele.
În calitatea mea de jurnalist militar, specializat
în pregătirea de luptă și învățământ militar, am fost prezent în toate
unitățile armatei, la instrucție, în marșuri pe mașini de luptă sau pe jos, la
toate aplicațiile cu sau fără trageri de luptă din poligonul Cincu, de la
Mălina, de la Babadag, de la Cârțișoara etc., din munți și de la câmpie, de pe
fluviu și din mare. De aceea cunosc în detaliu întreaga armată de atunci, de la
nivelul Ministerului Apărării Naționale și Statului Major al Apărării (pe
atunci Marele Stat Major), la cel al marilor unități, unităților și
subunităților, iar concluzia mea, după 10 ani de comandat de pluton, 2 ani de
stat-majorist într-o brigadă, 2 ani de studii la Academia militară, absolvită
ca șef de promoție, 2 ani la minister și 24 de ani de jurnalism militar, dintre
care 20 la ziarul central al armatei, este aceea că am avut o armată extrem de
puternică și de competitivă, cu statele majore de armate, mari unități și
unități închegate și foarte bine pregătite, cele mai multe dintre ele la cel
mai înalt nivel, care reprezenta o forță de temut, fiind una dintre primele 14
sau 15 armate ale planetei.
Ar fi foarte multe de spus – pentru că am petrecut,
în această instituție aflată în scutul de extremă urgență al țării, 40 de ani
ca militar activ și 10 ani în calitate de cercetător științific gradul 1 -, dar
mă rezum la atât.
Ei, bine, pentru a transforma România în ce este
acum și, probabil, în ce urmează să devină, în concepția ticăloasă a celor care
se află la butoanele războiului aberant împotriva țării noastre, desfășurat cu
complicitatea clasei politice românești (imatură, fără viziune politică și
strategică, incapabilă să identifice și să înțeleagă interesul național sau,
pur și simplu, unealtă chioară a distrugătorilor de țară), au fost planificate
și puse în operă mai multe scenarii, printre care se află și următoarele:
a) Crearea unei situații de război complex, hibrid,
împotriva României, simulat și totodată declanșat prin efectul în timp al
propagandei antiromânești, susținut și întreținut de cei interesați, pregătirea
și punerea în operă a diversiunii de la Timișoara declanșată de grupuri
diversioniste care au intrat în țară dinspre Ungaria și Serbia, dar și din
Rusia și, probabil, și din alte țări sau comunități ostile nouă, sub masca sprijinului
legitim al ostilității poporului față de conducerea politică socialistă de la
București.
b) Cunoscând doctrina militară a României și
realitățile din țară, cei care au declanșat acest război au mizat pe obsesia
conducerii de la București de a transforma fiecare localitate într-o cetate de
muncă, luptă și apărare, de a descoperi și anihila la timp coloana a cincea a
inamicului și de a lichida orice focar de agresiune clasică sau atipică
împotriva țării și a regimului ei politic, impus cândva sub presiunea
tancurilor sovietice. Conducerea țării și, respectiv, conducerea armatei știau
că, în planurile dușmanilor regimului de la București, erau prevăzute acțiuni
de amploare, precum: efectuarea de provocări, infiltrarea unor grupuri care să
agite populația și să o folosească deopotrivă ca scuturi umane și ca fapt
împlinit, concomitent cu pregătirea și punerea în operă a altor scenarii:
revolte ale mulțimii în marile orașe ale țării, ca urmare a regimului de
austeritate impus de conducerea de la București, în speță de Nicolae Ceaușescu
(austeritate care avea ca obiectiv achitarea datoriei externe, populația
nefiind însă informată cu privire la natura și scopul acestui efort, fapt care
a declanșat o stare de nemulțumire generală în rândul românilor) etc. Dușmanii
României au folosit cum nu se poate mai bine această situație pentru a crea, în
timp, un suport solid de revoltă populară, agitată de grupuri special
pregătite, simularea unui atac aerian multistratificat, cu aeronave de tot
felul, de la supersonice la elicoptere, deschiderea focului de provocare a unei
riposte masive și haotice din partea armatei (pentru a fi condamnată ulterior),
sau simularea acestuia din puncte fixe sau mobile, pregătite din timp etc.
Modelul respectiv a fost folosit și în declanșarea războiului din Irak, și în
distrugerea Libiei, în „Primăvara arabă” și în războiul din Siria. Este meritul
exclusiv al Armatei României că, în evenimentele din decembrie 1989 și în cele
ulterioare, nu s-a ajuns aici.
