Crin Antonescu a găsit premierul care poate scoate România din prăpastie...

 Crin Antonescu, candidatul comun al PSD-PNL-UDMR la alegerile prezidențiale din 2025, a declarat sâmbătă seară că, dacă ar fi câștigat, nu l-ar fi desemnat pe Ilie Bolojan în funcția de prim-ministru.

Întrebat, la Antena 3 CNN, dacă l-ar fi numit pe Ilie Bolojan premier în cazul în care ar fi ajuns președinte, Antonescu a răspuns: „Nu”.

„Eu am fost dintre candidații care se băteau acolo la vârf, sigur, cu excepția domnului Simion, singurul care nu am spus niciodată că îl pun pe domnul Bolojan prim-ministru”, a afirmat Crin Antonescu.

El a susținut că Ilie Bolojan a fost folosit în campania electorală drept „un atu electoral” de Nicușor Dan. Antonescu a spus că, dacă ar fi trebuit să desemneze un nou premier, opțiunea sa ar fi fost Alexandru Nazare.

„Pot să vă spun și pe cine aș fi desemnat. (...) Pe cine ar fi trebuit să desemneze, în opinia mea, evident, domnul Nicușor Dan de trei luni de zile și pe cine, dacă totuși vrea să termine criza asta în mod onorabil și cu o soluție de guvernare, ar trebui să-l numească la următoarea numire, și anume pe Alexandru Nazare”, a spus Antonescu.

Fostul lider liberal a explicat că îl consideră pe Alexandru Nazare potrivit pentru funcția de premier datorită experienței sale la Ministerul Finanțelor, relațiilor cu instituțiile europene și capacității de a negocia cu partidele din coaliție.

„Pot să vă spun de ce m-aș fi gândit atunci, dar acum mi se pare evident. Mie mi se pare că Nazare e singura soluție care răspunde punctelor esențiale pe care le ceri de la un prim-ministru și în situația în care ne aflăm”, a afirmat Crin Antonescu.

„Pentru că nu Ilie Bolojan a purtat toată această comunicare (...) ci Alexandru Nazare”, a afirmat Crin Antonescu.

„Alexandru Nazare avea o experiență politică mai diversă. Fusese parlamentar, fusese europarlamentar, mai fusese ministru și la alte portofolii”, a adăugat Antonescu.

Potrivit acestuia, un alt avantaj al lui Nazare este „capacitatea de a dialoga cu forțe politice”, importantă într-un guvern de coaliție.

C.L.

„Ziua Minerului” la Baia Sprie, 14-15 august 2026

 „În luna august, orașul nostru își deschide din nou porțile și își cheamă oamenii împreună, băisprieni de acasă, băisprieni plecați prin țară sau prin lume, prieteni din Baia Mare și din toate localitățile din împrejurimi.

În 14 și mai ales 15 august ne întâlnim în Baia Sprie, în piațeta de lângă primărie!

Ne întâlnim pentru cultură, pentru muzică, pentru artă și pentru bucuria de a fi împreună. Dar ne întâlnim, înainte de toate, pentru memoria și identitatea unui vechi oraș minier.

Vom avea istorie și carte, artă și expoziții, tradiție, muzică, întâlniri și momente festive, iar centrul orașului va deveni din nou locul în care comunitatea se adună.

Veniți cu familia. Chemați-vă prietenii.

Spuneți-le celor plecați că în august merită să se întoarcă acasă.

Un oraș înseamnă oamenii lui. Înseamnă amintiri. Înseamnă prezent. Înseamnă ACASĂ.

Pe 14 și 15 august, Baia Sprie își sărbătorește identitatea.

Ne vedem acasă, Baia Sprie!” scrie pe pagina de facebook primarul Sebastian Alin Birta.

Cristian LAURENTIU

Poesis - Flaviu Claudiu MIHALI

 

Apocalipsa cuvântului

Muribund cuvânt imund
în care mă scufund
gândind amestecat
în toate limbile Noului Babilon

Timpul nu își mai respiră secundele
și le revarsă pe toate deodată

Din pântecul cerului
ninge cu cenușă
fumegă penele arse
și corbii croncăne moarte
soare ferecat de întuneric
vijelie legată la ochi -
diavolul inamicilor mei
e dumnezeul meu
sau doar un alt zeu însângerat
chip cioplit din spumă
în valurile mării în furtună?

