Despre cultura română s-a spus adesea – și am spus-o mai mult noi, românii – că a fost și este o „cultură minoră”. „Minoratul” ace!sta s-ar fi datorat mai ales limbii române, una de circulație prea restrânsă, dar și conținutului insignifiant sau imitativ al creațiilor noastre. La o analiză mai atentă, se vede că lucrurile nu stau tocmai așa.
În scurta viață pământească a lui Mihai Eminescu, se
vede cum creația sa a căpătat mereu dimensiuni de tot mai mare profunzime. De
la poezii precum „La moartea lui Aron Pumnul” și „Fiind băiet păduri
cutreieram” până la „Scrisori” și „Luceafărul”, versul s-a mlădiat continuu,
tinzând spre perfecțiune. Și, totuși, anumite constante au rămas prezente,
încât poezia sa din orice perioadă a vieții are o impresionantă continuitate.
Sentimentul local/ național și cel de dragoste, specifice oricărui avânt
romantic, se împletesc cu deschiderile spre universal. Bucovina este un loc
precis, un colț de țară, dar Aron Pumnul este un luceafăr stins, iar „băietul”
cutrierător de păduri, se culca lângă un anumit izvor, privind la luna care răsărea
pentru lumea largă. „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” – poezie scrisă la 26
de ani – mustește de patriotism specific tuturor creatorilor de-atunci, mai
ales celor din Europa Centrală și de Sud-Est. Poetul elogiază „țara mea de
dor”, dar accede până spre „îngerul iubirii”, spre „altarul Vestei” (zeiță
romană) și spre „Marte-n glorii” (zeu roman). Astfel, naționalul se împletește
cu generalul mitologic roman și creștin deopotrivă. În „Epigonii” (1870),
laudele aduse înaintașilor români, de la Andrei Mureșanu la Vasile Alecsandri –
unii rămași în timp aproape anonimi – alternează cu digresiuni din literatura
universală: Ion Heliade Rădulescu zidea „delta biblicelor sfinte”, Grigore
Alexandrescu este comparat cu Byron, Andrei Mureșanu „cheamă piatra să învie ca
și miticul poet” (Orfeu, din mitologia greacă). Dezinvoltura mișcării
deopotrivă în mediul național și în cel universal se vede din asocierea lui
Anton Pann cu Pepelea și a lui Grigore Alexandrescu cu Byron. În „Scrisoarea a
III-a”, trecutul medieval al Țării Românești este majestuos prezentat, iar
domnul, deși „simplu, după vorbă, după port”, are ținută suverană, regească și
împărătească, atunci când se confruntă cu acela care se voia stăpânul lumii.
Feciorul de domn, scriindu-i carte „dragei sale”, se poartă ca un țăran isteț.
El scrie „de din vale de Rovine”, vestind astfel, indirect, victoria oștii
creștine. Valea mândrei stă față în față cu înălțimea coifului specific
oștirii. Trecerea de la versul cult la cel popular este încă o mărturie a acestei
alternanțe specifice. „Sara pe deal” aduce pământul în cer și cerul spre
pământ: pe deal, sună buciumul, printre stelele care „scapără”; luna se
îngemănează cu ochii mari ai iubitei; casele sunt ridicate în lună; valea îi
urmează dealului. În „Luceafărul”, localul alternează cu universalul, iar
spațiul teluric se împletește cu cel cosmic. Începutul poeziei este ca de basm
românesc, iar fata de împărat este ca „Fecioara între sfinți și luna între
stele”. Luceafărul pare la început un flăcău dintr-un sat, un tânăr căruia „îi
cade dragă” o fată, însă se vede curând că el este, în fapt, fiul Cerului și al
Mării. Până la urmă, Luceafărul, devenit universalul Hyperion, rămâne „străin
la vorbă și la port”, rămâne un zeu „nemuritor și rece”, pe când Cătălin, „viclean
copil de casă”, „îndrăzneț cu ochii”, este pământean, uman, întruchipat din
lumea noastră. Alternanța dintre pământ și cer se împletește cu succesiunea
deal-vale, pe care avea să o teoretizeze mai târziu Lucian Blaga, în „Trilogia
culturii” („Spațiul mioritic”). Eminescu a ridicat la cel mai înalt nivel
poetic această eternă vălurire. Ea vine din trecut și trece prin Eminescu spre
prezent.