c) Odată declanșat conflictul între puterea de la
București și cei scoși în stradă, scenariștii războiului împotriva României
-pentru că de un război atipic în carne și oase este vorba -, au avut ca
obiectiv strategic provocarea armatei să tragă în populație, astfel încât s-o
scoată, pentru decenii (poate chiar pentru totdeauna), din inima și din
sufletul națiunii, ca eroină a realizării României Mari, folosindu-se, în acest
scop, un uriaș sistem de propagandă și diversiune. Profitând de faptul că
unitățile militare n-au fost pregătite pentru a acționa într-un război de acest
fel, și n-au folosit de la început sistemul de secretizare în actul conducerii
și comunicării interne, iar sistemele de transmisiuni ale armatei au funcționat
ca în vreme de pace, adversarii noștri au intervenit în mod profesionist în
aceste sisteme vulnerabile, au introdus mesaje false și diversioniste, de
dezinformare, de punere în mișcare a unor unități militare, în așa fel încât pe
aliniamentele și în zonele hotărâte de acești criminali, să tragă unele în
altele (ceea ce s-a și întâmplat în unele locuri), să se ridice aviația în aer
și, astfel, rachetele și gurile de foc din sistemul apărării antiaeriene și
rachetele KUB din dotarea armatelor să tragă în propriile avioane, amestecate
printre norii de ținte false, iar avioanele, la rândul lor, să lovească, cu
bombe, rachete și cu întregul armament de la bord, locurile din care se trage,
autodistrugându-se astfel întregul sistem de apărare aeriană al țării.
Acest din urmă scenariu al agresiunii atipice
împotriva României nu s-a putut realiza, pe de o parte, datorită deciziei luată
de generalul Iosif Rus, comandantul Aviației, de a nu ridica aviația în aer,
și, pe de altă parte, datorită faptului că radiolocatoriștii și-au dat seama
foarte rapid că majoritatea țintelor aeriene nu sunt reale, ci doar simulate,
dar și prin grija celor câțiva piloți de pe avioanele și elicopterele care s-au
ridicat totuși, punctual, în aer, de a nu lansa bombe și rachete împotriva
propriilor mijloace de apărare antiaeriană, știind precis unde sunt ele
dislocate.
În felul acesta, în pofida declarațiilor aberante
ale celor care au preluat conducerea țării, armata a apărat țara cu prețul a
269 militari morți și a peste o mie de răniți. Să nu uităm că, în acele
momente, grija comandanților de armate, de divizii și de regimente, era să
pregătească rapid eșaloanele de luptă care trebuiau trimise la frontieră,
pentru a acționa ca detașamente înaintate în fâșiile de apărare ale diviziilor,
acoperind intrarea acestora organizată în dispozitive. Pentru că ne așteptam la
o invazie. Pe malul stâng al Prutului erau deja dislocare câteva mari unități
sovietice, care așteptau solicitarea de ajutor din partea românilor, mă rog, a
noii conduceri de la București. Generalul Gușă a respins însă categoric orice
fel de ajutor (probabil că de aceea a și fost înlăturat imediat din funcție și,
câțiva ani mai târziu, trecut în neființă). Conducerea ministerului a fost,
dintr-odată, anihilată. Milea s-a sinucis, Gușă a murit în condiții suspecte,
contactând un cancer galopant pe care nu-l avea. Grănicerii noștri s-au
întâlnit cu omologii lor de peste Prut și cu reprezentanții marilor unități ale
Armatei sovietice dislocate sau sosite în zonă, la mijlocul podurilor de pe
Prut, exact pe lina de frontieră dintre URSS și România. Au refuzat politicos,
dar categoric, orice fel de ajutor militar din partea Rusiei. Iar acest refuz a
fost respectat.
În acele zile, practic, toate diviziile și aproape
toate unitățile armatei erau blocate de populație sau angajate în apărarea
obiectivelor de importanță strategică de pe întregul teritoriu național. Focul
de descurajare pe care l-au executat unii militari a vizat avertizarea
manifestanților de a nu pune în primejdie obiectivele încredințare armatei
pentru apărare și, în ultimă instanță, de autosalvare în fața agresorilor și
nebunilor care au crezut că pot intra în unitățile militare, pune mâna pe arme
și declanșa un război civil. Și chiar dacă, în majoritatea lor, revoluționarii
n-aveau nici pe departe o astfel de intenție, organizatorii loviturilor de
prăbușire a României asta au vrut. Era doar o variantă, cea mai directă și cea
mai facilă. Urmau și altele.
d) Au fost, desigur, și numeroase incidente.
Deschiderea focului asupra camioanelor care transportau o subunitate de
securitate spre aeroportul Otopeni și care, paradoxal, a vrut să intre în
dispozitiv fără a anunța, fără a respecta itinerarul de deplasare prevăzut în
planul de apărare a aeroportului, la care s-au adăugat lipsa de cooperare
dintre comandamente, dintre dispozitivul de apărare a aeroportului și
subunitatea care venea să intre în dispozitiv și multe alte nereguli din
sistem. Această situație de confuzie și necooperare a dus la deschiderea
focului de către militarii de pe esplanada aeroportului asupra militarilor din
trupele de securitate, care venerau să-și facă datoria, dar care au fost luați
drept teroriști. Și, tot acolo, cei din apărarea obiectivului au deschis focul
asupra unei unități, chemată în sprijinul apărării aeroportului (care nu era
atacat de nimeni, ci doar suporta simularea câtorva elicoptere de nicăieri care
fâlfâiau din luminițe, fără a face nici un fel de zgomot). Cine a mai văzut, pe
lumea asta, în epoca la care ne referim, elicoptere care să nu facă zgomot!?
Ulterior, cei considerați vinovați, au fost condamnați la ani grei de
închisoare.