PROBLEMELE ŞTIUTE

Lenea, se constată repede, se întinde mult, mult, pe multe paliere. Şomerii, mai cu seamă cei pentru care suntem arătaţi cu degetul ca popor neintegrabil, preferă ajutoarele sociale în faţa unor locuri de muncă, îi ajută şi campaniile electorale, aşa că nu-şi pot pierde siguranţa unor cadouri solide permanente, e adevărat că la polul opus, ne mândrim cu concetăţeni de o hărnicie exemplară ( ceea ce nu înseamnă că nu am avea mari probleme cu încadrarea forţei de muncă, cu calificarea acesteia)…A devenit o a doua natură corupţia, concurenţa neloială, aici se consumă , din păcate, cea mai mare parte a energiei, sigur chiar dacă timid, dacă se are în vedere întinderea acestei calamităţi, îşi face prezenţa şi justiţia. Băgăreţii noşti sfidători sunt un pericol permanent în recunoaşterea dreptului la locul cuvenit, bine, ei nu s-au născut să recunoască o ordine, mai degrabă să-şi aducă truda personală la lipsa de discernământ a unei părţi a presei. Dacă le spui pe numele lor de grosolani, se simt mai mult măguliţi.

Daniel Mureșan

Între cosmogonie și conștiință

Într-o epocă dominată de fragmentarism liric, minimalism confesiv și deconstrucția marilor narațiuni, Al. Florin Țene propune, prin volumul „Epopeea Omului” (Napoca Star, 2026), un proiect poetic mai puţin obișnuit: un discurs cosmogonic și o viziune unitară asupra destinului uman. Cartea se revendică, încă din titlu, din tradiția epopeii, însă nu în sensul clasic al unei narațiuni eroice, ci în accepțiunea modernă a unei epopei a conștiinței, în care protagonistul nu este un individ excepțional, ci însuși Omul, privit în devenirea sa spirituală, istorică și cosmică.

Miza volumului este formulată chiar în „Cuvântul autorului”. Întrebarea fundamentală „cine este omul în fața timpului, a Universului și a lui Dumnezeu?” devine nucleul întregii construcții poetice. Autorul declară că răspunsul nu poate fi oferit nici de filozofie, nici de istorie, ci de poezie, înțeleasă ca limbaj capabil să unească materia și spiritul, clipa și eternitatea. Această opțiune definește întreaga strategie textuală a volumului și îi conferă unitatea de profunzime. Cartea își asumă explicit o dimensiune metafizică și antropologică.

Structura volumului este riguros concepută și urmărește un traseu ascensional. Prologul, „Tăcerea dinaintea luminii”, funcționează ca o veritabilă cosmogonie poetică. Universul este prezentat înaintea creației, într-o stare de latență absolută, în care toate formele existenței dorm în conștiința Creatorului. Repetiția verbului „dormea” creează efectul unei incantații și conferă textului solemnitatea unui imn. În această etapă, omul există ca posibilitate divină, ca proiect al libertății și al iubirii.

Prima parte, „Celula luminii”, dezvoltă una dintre cele mai interesante intuiții ale volumului: reconcilierea dintre perspectiva biblică și cea evoluționistă. Nașterea primei celule nu este descrisă ca un accident al materiei, ci ca o „scânteie” desprinsă din iubirea Creatorului. Evoluția biologică devine astfel un proces spiritualizat, iar istoria vieții este interpretată ca desfășurare a unei intenționalități cosmice. Metafora celulei care conține în sine memoria tuturor formelor viitoare de existență transformă discursul științific într-un discurs simbolic.

În părțile următoare, poemul urmărește evoluția omului de la supraviețuire la civilizație, de la mit la cunoaștere, de la religie la tehnologie. Succesiunea etapelor – foamea, focul, templul, biblioteca, laboratorul, cosmosul, inteligența artificială – alcătuiește o veritabilă istorie poetică a umanității. Nu cronologia faptelor interesează aici, ci cronologia conștiinței.