Astfel, Ion Heliade Rădulescu, în „Zburătorul”,
vorbește despre „noaptea-naltă” care „coprinde lumea”, după ce stelele
începuseră a luci deasupra focurilor din sat. Un plan este în ceruri, iar
celălalt este pe pământ, într-o prezentare de pastel autentic, primul din
literatura română. Succesiunea aceasta cer-pământ și deal-vale continuă apoi
prin Alecsandri, Macedonski, Coșbuc și prin Blaga însuși. La acesta din urmă,
„țara și-a-ntins hotarele toate până la cer”, iar razele de lună bat din înalt
în geamurile terestre. Chiar și la un poet considerat prea vesel, chiar minor,
cum a fost George Topârceanu, sunt accente ale acestei tragice ale alternanțe:
„Cobora pe Topolog/ Dintre munți la vale/ Și la umbra unui stog/ A căzut pe
cale”. Ștefan Octavian Iosif, în versuri de muzicalitate simbolistă, evocă și
el dealul și valea: „Se tânguiesc/ Tălăngi pe căi/ Și neguri cresc/ Din negre
văi,/ Plutind pe munți./ La făgădău,/ La Vadul-Rău,/ Sus, la răscruci,/ Vin
trei haiduci/ Pe cai mărunți.// Grăiesc încet./ Un scurt popas – /Și spre
brădet/ Pornesc la pas/ Cei trei călări./ Sus, peste plai,/ Tăcutul crai/ Al
nopții reci/ Umbrind poteci,/ Se-nalță-n zări” („Doină”). Negurile plutesc spre
munți venind din negre văi. Sus, la răscruci, ajung haiducii din vale, vegheați
de „craiul nopții”, care nu luminează, ci umbrește, sporind taina nopții, cum
avea să spună Lucian Blaga. Muzicalitatea versului „Doinei” amintește de
„Chanson d’automne” a lui Paul Verlaine (1844-1896), marele poet simbolist
francez, parțial contemporan cu Șt. O. Iosif (1875-1913).
Împletirea dintre local/ național și universal, care
îmbracă adesea haina unei succesiuni dintre spațiul teluric și spațiul cosmic,
aduce mereu în țesătura mesajului poetic sentimente umane și elemente de natură
surprinzătoare, generale, dar specifice locului românesc. Pentru mulți dintre
noi, propoziția „Codru-i frate cu românul” este un simplu proverb sau chiar o
zicere fără prea mult sens. Pădurea, însă, străbate ca element literar întreaga
creație românească. Eminescu încă mai cutreiera păduri când era „băiet”, iar la
maturitate regreta copilăria asociată cu pădurea: „Unde ești copilărie cu
pădurea ta cu tot?”. „Povestea codrului”, „Freamăt de codru”, „Lacul”: „Lacul
codrilor albastru”, „Revedere”: „Codrule, codruțule”, „Călin (file de
poveste)”: „De treci codri de aramă” sunt doar câteva titluri de poezii
eminesciene care exprimă sensul pădurii (al codrului) în mentalitatea
românească. George Coșbuc, în ambianța copilăriei, este atras tot de pădure:
„Cum as merge de cu drag/ În pădurea cea de fag”. Octavian Goga, când face
descrierea țării, începe cu același codru: „La noi sunt codri verzi de brad”.
Lucian Blaga evocă „păduri ce ar putea să fie și
niciodată nu vor fi”. Cu timpul, s-a dovedit că poetul a avut dreptate fără să
vrea și nu la modul metaforic: unele păduri nu vor mai fi niciodată.
Anumiți scriitori ne spun că pădurea este ființa
noastră, alții că este esența noastră, iar savanții au demonstrat că ne-am
salvat ca popor prin pădure. Pădurea reunește cerul cu pământul, localul/
naționalul cu universalul. Rădăcina bradului ori a salcâmului este în pământ și
aparține pământului, dar coroana este a cerului ține de aspirația spre înalt.