Acestea sunt, din păcate, incidente care se petrec
în orice armată din lume, atunci când se acționează în pripă și fără o
coordonare corespunzătoare. În fața Ministerului Apărării Naționale, o echipă
de la USLA, cu două ABBI-uri, a fost spulberată de mitraliera unui tanc, tot
din lipsă de comunicare, de cooperare și de planificare. Unul dintre cei grav
răniți a cerut, cu limbă de moarte, ajutor (ajutați-mă, sunt de-al vostru, nu
mă lăsați să mor!”), dar n-a cutezat nimeni să iasă din tanc și să-i acorde
prim ajutor. Unul dintre tanchiști îmi spunea, cu lacrimi în ochi, în dimineața
acelei zile, că n-a putut să iasă din tanc și să-l ajute pe bietul camarad,
considerat de către cei din dispozitivul de apărare, terorist. La fel s-a
întâmplat și cu cercetașii de la Buzău, sosiți aici pentru a scotoci zona și
împrejurările, așa cum fac cercetașii, dar care au fost primiți cu foc deschis
atât de dispozitivul de apărare al ministerului, cât și de unii necunoscuți din
blocurile de vizavi. Nu ne propunem să descriem aici toate incidentele, nici să
dezgropăm morții, nici să căutăm vinovații.
La Timișoara, înainte de a reveni în Minister,
generalul Gușe a introdus toate unitățile în cazărmi, prevenind o catastrofă.
După ce Nicolae Ceaușescu și consoarta lui au fugit cu elicopterul de pe
Clădirea Comitetului Central, manifestanții s-au urcat pe tancuri, au pus flori
la armele soldaților și au strigat în cor „Armata e cu noi”. Armata nu putea fi
– așa cum nu a fost niciodată – împotriva poporului ei. Dar unii tembeli mai
trâmbițează și azi contrariul.
e) Cu toate aceste incidente și cu multe altele,
militari au luat în pază toate obiectivele, armata a stăpânit situația creată,
iar conducerea militară provizorie, a transferat, chiar în clădirea
ministerului, responsabilitatea conducerii politice a țării politicienilor
emanați de revoluție, cum era, de altfel, firesc. Ce anume au făcut
politicienii cu această conducere, se știe. La câțiva ani după această
revoluție – pentru că revoluție a fost, de vreme ce a schimbat un regim politic
cu alt regim politic –, s-a instalat, agresiv, un fel de capitalism vulgar,
primitiv și sălbatic, la care nimeni, în România, nu mai visa demult, dar care
a apărut dintr-odată, ca o pacoste, luată drept binecuvântare cerească, în
numele și în serviciul căruia s-a declanșat marea degringoladă. De fapt, n-a
urmat, ci a fost reluată, cu ura răzbunării partidelor istorice, reînființate
brusc, față de anii ‘50, ani care dispăruseră demult, dar nu și din memoria
lor, și cu lăcomia puterii, cea care orbește și sugrumă. Nici ceilalți,
neistoricii, emanați de revoluție, n-au fost mai breji. Unii au început
privatizările frauduloase, ceilalți le-au continuat și amplificat, dar nu în
folosul țării, ci în cel al buzunarelor lor și ale acoliților lor. Așa au
apărut bogații României, devalizând patrimoniul național și umplându-și
buzunarele din visteria statului, din băncile românești sugrumate în primii
cinci ani și acaparate de sucursale ale băncilor străine etc. etc.
Încet, încet, dar sigur, românescul a fost sufocat
și anihilat de capitalul străin, care nu dorea altceva decât cotropirea
resurselor țării, distrugerea rapidă a economiei românești și a instituțiilor
statului, în numele statului de drept și transformarea României într-o țară
fără economie, fără industrie, fără resurse, ci doar într-o piață de desfacere.
Peste 1200 de întreprinderi au fost rase de pe suprafața pământului,
majoritatea dintre ele fiind dotate cu tehnologie nouă, cumpărată din Vest, pe
bani grei, și vândută, apoi, de către băștinașii fără Dumnezeu, de către
alogenii și străinii fără scrupule, tot străinilor, ca fier vechi, pe bani din
care s-au înfruptat atât alogenii cât și băștinașii ticăloșiei românești.
Justiția n-a văzut nimic, n-a auzit nimic și n-a știut
mimic până în ziua în care și-a dat seama că poate fi (și chiar este!) o putere
deasupra oricărei puteri și poate, în cârdășie cu vârfurile politice
conducătoare, cu corporațiile care au pătruns imediat pe teritoriul românesc
distrugând sau acaparând absolut tot: serviciile publice și de rețea, în care
consumatorii sunt captivi, sistemul bancar, pământul, economia, resursele
pământului, conștiințele și cerul, să facă tot ce vrea, mai exact ce vor noii
stăpâni. Ei, politicienii, străinii și o parte dintre justițiari au devenit,
peste noapte, deopotrivă, Dumnezeii, patronii și teroriștii românilor, golind
țara de orice vlagă, cufundând-o în analfabetism și făcându-i pe cei care au
mai rămas pe acasă să accepte jugul, frâul și umilința.