În poemul „Epopeea Omului”, autorul utilizează predominant versul liber. Repetiția, paralelismul sintactic și enumerația conferă textului o puternică dimensiune oratorică. Se simte influența marilor poeme vizionare, de la „Cântarea Cântărilor” și psalmii biblici până la Walt Whitman, Saint-John Perse sau, în literatura română, la Arghezi, Blaga și Ioan Alexandru.

Formula retorică este una deliberat solemnă. Autorul evită ironia, ambiguitatea postmodernă și jocul autoreferențial, preferând tonul profetic și sentențios. Această opțiune poate părea, pentru un anumit tip de sensibilitate contemporană, excesiv de gravă; în economia volumului însă, ea este coerentă cu intenția de a construi o epopee spirituală. Repetițiile nu reprezintă simple redundanțe, ci mecanisme de intensificare și ritualizare a discursului.

Metafora este elementul central al expresiei poetice. Apa devine „memorie lichidă”, muntele – „psalm scris cu granit”, fiecare ființă – „o silabă din poemul creației”. Aceste imagini tind să transforme realul într-un text sacru, iar universul într-o carte deschisă către transcendență.

Una dintre calitățile majore ale volumului constă în refuzul idealizării omului. Al. Florin Țene construiește o antropologie a paradoxului. Omul este simultan creator și distrugător, constructor de catedrale și de lagăre, descoperitor al leacurilor și inventator al armelor. Această dualitate este exprimată printr-o serie de antiteze recurente: plugul și sabia, vioara și tunul, crucea și ghilotina, biblioteca și închisoarea.

În acest sens, poemul se apropie de marile meditații asupra condiției umane din literatura secolului XX. Libertatea apare ca dar și povară, iar istoria ca spațiu al alegerii permanente dintre lumină și întuneric. Dimensiunea etică a textului este evidentă: progresul tehnologic nu garantează progresul moral.

De altfel, una dintre cele mai actuale secvențe este cea dedicată inteligenței artificiale. Poetul recunoaște performanțele tehnologiei, dar insistă asupra limitelor ei ontologice: mașina poate calcula, memora și răspunde, însă nu poate iubi, plânge sau ierta. Distincția dintre inteligență și conștiință, dintre informație și iubire, constituie unul dintre nucleele filozofice ale volumului.

Din perspectivă comparatistă, „Epopeea Omului” se situează la confluența mai multor tradiții. De la Lucian Blaga preia sentimentul misterului cosmic și corespondențele dintre natură și spirit; de la Whitman, amplitudinea enumerativă și vocația totalizatoare; de la Ioan Alexandru, dimensiunea imnică și raportarea la sacrul creștin.

Totuși, Al. Florin Țene nu practică un sincretism eclectic. Originalitatea sa rezidă în încercarea de a integra discursul științific contemporan într-o viziune religioasă fără a le opune. Evoluția, cosmologia, explorarea spațiului și inteligența artificială sunt absorbite într-o teologie poetică a devenirii. În acest sens, volumul poate fi citit ca o tentativă de reconciliere între modernitate și spiritualitate.

Dintr-o perspectivă critică, trebuie observat că amploarea proiectului implică și anumite riscuri. Uniformitatea tonului solemn poate produce, pe alocuri, o diminuare a tensiunii poetice. Unele secvențe dezvoltă aceeași idee prin acumulări succesive, ceea ce conferă textului un caracter reiterativ. De asemenea, dimensiunea sapiențială tinde uneori să prevaleze asupra concretului imagistic.

În anumite pasaje, poemul se apropie de poemul în proză cu accente eseistice, iar granița dintre lirism și discurs moralizator devine permeabilă. Cu toate acestea, aceste aspecte nu anulează coerența ansamblului, ci țin de opțiunea autorului pentru un discurs de mare respirație, în care funcția meditativă este dominantă.

Epilogul reia și concentrează mesajul întregii cărți: adevărata cucerire nu este cosmosul, nici timpul, nici puterea, ci lumina păstrată în propriul suflet. Omul devine „chip de lumină” numai în măsura în care poartă în sine chipul Creatorului. Finalul are valoarea unei profesiuni de credință umaniste și creștine, în care demnitatea persoanei, iubirea și responsabilitatea devin repere ultime.

