(Elemente de
filosofia religiei)
II.Argumente pro și contra privind
existența lui Dumnezeu
Socotind
că numai rațiunea poate depăși subiectivitatea simplei experiențe, atât
filosofii (de la Platon încoace), cât și teiștii au elaborat în decursul
timpului patru categorii de argumente raționale în favoarea existenței lui
Dumnezeu, fiecare cu variantele din interiorul său: argumentul teleologic,
moral, ontologic și cosmologic. La
aceste patru argumente consacrate din filosofia religiei, consider că trebuie să-l
adăugăm pe cel metalogic, termenul „metalogic” vizând în acest caz ceea ce
există dincolo de puterea de înțelegere a minții omenești.
1)Argumentul teleologic (teleos=scop,
plan) pornește de la formidabila ordine și precizie matematică din microunivers
și macrounivers: mișcarea electronilor în jurul nucleului și a planetelor în
jurul centrului (de pildă, Pământul este situat taman la distanța optimă față
de Soare în ceea ce privește asigurarea condițiilor necesare de lumină, căldură
și apă pentru viață, se rotește în jurul lui cu circa 107.000 km/oră, singura
viteză potrivită pentru contrabalansarea atracției solare și menținerea
planetei pe orbită și în fiecare 24 de ore execută o rotație completă în jurul
axei sale înclinată cu 23,5 grade, ceea
ce determină regularitatea apariției zilei și nopții), extraordinara
complexitate a celulei vii (conține până la 200.000 de miliarde de molecule),
uluitoarea organizare a stelelor, gazelor și altor materiale cosmice în universuri insulare numite galaxii
(Calea Lactee, bunăoară, numără peste 100 de miliarde de stele) și a galaxiilor
în roiuri de galaxii (unii astronomi presupun că în Univers ar exista circa 100
de miliarde de galaxii, distanțele dintre galaxiile unui roi fiind, în medie,
de ordinul unui milion de ani lumină), toate aceste stupefiante mase cosmice
pentru mintea umană, rotindu-se neîncetat în jurul unui nucleu central și totul
(văzutele și nevăzutele) supunându-se legii divine de-a se deplasa în spațiul
necuprins, întru realizarea planului stabilit încă de la Facere de către
Arhitectul infinit inteligent al acestei lumi.
Forma
cea mai populară a argumentului teleologic îi revine lui William Paley
(1743-1805), arhidiacon de Carlisle și filosof al religiei. În esență, acesta
se prezintă astfel: Dacă cineva găsește pe câmpul gol un ceasornic și întrucât
ceasornicul este proiectat, va trage concluzia justă că n-a apărut din
întâmplare, ci că a fost conceput și executat de un ceasornicar. În mod analog,
dacă privim la proiectul mult mai complex al lumii în care trăim, ni se impune
evidența că în spatele ei se află un mare Proiectant.
Dar cum
dovezile teiste în favoarea argumentelor au fost considerate ba neconvingătoare din punct de vedere
psihologic („Convingerea psihologică precede demonstrația rațională” sau,
așa cum afirmă Martin Marty, „apologeții știu prea bine că dovada convinge
numai dacă oamenii sunt deja convinși să creadă”), ba nevalide din punct de vedere logic (întrucât concluzia nu poate fi
mai largă decât premisele, filosoful germano-american Walter Kaufmann se
întreba dacă putem să dovedim existența lui Dumnezeu printr-un raționament
valid în care Dumnezeu să nu apară în nici una dintre premise, fiind știut
faptul că dacă nu apare în nicio premisă, El nu va apărea nici în concluzie și
că dacă apare, atunci raționamentul nu mai este valid), ba defectuoase din punct de vedere epistemologic (I. Kant susținea că
„folosind numai concepte, este imposibil să înaintăm până la descoperirea unor
noi obiecte și ființe supranaturale” și că fiindu-ne accesibil doar phenomenon-ul sau lucrul pentru mine,
nicidecum noumenon-ul sau lucrul în
sine, toate încercările de-a dovedi existența lui Dumnezeu „vor fi incapabile
să edifice un pod rațional peste prăpastia care separă felul în care lucrurile
ne apar și acela în care sunt ele în realitate”), ba inadecvate din punct de vedere ontologic (a spune că ceva este
inevitabil, nu este totuna cu a afirma că el este ontologic adevărat, căci
„chiar dacă nu se poate demonstra că este fals, el poate totuși să fie fals”),
ba deplasate din punct de vedere
axiologic (Kant credea că moralmente este necesar să-L postuleze pe
Dumnezeu, altminteri „înseși principiile mele morale ar fi aruncate peste bord
și nu aș putea să mă lepăd de ele fără să devin insuportabil în propriii mei
ochi”), firește că în atari condiții, dovada lui Paley în favoarea argumentului
teleologic a fost luată la scărmănat.