Parlamentul a făcut și a votat legi în favoarea lor
și în detrimentul românilor, a acceptat tot felul de retrocedări reale sau
imaginare, tot felul de mișmașuri cu fondul locativ, cu pământul, pădurile și
resursele țării, fără să miște un deget. Cea mai mare parte a pădurilor noastre
seculare, protejate cândva de statul român, au fost rase de pe suprafața
pământului românesc și transportate cu trailere în Austria, deși, înainte de
1989, România dispunea de o mulțime de combinate de prelucrare a lemnului, de
celuloză și hârtie, dotate cu tehnologie de ultimă oră și având o cifră mare la
exportul de lemn prelucrat, mai ales de mobilă sculptată.
Sistemul educațional a fost făcut praf, atât prin
programe școlare idioate, prin manuale alternative haotice și prin eliminarea
aproape totală a istoriei naționale din școli, prin degradarea limbii și
umilirea ei în fața limbii engleze etc. etc., cât și prin elaborarea unor legi
ale educației permisive pentru impostori și distrugători de cultură, prin
liberalizarea disciplinei școlare și a respectului, prin eliminarea
uniformelor, a regulilor de comportament civilizat și a tuturor normelor și
realizărilor care au făcut, în trecut, de-a lungul anilor, ca învățământul
românesc să fie unul dintre cele mai eficiente și mai performante din Europa.
Noilor stăpâni (vizibili sau din umbră) nu le-a
convenit ca populația României să fie educată, impunând, în acest sens, fel de
fel de normative și de birocratisme inutile și stupide și cultivând cultul
rugăciunii, al smereniei, al acceptării sorții și umilinței, în schimbul
fericirii de pe lumea cealaltă. Desigur, românii sunt un popor credincios, dar
de aici până la umilință endogenă, renunțare la onoare, la demnitate, la
apărarea valorilor civilizației românești, ar trebui să fie o cale lungă sau,
mai exact, o trecere imposibilă. Pentru că „nu e totuna leu să mori, sau
câine-nlănțuit”, cum spunea poetul.
Lipsită complet de locuri de muncă, forța înalt
calificată și calificată a României a emigrat rapid peste hotare, în căutarea
unui loc de slugă. Este vorba de peste cinci milioane de oameni! Și, probabil,
de încă două-trei milioane, care vin și pleacă peste hotare, în funcție de
interesul lor și al stăpânilor lor.
Într-o Europă occidentală îmbătrânită și cramponată
în sentimentul de superioritate față de țările Europei Centrale și Răsăritene
și față de restul lumii, emigranții români au acceptat orice muncă, de la
practicarea medicinii, învățată în școlile din România, dar nu la ei acasă, ci
în capitalele și orașele europene vestice, pe un salariu mult mai mic decât al
locuitorilor băștinași, la munca în construcții, în agricultura altora, în timp
ce pământul țării era dăruit la alții, în îngrijirea bătrânilor din Europa de
Vest, în timp ce bătrânii României, cărora li se recalculează la infinit, de
către fiecare guvern care acaparează puterea prin prostirea nației, o pensie
mizerabilă ce nu le asigură nici măcar coșul zilnic și medicamentele
supraviețuirii. Oricum, România se situează pe primele locuri din Europa la
consumul de medicamente și de alimente nesănătoase, aduse de către procesatori
din scursurile alimentare ale Occidentului, din Turcia, din Polonia, din
Ungaria etc., numai din România, țara pâinii, nu.
Pierderile României, în trei decenii de capitalism
agresiv și vulgar, le depășesc pe cele înregistrate în sute de ani sub
dominația sau sub presiunea imperiilor.
Și prăbușirea se continuă, în timp ce guvernanții
vorbesc de creștere economică și susțin că România se află pe locul unu sau doi
în Europa de azi, în ceea ce privește o astfel de creștere… Cum mama dracului
să te situezi pe locul unu sau doi, când tu ți-ai distrus economia,
patrimoniul, cultura, sistemul educațional, ți-ai înstrăinat forța de muncă
înalt calificată și calificată, singurul potențial nedegradabil al națiunii, și
școlești minți românești de înaltă calitate nu pentru țara ta, ci pentru
Occident?!
Ce s-a întâmplat cu tine, Românie? De ce tineretul
tău, în cea mai mare parte, vrea să te părăsească? De ce visează să ajungă la
Londra, la Paris, la Amsterdam, la Roma, la Berlin, la Veneția sau la dracu-n
praznic, numai în România nu? A devenit România, care te-a crescut și te-a
educat, care se luptă eroic, de milenii, să existe, să reziste și să
supraviețuiască în strânsura imperiilor și vecinilor acaparatori, o țară
ciumată? Sau tu ți-ai pierdut busola și nu mai știi încotro s-o iei, crezând că
unde-i bine, acolo și numai acolo, este și de tine? Ai uitat (sau poate n-ai
știut niciodată, poate nici nu te interesează) că bunicii și străbunicii tăi au
luptat și mulți dintre ei au plătit cu viața dreptul tău la țara în care te-ai
născut, că țara ta este casa ta, că, aici, acasă, și numai aici ești în drept
să ai o casă a ta, casa strămoșilor tăi? Te-am văzut la cursuri, la
Universitate, îmi place inteligența ta, dar lasă de dorit cultura ta, educația,
sistemele de valori în care crezi, lipsa patriotismului tău și fuga spre acolo
unde crezi tu că-i bine… Dacă tu crezi așa și toți ca tine cred așa, se duc de
râpă valorile noastre, iar românii vor deveni, în una-două generații, un popor
fără țară, o națiune fără patrie. Sau nici măcar atât.