Cartea nu urmărește experimentul formal, ci restaurarea unei funcții aproape uitate a poeziei: aceea de a oferi o viziune asupra lumii. Într-un peisaj literar adesea dominat de fragment și instantaneu, acest volum reabilitează perspectiva lungă, meditația asupra istoriei și dialogul dintre știință, credință și cultură.

Prin dimensiunea sa cosmogonică, prin amplitudinea metaforică și prin vocația sintezei, „Epopeea Omului” se înscrie în tradiția poemului filozofic românesc. Nu este doar o carte de poezie, ci un amplu poem antropologic, o meditație asupra destinului umanității și o invitație la redescoperirea universului lăuntric.

„Epopeea Omului” este, fără îndoială, una dintre cele mai ambițioase construcții poetice recente ale sctiitorului Al. Florin Țene.

                                                                         Doina Drăguț

Expoziția inedită de carte online

Parabolele Domnului Hristos” în Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea

 

            Scriitoarea americană Ellen G. White (26.11.1827 – 16.07.1915), unul dintre cofondatorii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea (alături de soțul ei, James White, și de teologul adventist Joseph Bates), a fost considerată de către adventiști (“advent” însemnând a doua venire a lui Isus Hristos) ca având darul profetic și un rol esențial în organizarea, orientarea spirituală și dezvoltarea acestei mișcări religioase prin viziunile și numeroasele sale scrieri.

            După ce a pus bazele comunității adventiste (1840–1860), ajutând la stabilirea structurii oficiale a bisericii (1863), este considerată un profet contemporan călăuzit de Dumnezeu, ale cărui mesaje au îndrumat biserica, deși ea însăși preferase titlul de “mesageră”.

            A scris mii de pagini despre sănătate, educație, viață de familie, viață spirituală și profetică, una din cele mai cunoscute și influente cărți fiind “Marea Luptă” (titlu original: “The Great Controversy”), o perspectivă istorico-teologică asupra conflictului cosmic dintre bine și rău (reprezentați de Iisus Hristos și Satana), de la distrugerea Ierusalimului “până la sfârșitul istoriei umane și instaurarea Împărăției lui Dumnezeu”.

            Declarând Biblia singura regulă de credință, scrierile lui Ellen White nu reprezintă un înlocuitor al Scripturii, ci un ghid inspirat pentru comunitate.

Printre cele mai importante învățături se numără atât păzirea Sabatului (ziua a șaptea, sâmbăta), cât credința în a doua venire iminentă și vizibilă a lui Hristos, dar și starea de inconștiență a omului în moarte (somnul morții) până la înviere.

Publicată inițial în 1900, cartea “Parabolele Domnului Hristos” (titlul original în engleză: “Christ's Object Lessons”) este o lucrare clasică de referință în literatura creștină devoțională. Explorând în profunzime semnificația pildelor spuse de Isus și oferind lecții practice atât pentru viața de zi cu zi, cât și pentru dezvoltarea caracterului, volumul explică paradigmele Mântuitorului, concentrându-se pe natura divină, lecțiile practice și formarea unui caracter creștin.

Explicând alegerea lui Isus în vederea folosiri elementelor din natură și din viața cotidiană (agricultură, comerț, relații de familie) pentru ascunderea și, în același timp, revelarea adevărurilor Împărăției lui Dumnezeu celor sinceri, autoarea pune accentul pe “cartea naturii” ca un instrument divin esențial care “lucrează în armonie cu Sfânta Scriptură” pentru a ne învăța despre caracterul Creatorului, pe trei direcții esențiale: Natura (Creația), Biblia (Scriptura) și viața lui Isus Hristos.

Transformând parabolele celebre (Semănătorul, Neghina, Grăuntele de muștar, Mărgăritarul de preț, Oaia pierdută) în ghiduri de conduită moral-spirituală, autoarea îndeamnă cititorii la “cultivarea credinței”, “folosirea talentelor în slujba semenilor” și “pregătirea pentru viața veșnică”.