Geografii și istoricii au dat dreptate acestei viziuni literare echilibrate,
acestei intuiții poetice privind elementele spațiului românesc. În urmă cu două
secole, cam 70-80% din teritoriul românesc era acoperit cu păduri. Iar pământul
românilor era format, în proporții aproape egale, din câmpii, dealuri
(podișuri), munți. Pădurile au rămas azi – câte au mai rămas – mai mult la
munte, dar, de exemplu, Câmpia Română era plină de codri și de dumbrăvi până
spre secolul al XIX-lea. Faimoșii Codrii ai Vlăsiei erau o mărturie în acest
sens. La fel stătuseră lucrurile și în Câmpia/ Podișul Moldovei și chiar în
Câmpia Tisei/ Vestică. Istoricii au demonstrat în mare măsură că locul de
formare și locul de conservare ale poporului român au fost regiunile
împădurite, mai ales în zonele de munte și colinare. Dar și câmpiile, acolo
unde erau acoperite cu păduri dese, au îndeplinit același rol. Marele istoric
Constantin C. Giurescu, în lucrarea „Istoria pădurii românești” arată cum și de
ce s-au adăpostit strămoșii românilor și apoi românii în păduri și cum și-au
putut păstra ființa acolo. De regulă, migratorii – trecători cu scop de jaf și
pradă prin acest teritoriu – se fereau de păduri, fiindcă nu le cunoșteau
tainele, nu se puteau apăra acolo, puteau să cadă ușor în capcane. Șesurile,
locurile deschise, curăturile erau mult mai ușor de jefuit. Pe de altă parte,
locuitorii sedentari ai acestor zone deschise nu aveau, de regulă, decât
bordeie, pe care le părăseau ușor când venea zvonul de invazie. Pădurea, însă,
cu resursele sale bogate, le oferea nu numai adăpost sigur, ci și un mod de
viață. Mai târziu, când „turcul s-a obrăznicit” și când stăpânii locali au
devenit tot mai nesătui, pădurea a ajuns să fie și adăpost pentru cei care
nu-și puteau plăti birul ori îndeplini celelalte obligații și chiar loc de
refugiu pentru haiduci. Pădurea a fost mereu sursă de hrană pentru om și
animale. Lemnul pădurii a fost necesar construcțiilor, obiectelor casnice,
uneltelor, cioplirii operelor de artă, făuririi instrumentelor muzicale. Mai
târziu, începând cu Epoca Modernă, lemnul a servit industriei de specialitate.
Numai mobila făcută din lemn românesc și în România ajunsese vestită în lume.
Din toate aceste motive, „codru-i frate cu românul”. Odată cu trecerea la lumea
trepidantă de azi, la prelucrarea unor metale noi, la materialele plastice,
mulți dintre noi au uitat de lemn și de pădure. Dar nu au uitat alții. Azi,
după ce coastele dealurilor și munților s-au golit, nici nu mai știm să
deosebim un fag de un stejar. Am tăiat noi, românii, pădurile fără nicio noimă,
dar, de-a lungul istoriei și mai ales în deceniile recente, le-au tăiat alții,
veniți ca „prieteni” și „aliați”. Aceștia, după sistematice jafuri practicate
în trecut (fără nicio opreliște) și azi (după reguli precise), ne dau lecții de
civilizație și de europenism.
Altminteri, spațiul local și cel universal,
pământul, cerul, teluricul și cosmicul, pădurea ca element de legătură, ca
tărâm de basm, ca simbol al binelui și prosperității, al perenității i-au
preocupat și fascinat mereu pe poeți. Creatorii români nu au fost complexați
niciodată de marile culturi, ci s-au simțit mereu în largul lor, de la clasicii
greci și romani până la marii reprezentanți ai curentelor culturale
contemporane lor din Occident. Au exprimat mereu în acest cadru general
specificul patriei lor și, prin aceasta, cei mai buni dintre ei au avut acces
la marea creație, valabilă oriunde și oricând. A existat și există handicapul
limbii, pentru că nu este totuna și fii un pare poet de limbă engleză sau unul
de limbă română. Dar acest fapt este în același timp un dezavantaj și o
binecuvântare, fiindcă patria noastră este limba română (Nichita Stănescu).
Astăzi, fiind Ziua Culturii Naționale este și
sărbătoarea limbii în care se exprimă această cultură, este sărbătoarea poeziei
ca formă superioară de întruchipare a limbii și a poeților, demiurgii
cuvântului. Le aducem tuturor omagiul nostru și, cu precădere, celui care a
așezat la nivelul cel mai înalt versul, lui Mihai Eminescu.”
Acad.
Ioan Aurel Pop
Președintele
Academiei Române
Minunat !
RăspundețiȘtergere