Acesta-i idealul tău?
Armata țării, după ce a descurajat efectiv, prin
forța și atitudinea sa, o intervenție militară în România, atunci, la finele
anului 1989, și a apărat o revoluție care, în cele din urmă, a dus la sărăcirea
țării și a românilor, la invazia corporațiilor și marketurilor străine și, în
acest fel, la golirea de conținut a conceptului de suveranitate națională, a
continuat să-și facă planuri de restructurare și modernizare.
Erau, de fapt, simple iluzii. Nimeni nu avea nevoie,
în această țară, la acea dată, de așa ceva. Politicienii s-au făcut că nu văd
și nu aud, câțiva dintre ei au apărut pe sticlă și au susținut, sus și tare,
că, de vreme ce nu mai sunt războaie, armata și, mai ales, ofițerii ei trebuie
plătiți la salariu mediu pe economie, ba chiar și la salariul minim, pentru că,
oricum, nu produc nimic. Alții au dorit contopirea categoriilor de forțe și
crearea unei structuri hibride, bună la nimic. Iar cei mai mulți au rămas
buimaci. Politicienii, care au ajuns, așa cum au ajuns, la conducerea țării,
susținuți sau presați de cu totul alte interese decât interesul vital al
României, au hotărât urgent profesionalizarea acesteia (o profesionalizare fără
profesioniști și resurse), trecând-o, de fapt, pe linie moartă, mai ales după
ce armata a determinat și asigurat, prin comportamentul ei, dar și datorită
interesului marilor puteri și al altora de a pune mâna, foarte rapid, nu doar
pe finanțele și avuția țării și al întregii zone balcanice și răsăritene, ci și
pe resursele noastre, intrarea în NATO. Dar nu atunci când, datorită valorii
ei, ar fi trebuit ca țara să fie primită în Alianță și în Uniunea Europeană,
ci, la urmă, dar și atunci datorită interesului altora de a spulbera Iugoslavia
și de a reface ordinea dinaintea Primului Război Mondial, ordine pe care unii
dintre cei care diriguiesc lumea, după cum vor ei, o considerau și o consideră
și azi ca model de echilibru strategic și de organizare europeană multietnică
și multiculturală…
Nemții abia așteptau să dărâme zidul, să se
reunească și să impună federalizarea Europei, americanii erau interesați de
resursele din Kosovo și de un scut anti-Est, pe axul Marea Neagră – Marea
Baltică, francezii de francofonie și de remodelarea și dezvoltarea puterii lor
strategice, alcătuind, împreună cu rivalii lor de totdeauna, nucleul dur al
Uniunii Europene, ceilalți, toți și fiecare în parte, de noua lor condiție în
sistemul global etc. etc.
În doar câțiva ani, economia României a fost complet
anihilată, industria de apărare ucisă prin nefinanțarea armatei și, deci, prin
lipsa de comenzi, ca și prin distrugerea industriei țării, a centrelor de
cercetare, a producției interne. Or, se știe, nu poți avea o industrie de
apărare competitivă, dacă nu ai o industrie națională puternică și o cercetare
științifică pe măsură. Iar toate acestea s-au făcut nu doar de către străini,
ci mai ales de incultura politică, de prosia și trădarea celor care au fost, în
acești ani, la butoanele strategice ale conducerii României.
În aceste condiții, reforma armatei, concepută ca
modalitate de a moderniza, a devenit calea cea mai sigură de a distruge. Nu a
existat nici un fel de reformă, ci doar o restructurare distructivă și chiar
criminală. Potrivit concepției acestei reforme, efectivele au fost reduse
drastic de la peste 300.000 de militari la 70.000, marea majoritate a cadrelor
militare, de ordinul zecilor de mii, a suportat un proces de disponibilizare
extrem de virulent, mai drastic chiar decât cel de la finele celui de Al Doilea
Război Mondial. Desigur, unii s-au bucurat de acele salarii compensatorii,
crezând că își pot crea un suport economic, cu cei 150-200 de milioane de lei,
pentru a-și lua viața de la început, într-o economie de piață extrem de
agresivă, de dură și de ticăloasă.
Cazărmile părăsite au fost date primăriilor sau cui
s-a nimerit (cele mai multe sunt, azi, într-o stare jalnică, așa cum este și
sistemul de irigații, cum sunt și urmele în ruină ale întreprinderilor
industriale ale României, cum este și viața românilor care au mai rămas prin
țară să deservească marketurile și corporațiile străine, care au pus stăpânire
pe tot: resurse, pământ, oameni, apă și aer), doctrina militară națională a
fost făcută varză, iar noua doctrină – cea de alianță – a transformat pur și
simplu falnica armată română într-o structură de nișă, un fel de șoricel
mecanic, cu misiunea de a acționa în unele dintre teatrele de operații ale
lumii, cu o instrucție centrată pe gestionarea crizelor și conflictelor și nu
pe apărarea țării spre toate orizonturile. Educația patriotică și militară a
tineretului realizată cândva într-o armată națională temeinică, s-a prăbușit și
ea, lăsând loc educației de clan, individualismului deșănțat, liberalismului
cretin și vulgar și altor racile ale așa-zisei societăți deschise.