O lucrare religioasă profundă, “Parabolele Domnului Hristos”, explorează învățăturile și parabolele rostite de Isus Hristos, oferind o interpretare practică și extragând lecții moral-spirituale din viața de zi cu zi.

Grupând parabolele biblice pe subiecte, explicând aplicarea lor practică pentru viața cotidiană și ilustrând adevăruri divine profunde, cartea reprezintă un ghid spiritual profund care tâlcuiește pildele rostite de Isus, totodată explicând legătura dintre adevăratele lecții divine și natura înconjurătoare, dragostea nemărginită a lui Dumnezeu și chemarea la o viață practică de slujire și virtute.

Eduard BOBOC

A APĂRUT REVISTA „PLUMB”, nr. 232–233, iulie–august 2026

O revistă a continuității literare și a conștiinței culturale românești

Apariția revistei „PLUMB”, nr. 232–233, iulie–august 2026, se înscrie în continuitatea unei importante publicații culturale băcăuane, care, prin longevitate și prin diversitatea colaboratorilor, a devenit un reper al presei literare contemporane. Revista „Plumb” este legată de viața culturală a Bacăului și de activitatea Asociației Culturale „Octavia Voicu”; în istoria sa editorială, publicația a fost remarcată pentru deschiderea către poezie, proză, critică, eseu și dezbatere culturală.

Numărul dublu 232–233, prin densitatea și diversitatea materialelor sale, confirmă vocația revistei de a reuni generații și sensibilități literare diferite, oferind cititorului un spațiu în care literatura nu este privită numai ca exercițiu estetic, ci și ca formă de memorie, conștiință și responsabilitate culturală.

O prezență de prim-plan a acestui număr este Al. Florin Țene, scriitor, poet, eseist și istoric literar, una dintre personalitățile active ale vieții literare românești contemporane. Contribuția sa trebuie privită în contextul unei activități de o mare amplitudine, desfășurată de-a lungul mai multor decenii în poezie, proză, critică, istorie literară și publicistică.

Scrisul lui Al. Florin Țene se caracterizează printr-o permanentă preocupare pentru relația dintre literatură, istorie și conștiința națională. În numeroasele sale eseuri, autorul urmărește nu numai valoarea estetică a unei opere, ci și împrejurările istorice și spirituale în care aceasta s-a constituit.

Această perspectivă este importantă și pentru înțelegerea contribuției sale din „Plumb”: literatura devine, în viziunea autorului, un instrument al recuperării memoriei culturale. Scriitorul nu este doar creator de texte, ci și martor al epocii sale și depozitar al memoriei unei comunități.

Un asemenea demers se înscrie firesc în activitatea lui Al. Florin Țene, care a abordat în mod repetat raporturile dintre literatură și filosofie, dintre creația artistică și existența socială. Critica literară a remarcat tocmai această dimensiune reflexivă a scrisului său.

Prezența lui Ionuț Țene completează, într-o manieră particulară, această perspectivă asupra culturii române. Publicist și autor preocupat de istorie, literatură și fenomenul cultural, Ionuț Țene se înscrie într-o direcție publicistică în care trecutul este analizat din perspectiva raportului său cu prezentul.

Textele sale sunt caracterizate printr-o preocupare pentru memorie, identitate și recuperarea unor personalități sau momente istorice. În acest sens, demersul său se află într-un dialog fertil cu preocupările generației anterioare, dar are și o tonalitate proprie, mai apropiată de discursul jurnalistic și de dezbaterea culturală contemporană.

Prezența simultană a lui Al. Florin Țene și Ionuț Țene într-o publicație literară este semnificativă și din perspectivă generațională: tată și fiu, cei doi reprezintă două experiențe ale scrisului, unite însă prin aceeași preocupare pentru cultură, istorie și valorile spirituale românești.

Ionuț Țene are, de altfel, o activitate publicistică susținută, abordând teme istorice și culturale, inclusiv recuperarea memoriei rezistenței anticomuniste și a personalităților importante ale culturii române.