În
primul rând de David Hume și Immanuel Kant. Spun „în primul rând”, atât pe
faptul că au existat și alți critici (John Stuart Mill cu contraargumentul său
construit pe metoda inductivă a „căderii de acord”, Bertrand Russell cu
inconsecventa sa probă evoluționistă, care nu neagă argumentul teleologic, ci
impune modificarea lui, Aldous Haxley, care credea că selecția naturală a fost
capabilă să învingă enormele dificultăți generate de teoria apariției
Universului din întâmplare etc.), cât și pentru strânsa legătură dintre
scepticismul humean și criticismul kantian.
Astfel,
pornind de la axioma că efectele asemănătoare au cauze asemănătoare, David Hume
arată că argumentul teleologic este edificat prin analogie și că teoria proiectării conține dificultăți și
absurdități, motiv pentru care, prin personajul Philo din Dialoguri asupra religiei naturale, el propune „să se suspende cu
totul cercetarea prin raționament a problemei existenței lui Dumnezeu”.
Deși nu
a prezentat niciodată vreo probă împotriva lui Dumnezeu și nu a desconsiderat
cu totul argumentul teleologic, I. Kant ținuse să demonstreze că acesta este neconcludent,
așa că din premisele „Argumentul teleologic se bazează pe experiența
proiectării și a ordinii în lume” și „Experiența nu ne conferă niciodată ideea
unei Ființe absolut perfecte și necesare”, el deduce că „O Ființă necesară nu
poate fi dovedită prin proiectarea observată în Univers”. Totuși, adaugă el,
asta nu înseamnă nicidecum că respectivul argument nu are forță. Da, căci din
faptul că în lume există indicii clare ale unui „aranjament deliberat” și că
acest aranjament este străin lucrurilor înseși, care „posedă această ordine în
mod contingent și nu spontan”, rezultă că „există o cauză (sau cauze) sublimă
și înțeleptă, care a ordonat lumea”. Cu precizarea că existența Universului
unificat pledează cu hotărâre în favoarea unei singure cauze...
Prin
urmare, cum trebuie să existe o cauză sau o rațiune a ordinii existente în
lume, avem dovadă dependenței argumentului teleologic de cel cosmologic, în
sensul că primul împrumută principiul cauzalității de la al doilea.
2)Argumentul moral
Trebuie
spus că această abordare în favoarea existenței lui Dumnezeu a fost concepută
de Kant, părintele ei, dar ca un postulat practic, nu ca un argument rațional.
Prin această „deplasare de la ceea ce este raționalmente
necesar la ceea ce este moralmente
cerut” (Geisler), Kant spera că, punându-L pe Dumnezeu în legătură cu valorile
morale concrete ale omului, iar nu cu rațiunea lui abstractă, va dovedi că
datoria morală impune ca oamenii să caute binele suprem (summum bonum), conceput
ca unirea dintre virtute și fericire. Dar cum acest lucru este cu neputință în
această viață, chiar și pentru acel om care-și face datoria, Kant decretează că
„Dumnezeu și viața viitoare sunt două postulate, care, potrivit principiilor
rațiunii pure, sunt inseparabile de obligațiile pe care aceeași rațiune ni le
impune”.
Sigur,
nu toți gânditorii moderni sunt de acord cu Kant, că, adică, postularea lui
Dumnezeu se constituie în garanția împlinirii datoriei morale a omului. William
James, de pildă, vroia, în numele omului modern, să știe care este „valoarea
practică a religiei în viața lui și în lume”. Mult mai radicală este poziția
lui Søren Kirkegaard vizavi de toate argumentele, danezul spunând că este o
nebunie însăși încercarea de a dovedi existența lui Dumnezeu!