Și, bineînțeles, nimănui nu-i pasă. Nimeni nu se
gândește la rolul pe care îl avea și trebuia să-l aibă o armată într-o țară
aflată cândva între trei mari imperii și supusă pe vecie presiunilor create de
aceste imperii. Vecinii României – toți fiind, de fapt, populații migratoare
războinice sedentarizate – nu sunt prietenii României, ci doar vecinii ei, care
abia așteaptă un nou dictat de tipul celui de la Viena din 1940. Tot de la
Viena. Chiar dacă, în noile condiții ale federalizării Europei, pare puțin
probabilă o astfel de eventualitate. Puțin probabilă, dar nu imposibilă.
Fără o putere economică remarcabilă, fără un
potențial uman de cea mai înaltă calitate, fără o educație corespunzătoare,
fără o cultură temeinică, fără unitate națională și fără o putere militară
capabilă să apere țara spre toate orizonturile, cu sau fără sprijinul
aliaților, este puțin probabil ca țara să poată supraviețui. Faptul că face
parte din Uniunea Europeană nu-i asigură nici suveranitatea, nici integritatea
teritorială, nici independența, ci dimpotrivă. Europa nu cultivă spiritul
patriei, naționalismul luminat, legea pământului, ci regionalizarea și
federalizarea, resubjugarea națiunilor unor centre de putere europeană, care
sunt tot acolo unde au mai fost.
Conducerile românești de după 1990 n-au făcut
altceva decât să oblige populația să plece din țară în căutarea unui loc de
muncă, adică de slugă, să cedeze
finanțele și economia țării băncilor străine, corporațiilor sau intereselor de
tot felul, numai românești nu, să dezbine populația care a mai rămas, să creeze
o teribilă forță antiromânească chiar din românii plecați peste hotare și, în
final, să aducă țara pe marginea prăpastiei.
Mai mult, câțiva dintre moldoveni vor Moldova lui
Ștefan cel Mare, separată de România, câțiva dintre ardeleni vor un Ardeal
independent, separat de Miticii de la București, pentru că, chipurile, Ardealul
ar fi mai civilizat și mai cu moț decât restul României, tocmai pentru că a
făcut parte din Imperiul Austro-Ungar, așa cum, de altfel, cred și unii dintre
ceilalți români, care nu sunt ardeleni.
Președintele actual al României – antiromânul
perfect, un lup îmbrăcat în piele de lup și nu de oaie – nu face altceva decât
să provoace, să susțină și să întrețină această dezbinare. Totuși, românii (a
se citi mașina de voturi), cei de peste tot, îl votează în continuare,
liberalii îi atacă, în modul cel mai vulgar și cel mai agresiv posibil, cu ură
și dispreț, pe pesediști, pesediștii se atacă între ei, useriștii aduc aminte
de perioada extremismului tineretului violent din Germania, dar și din România,
care a precedat cel de-Al Doilea Război Mondial, rupți complet de realitățile
țării. Ei cred că pot salva România, distrugând-o.
Proiectele de țară clamate, când de unii, când de
alții, sunt niște nimicuri în comparație cu valorile distruse, cu tragedia
populației alungate (România este pe locul doi în lume, după Siria – care se află
în război de mai bine de cinci ani –, în ceea ce privește fenomenul
emigrației), cu devastarea economiei, culturii, educației și modului nostru de
viață.
Nimeni nu face mai nimic pentru a opri tăierea
pădurilor țării, chiar dacă o mână de lucrători din silvicultură și-au pierdut
viața încercând să oprească criminalii pădurilor României, pentru repunerea
agriculturii românești în drepturile ei, pentru refacerea potențialului
economic, cultural și intelectual al țării, pentru controlul resurselor strategice.
O țară contează pentru sine, în sine și în lume, nu după caii verzi pe care-i
visează politicienii români, hibrizi sau alogeni, ci după puterea ei reală
(economică, politică, intelectuală și, bineînțeles, militară), după cultura,
onoarea și demnitatea ei națională, după capacitatea ei de a crea și cultiva
relații trainice cu vecinii și cu toate țările lumii, benefice pentru ea și
pentru partenerii săi.
Dacă ai putere, contezi, dacă n-ai, nu. Nimic și
nimeni nu poate exista și rezista sub semnul duratei, dacă nu au putere și
resurse. România nu mai are nici resurse (le-a cedat la alții), nici putere și
cu atât mai puțin, putere militară. Armata nu mai are resurse de mobilizare, nu
are efective, nu are rezerve mobilizabile, nu are armament destul, nici tehnică
de luptă performantă, nu are nimic, în afară de pieptul de aramă al românului
milenar. Tehnica de luptă este cumpărată cu bani grei din vechiturile altora,
iar politicienii cred că nu avem nevoie de o putere armată, de vreme ce suntem
în NATO, nici de putere economică, de vreme ce avem corporații străine, nici de
resurse, de vreme ce nu avem cu ce le prelucra și folosi, nici de inteligență,
de vreme ce inteligențele țării iau drumul marilor capitale care le plătesc mai
bine, nici de istorie, întrucât istoria nu produce bani pentru buzunarele lor,
ci doar nostalgii (patriotarde, le zic unii dintre ei), de vreme ce lumea se
îndreaptă spre hiperism, globalizare și cogno-civilizație, ci doar de nimic,
pentru că nimic, în concepția lor, înseamnă infinit blajin și lipsă de griji.