Un loc aparte în prezentarea acestui număr al revistei îl ocupă recunoașterea prestigioasei distincții acordate scriitorului Al. Florin Țene, președintele național al Ligii Scriitorilor Români.

Este vorba despre Medalia de argint „Mihai I”, distincție asociată Casei Regale a României, al cărei acord reprezintă o recunoaștere simbolică importantă a activității sale culturale.

Deosebit de semnificativă este scrisoarea Alteței Sale Regale Principesa Margareta, prin care este comunicată acordarea acestei medalii scriitorului Al. Florin Țene. Menționarea acestui moment într-o cronică dedicată revistei este justificată nu doar de valoarea onorifică a distincției, ci și pentru că ea pune în lumină dimensiunea publică a activității unui scriitor care a asociat creația literară cu organizarea vieții culturale și cu promovarea scriitorilor români.

În acest context, calitatea de președinte național al Ligii Scriitorilor Români capătă o semnificație suplimentară. Activitatea sa nu se limitează la opera personală, ci include susținerea revistelor, a cenaclurilor, a manifestărilor literare și a autorilor din diferite generații și regiuni ale țării.

Un asemenea număr nu poate fi analizat fără a sublinia rolul conducerii editoriale a revistei.

Directorul și redactorul-șef reprezintă nucleul instituțional care asigură continuitatea unei publicații culturale. În cazul revistei „Plumb”, longevitatea editorială este ea însăși o performanță. Numărul 232–233 demonstrează că publicația continuă să funcționeze ca un spațiu de întâlnire între autori consacrați și scriitori aflați în afirmare.

Munca redacțională este cu atât mai importantă cu cât o revistă literară nu se construiește numai prin valoarea individuală a colaboratorilor, ci printr-o strategie culturală coerentă, prin selecția textelor, prin echilibrul dintre poezie, proză, critică și eseu și prin menținerea dialogului cu literatura română contemporană.

În epoca digitalizării accelerate, revistele literare tipărite continuă să aibă o funcție culturală fundamentală. Ele constituie documente ale timpului și, simultan, instrumente de conservare a memoriei literare.

„Plumb” se înscrie în această tradiție. Nu este doar un suport pentru publicarea unor texte, ci și un document al vieții literare românești contemporane. Fiecare număr adaugă o filă la istoria culturală a prezentului.

Numărul 232–233 se remarcă, prin urmare, prin trei direcții majore: continuitate, memorie și dialog cultural. În interiorul acestui triptic, contribuțiile lui Al. Florin Țene și Ionuț Țene dobândesc o relevanță aparte.

Al. Florin Țene reprezintă experiența unei generații care a traversat transformări istorice profunde și care a făcut din scris o formă de mărturisire și de construcție culturală. Ionuț Țene reprezintă o generație care preia aceste teme și le reinterpretează prin mijloacele jurnalismului și ale reflecției istorice contemporane.

Prin numărul 232–233, iulie–august 2026, revista „PLUMB” își confirmă locul în peisajul presei literare românești. Valoarea unei asemenea publicații nu se măsoară numai prin numărul de pagini sau de colaboratori, ci prin capacitatea ei de a păstra vie ideea de comunitate literară.

Prezența lui Al. Florin Țene și a lui Ionuț Țene adaugă acestui număr o dimensiune aparte, aceea a continuității culturale și a transmiterii valorilor de la o generație la alta. Iar evocarea acordării Medaliei de argint „Mihai I”, împreună cu scrisoarea Alteței Sale Regale Principesa Margareta, constituie un moment de prestigiu care subliniază recunoașterea activității îndelungate a scriitorului Al. Florin Țene.

Într-o vreme în care memoria culturală este adesea amenințată de viteza informației și de superficialitatea consumului mediatic, reviste precum „Plumb” își asumă o misiune necesară: să păstreze cuvântul scris ca mărturie a timpului și literatura ca formă de memorie a unei comunități.

                                                                  Al.Florin Țene

Lumea Poeziilor - Nicolae Labiș

 

Nu ne mai reformați...

 Nu ne mai reformați, vă rugăm. Lăsați-ne așa. Neevoluați, proști, cu facturi plătite și cu frigiderul plin.