N.B.: Întrucât Kant nu susține că
experiența morală îi cere omului să postuleze că realmente există Dumnezeu,
nici argumentul nu necesită această concluzie.
Dar ceea
ce n-a făcut Kant (să transforme argumentul moral în probă rațională), au făcut
alți cugetători de după el. Bunăoară, gânditorul teologal Hastings Rashdall,
pornind de la obiectivitatea unei legi morale, susține că „postularea lui
Dumnezeu este necesară din punct de vedere rațional” și că trebuie să existe o
Minte morală absolut perfectă. Argumentația lui este următoarea: Dacă legea
morală este obiectivă și independentă de mințile individuale, atunci trebuie
să-și aibă sediul într-o Minte absolut perfectă și care există independent de
mințile umane finite! În plus, este necesară din punct de vedere rațional o
atare Minte infinit perfectă pentru a ne putea explica existența obiectivă a
legii morale.
La
rândul său, gânditorul scoțian William R. Sorley procedează la lărgirea
argumentului moral: Dacă există o lege morală superioară, anterioară și
independentă de mințile finite ale oamenilor, atunci trebuie să existe și o
Minte supremă din care derivă acest ideal moral obiectiv! Tot Sorley ne
înfățișează în ce constă deosebirea dintre legile naturale și legea morală:
primele au numai o necesitate formală (pot fi cunoscute și aplicate ca părți
ale universului observațional), pe când legea morală, cu calitatea ei
prescriptivă pentru activitatea umană, nu poate fi considerată o parte din
universul observațional-științific. De ce? Fiindcă ea este cu ceva mai mult
decât ni se pare că este natura și decât fac oamenii, fie că ei fac sau nu (ea
este ceea ce oamenii trebuie să
facă!) și fiindcă ea vine de dincolo de universul observabil. Motive pentru
care legea morală nu poate fi considerată o parte formală a universului
(trebuința morală are vocație transcendentală), căci ea pretinde explicații
dincolo de lumea naturală.
Argumentul
moral al scriitorului irlandez C.S.Lewis merge pe linia conceptuală a lui
Rashdall și Sorley, la care adaugă câteva elemente noi: trebuie să existe o
lege morală, pentru că altfel dezacordurile n-ar avea sens, toate criticile ar
fi inutile, respectarea promisiunilor n-ar mai fi necesară și nu ne-am mai cere
scuze în cazul încălcării legii morale; această lege nu poate să fie un
instinct de turmă (oamenii își controlează impulsurile și instinctele) și nu
poate să fie o simplă convenție sau fantezie, deoarece există o putere absolut
perfectă în afara omenirii, care este mai asemănătoare cu inteligența decât
orice altceva cunoaștem noi. Cât privește bergsonianul Elan Vital, C.S.Lewis
este de părere că dacă acesta poate să năzuiască și să aibă un scop, atunci el
este o Minte, ceea ce reprezintă însăși esența argumentului moral.
Dar iată
și trei exemple în care legea morală este utilizată pentru a dovedi inexistența
lui Dumnezeu:
a)Faimoasa
probă a lui Pierre Bayle (1647-1706), în care francezul își fixează
prima premisă „Răul există”, iar a doua „Un Dumnezeu atotputernic ar putea
distruge răul”, respectiv „Un Dumnezeu binevoitor ar vrea să distrugă răul”.
Întrucât răul nu este distrus, din cele două perechi de premise, Bayle extrage
următoarele concluzii:
a1)Dumnezeu
este atotputernic și, deci, răuvoitor într-un fel oarecare;
a2)Dumnezeu
este binevoitor și, deci, neputincios într-un fel oarecare;
a3)Dumnezeu
este atât răuvoitor, cât și neputincios;
a4)Nu
există niciun Dumnezeu.
Cu toate
că unii insistă să susțină că logica nedreptății se constituie prin ea însăși
într-o probă a neexistenței lui Dumnezeu, concluziile lui Bayle (voi reveni
asupra acestei probe în capitolul următor - „Problema răului”) nu rezistă.