Incultura lor politică și strategică este
strigătoare la cer. Nu le pasă de nimic, în afară de o gâlceavă veșnică pentru
a cuceri și menține, cu orice preț, puterea. Fără să-și dea seama că, de fapt,
putere înseamnă asumare de responsabilități uriașe. Aici, neglijența, abuzul,
lăcomia, aroganța și, mai ales, lipsa de creier, înseamnă nu doar dezastrul
tău, ci și dezastrul țării tale.
Desigur, marile puteri – și îndeosebi puterea
americană – au interesul de a menține conflictualitatea militară a lumii la un
nivel cât mai scăzut, astfel încât să poată fi gestionată, în primul rând, de
către ele, de către aceste mari puterii, care formează, în jurul lor, alianțe
și coaliții, de către organizațiile internaționale de securitate (ONU, OSCE, NATO
etc.), coordonate tot de ele, de către corporații, de către marea putere
financiară și de către împărații din umbră.
În acest timp, marile puteri se înarmează cu cele
mai sofisticate arme, iar inteligența tehnică nu încetează de a elabora și
realiza, în continuare, arme care nu au existat, din ce se știe, niciodată pe
Terra: arme inteligente, arme hipersonice, arme bazate pe amplificarea undelor,
arme geofizice, arme nucleare din noua generație, arme climatice, arme cosmice,
arme cognitive etc.
Armele acestea nu sunt făcute să tacă, ci doar să
aștepte momentul în care cei care le au le vor și folosi. Oricum, tot le
folosesc. Pentru descurajarea celorlalți, pentru menţinerea unui echilibru
strategic pe muchie de cuțit, convenabil lor, pentru impunerea intereselor lor
importante, pentru provocarea de crize și conflicte armate controlabile, dar și
ca mijloace de consum pentru industria armelor, extrem de profitabilă, și de
presiune geopolitică.
De când cu redeschiderea faliei strategice Marea
Neagră – Marea Baltică, în urma summit-ului de la Vilnius și crizei ucrainene,
s-a constituit din nou un front vestic împotriva Estului și un nou front estic,
împotriva Vestului. România este chiar pe falie, iar în poligoanele ei, se
antrenează forțele care, la o adică, vor intra primele în bătălie. Rusia s-a
înarmat până în dinți, americanii sunt deja înarmați până în creștet, având cea
mai puternică armată din lume, pe care o pun mereu la treabă, chinezii ocupă
confortabil locul trei, japonezii revin în forță între puterile militare
strategice ale planetei, turcii au deja o armată excelentă, dotată cu tehnică
performantă, inclusiv cu teribilul F-35, pe care urmează să-l campeze pe primul
lor portavion, capitalele vestice cunosc o presiune islamică fără precedent,
dar unii lideri ai UE consideră că așa este bine pentru Europa care are nevoie
de sânge proaspăt, deci de migratori, așa cum au fost și ei, cu un mileniu și
jumătate în urmă, când au distrus Imperiul Roman și, după care, la timpul
potrivit (după Renaștere, când au realizat mijloacele necesare), au ieșit din
mileniul lor de așteptare strategică și și-au trimis, peste Atlantic,
detașamentele lor înaintate pentru a explora și cuceri restul lumii, desigur nu
de dragul acestui rest, ci doar pentru a-și extinde puterea și a folosi la
discreție resursele planetei. Tot așa este și acum.
Populația sedentară a României n-a participat
niciodată la nicio invazie. Ea a trebuit să-și apere, cât a putut și cum a
putut, pământul strămoșilor, limba și cultura și să le lase urmașilor, să
reziste migratorilor războinici și să se adapteze vremurilor și vremuirilor.
Așa a fost mereu, din generație în generație, indiferent de urgiile și
catastrofele care s-au abătut asupra lor. Românii au reușit să se reunească pe
pământul Daciei, atunci și numai atunci când au trecut de la stadiul de
băștinași dezbinați, dar iubitori de vatră, la stadiul de identitate națională,
de forță integrată și conștientă de importanța și vitalitatea pământului natal.
Din păcate, azi, tot mai puțini dintre noi văd și
înțeleg vremurile, uneltirile și urzelile care se fac împotriva României și
românismului, agresiunea implicită a corporațiilor și a marketurilor care au
transformat populația în consumatori captivi orbi, mulțumită și chiar încântată
că poate cumpăra un automobil la mâna a doua sau a treia, că marketurile au
locuri de parcare, că pot plăti cu cardul otrava din alimentele neromânești
care au pătruns în fiecare localitate din România, dar mai ales în marile
orașe, că pot fi slugi purtătoare de smartphone și de laptop, că se pot duce
unde vor în Europa, chiar și fără pașaport, pentru a-i slugări pe cei care au
nevoie de slugi și nu de parteneri sau de egali.
Cei care au dominat lumea ieri o domină și azi,
umilii de ieri au devenit din nou umili și azi.
Și, probabil, așa va fi mereu. Nimeni, în România
făcută harcea-parcea, nu se va revolta împotriva celui care îl stăpânește și îl
umilește, ci doar împotriva celui de-o seamă cu el, adică împotriva vecinului
de-o seamă cu el și a camaradului său. De aceea, probabil, votul este așa cum
este: schizofrenic și potrivnic realității, nevăzător și handicapat. Sau
programat să fie așa.
Referindu-se la conducătorii României din vremea sa,
Mircea Eliade, îi asemuia, pe aceștia, cu niște piloți orbi, considerând, în
același timp, că, în mare parte, intelectualii din acele timpuri sunt nu numai
atrași de alte culturi și de alte zări, ci și antiromâni. Astăzi, nu doar cei
care conduc România, ci și majoritatea votanților sunt nu doar orbi, ci și
blestemați să nu înțeleagă mai nimic din ce se întâmplă, să nu aibă în vedere
interesul de țară, ci doar să voteze exact pe cei cărora nu le pasă, în nici un
fel, nici de masa votanților, nici de soarta țării. Adică pe antiromânii
perfecți. Iar mașinăria de vot, hodorogită sau ultrasofisticată, face restul.
Niciunul dintre președinții României de după 1989 nu
s-a bătut și nu s-a zbătut pentru țara asta, primii doi bucurându-se doar de
confortul funcției și demnității, ultimii doi străduindu-se doar să dezbine și
să stăpânească, să domine și să dicteze, făcând pipi pe Constituția României,
sau acționând la limita legii, pentru a nu fi acuzați de ilegalități. Dar cine
să-i acuze? Justiția din România?! Mira-m-aș!
Niciuna dintre identitățile parlamentare n-a avut în
vedere, la analiza și aprobarea legilor, interesul național al României, ci
doar interesele de grup, interesele străinilor, ale corporațiilor, ale
antiromânilor. Pe niciunii nu i-a interesat capitalul românesc, dreptul
românilor de a fi, în țara lor, stăpâni pe avuția și resursele țării, calitatea
educației, protecția patrimoniului secular, construirea și menținerea puterii
României, ca țară unitară, suverană și independentă, construcția europeană pe
bază de respect, egalitate și suveranitate. Așa se face că, în trei decenii, România
a pierdut aproape întreaga avuție națională, iar suveranitatea și integritatea
ei teritorială au devenit, din piloni de bază ai existenței țării și națiunii,
noțiuni superflue, pe care nici legiuitorul, nici guvernanții și nici chiar
locuitorii de rând, îndeosebi cei tineri, nu le mai iau în serios. Ceea ce este
extrem de grav!
Se pare că aleșii și culeșii neamului au trecut de
la conceptul de țară suverană, unitară, integrală și independentă, la
conceputul de comunitate internațională… Un fel de expansiune în ceață. Pe
motiv că, dincolo, se află, probabil, soarele. O picătură de apă cristalină
aruncată într-un ocean care nu există. Adică, în nicăieri.
De aici nu rezultă că eu contest necesitatea Uniunii
Europene, ca unitate europeană a statelor și națiunilor care o compun.
Dimpotrivă, eu cred într-o Europă a națiunilor puternice, într-o Europă a
unității și indestructibilității națiunilor europene unite – pentru că așa este
firesc să fie –, dar nu într-o Europă a distrugerii statelor, mai ales a celor de
la periferie, și a reconstituirii vechilor imperii, într-o altă înfățișare. Am
spus-o și am scris-o de multe ori – o repet și aici –, eu cred că o Uniune
Europeană a tuturor statelor și națiunilor care o compun nu poate fi realizată
decât atunci și numai atunci când toate statele și națiunile vor atinge acel
coeficient maxim de integralitate, care să determine integrarea într-un nou
sistem, cel al Uniunii. Altfel, vom avea mereu o Europă cu mai mult viteze, cu
mai multe mentalități, cu mai multe interese… vitale – unele imperiale, altele
de slugă –, de care, în cele din urmă, se va alege praful.
În loc de concluzii:
Ce ar mai fi de făcut? Oare, în aceste condiții, mai
poate cineva face ceva pentru unitatea și integralitatea României?
Mai poate. Poporul român. Dacă și numai dacă se
trezește. Deși e cam greu. Azi, somnul, mai ales cel al rațiunii, este mai
dulce ca trezirea la realitate. Chiar dacă acest somn înseamnă moarte. Dar,
totdeauna, fie și în ceasul al 12-lea, poporul român s-a trezit. Nu în mod miraculos,
ci prin glasul sângelui, al pământului și al creierelor marilor patrioți
români.
Eu cred în această trezire din „somnul cel de
moarte”. Ce înseamnă această trezire și cum se poate ea realiza? Aici sunt
foarte multe de spus. Și, mai ales, de făcut.
Autor:
Gheorghe Văduva
Sursa:
anonimus.ro