Drept urmare, nici n-au fost văzute de majoritatea nonteiștilor ca o
concludentă dovadă negativă. Din următoarele motive: este posibil ca Dumnezeu
să întreprindă ceva pentru a distruge răul; este cu putință să existe un bine
mult mai mare prin nelichidarea răului; poate că ceea ce-i acuma rău, face
parte dintr-un vast ansamblu al binelui; este posibil ca distrugerea răului să
I se pară Atotputernicului un act contradictoriu, motiv pentru care nu dă curs
dorinței umane (nicio ființă atotputernică nu-și îngăduie să facă ceva
contradictoriu!); putem să presupunem că Dumnezeu este atotperfect, dar nu este
atotputernic, situație în care deodată se afirmă atributul perfecțiunii și se explică
problema răului în lume, în sensul că El l-ar distruge dacă ar putea.
b)Proba
lui Bertrand Russell se prezintă astfel: Dacă există o lege morală,
atunci ea rezultă sau nu rezultă din porunca lui Dumnezeu. (În concepția
teiștilor, legea morală, prin voia lui Dumnezeu, decurge din natura lui. Cum
voia este supusă naturii divine, iar natura este baza legii morale, rezultă că
Dumnezeu este supus propriei Sale naturi.) Dacă legea morală rezultă din
porunca lui Dumnezeu, înseamnă că ea este arbitrară și că Dumnezeu nu este
esențialmente bun; dacă nu rezultă din porunca lui Dumnezeu, atunci și El îi
este supus, prin urmare, nu El este ultim, ci legea morală. Vasăzică, fie că
Dumnezeu nu este esențialmente bun prin arbitrariul de care dă dovadă în raport
cu binele și răul, fie că, supus chiar El legii morale, nu are calitatea de
ultim și prin aceasta nu îndeplinește condițiile de existență ale
Transcendentului. Altfel spus, un Dumnezeu arbitrar și mai puțin decât ultim,
nu e vrednic de închinare din punct de vedere religios. În concluzie, nu există
niciun Dumnezeu care să fie vrednic de devoțiune religioasă.
Dar cu
toată abilitatea de logician pusă în slujba atitudinii sale anticreștine (vezi
volumul De ce nu sunt creștin, BPT,
Editura Minerva, București, 1980), Bertrand Russell izbutește doar un
argument-dilemă, ce poate fi considerat cel mult iscusit, nicidecum o probă
irefutabilă a inexistenței lui Dumnezeu. Da, căci existența răului și nedreptății
în lume, ne spune N. Geisler, „nu este folosită ca dovadă categorică pentru
negarea unui Dumnezeu absolut perfect, ci conferă doar probabilitate ideii că
un asemenea Dumnezeu nu există”.
Pentru a
se constitui în dovadă negativă, un argument nu-i necesar să demonstreze că nu
există Dumnezeu de niciun fel, ci doar că nu poate să existe un Dumnezeu
absolut perfect. De altminteri, cum majoritatea argumentelor care pledează în favoarea
unui Dumnezeu finit nu au pretenția că sunt riguros demonstrative, iar prin
aceasta nici nu intră în categoria dovezilor împotriva unui Dumnezeu absolut
perfect, unii antiteiști sunt de părere că Dumnezeul identificat cu
perfecțiunea infinită „poate fi exclus pe criterii morale”.
c)Proba
lui Albert Camus din romanul Ciuma (Teismul este contrar umanitarismului),
pe care Norman Geisler o prezintă prin dilema omului în fața epidemiei
provocată de șobolani în orașul Oran: Omul fie se aliază cu doctorul și luptă
împotriva ciumei, fie se aliază cu cu preotul și nu luptă împotriva ei. A nu
lupta împotriva epidemiei se cheamă un act antiumanitar. A lupta împotriva ei
se cheamă a te împotrivi Celui care a trimis-o. Prin urmare, dacă umanitarismul
este corect, teismul este esențialmente greșit. Altfel spus, dacă umanitarismul
este corect, nu-i cu putință să existe un Dumnezeu atotiubitor, iar dacă totuși
există, cum El este pricina răului, trebuie să luptăm împotriva Lui! Această
probă, aidoma celei a lui Bayle, reapare în capitolul următor...
Și
iată-ne ajunși în impasul semnalat la argumentul teleologic: Indiferent de
ponderea argumentului moral, acesta își trage seva din argumentarea cosmologică!
George PETROVAI