Noi înțelegem, voi sunteți vizionari. Noi suntem rămași în urmă. Voi vedeți viitorul sustenabil, verde, digital, rezilient, incluziv. Noi vedem doar că după fiecare reformă a voastră, pâinea e mai scumpă.

Ați reformat sănătatea. Acum, ca să te vindeci, trebuie să fii sănătos de la început, să ai pile și să știi să completezi 7 formulare online. Dacă ești bolnav de-a binelea, mori, dar mori reformat, european.

Ați reformat educația. Acum copiii știu ce e amprenta de carbon, ce e genul fluid și cum să facă un powerpoint despre emoții. Nu știu să scrie, să socotească și să citească un contract de chirie, dar sunt perfect reformați pentru o lume care nu există.

Ați reformat energia. Ne-ați închis minele ca să nu poluăm noi, să polueze alții în locul nostru și să le cumpărăm noi curentul de la ei de 3 ori mai scump. Acum stăm în frig, dar cu conștiința caldă. Suntem săraci, dar sustenabili.

Ați reformat agricultura. Țăranul român, ăla neevoluat care hrănea jumătate de țară cu 2 hectare, e acum infractor. Nu are trasabilitate, nu are norme. În schimb mâncăm roșii din Spania care au pașaport, cod QR și gust de burete. Dar sunt reformate.

Fiecare reformă a voastră are aceeași structură: ne explicați că trăiam prost, dar ieftin. Și ne promiteți că vom trăi bine, dar scump. Rezultatul e că trăim și prost, și scump. Dar cu dosar.

De fapt, tabloul e simplu. Un om neevoluat, când are 100 de lei, pune 30 pe mâncare, 30 pe casă, 20 pe copii și 20 îi pune deoparte. Un om reformat, după ce ați trecut voi pe la el, din 100 de lei dă 40 pe taxe, 30 pe taxe verzi, 20 pe abonamente și aplicații obligatorii și restul de 10 pe mâncare la promoție.

Și apoi vă mirați de ce nu mai face copii. Păi cum să facă? Un copil reformat costă cât o casă nereformată.

Așa că vă propun un moratoriu. 10 ani fără nicio reformă. Nimic. Lăsați-ne în pace. Lăsați-ne să fim corupți, neevoluați, cu sobe pe lemne și cu găini în curte. Vă promit că nu murim. Am mai fost așa 2000 de ani și am supraviețuit și lui Traian și turcilor și comuniștilor.

De reformele voastre nu sunt digur ca supravietuim.

C.L.

Gluma zilei - Mersul trenurilor...

 

Fascinația faptelor din umbră

                                   de Gheorghe Pârja

Din pruncie mi-au plăcut poveștile, adică basmele, cele ascultate, apoi citite cu nesaț. Și acum sunt colindat de universul lor. Apoi am fost cuprins de misterul cărților de spionaj, de la Haralamb Zincă, la sigheteanul Leonida Neamțu, autori care au ilustrat genul. De aceea, când am descoperit, cu ani în urmă, revista VITRALII (Lumini și umbre), publicație a veteranilor din Serviciile Române de Informații, am aflat fapte despre care nu aveam de unde să știu. Dacă o perioadă o cumpăram de la chioșcul de ziare, cu noua difuzare am norocul că mi-o dăruiește vecinul și prietenul Gavrilă Dunca. Așa am primit recent numărul 66, iunie-august 2026. O citesc cu încredere, deoarece este girată de istorici de prestigiu, cum sunt Ioan Scurtu, ori Alex Mihai Stoenescu și specialiști din domeniul informațiilor. Sunt subiecte de care publicul cititor trebuie să știe, de aceea fac prezentarea revistei.

Sumarul se deschide cu o analiză a unui fenomen întâmplat după Marea Unire din 1918. După eșecul suferit la Conferința de Pace de la Paris, Ungaria a inițiat acțiuni subversive în țară și statele vecine, dar și în rândul Marilor Puteri de atunci, pentru modificarea Tratatului de la Trianon. Toate acțiunile ungare, desfășurate de Budapesta în România și străinătate, au fost atent supravegheate de serviciile de informații românești. Despre propaganda externă ungară contra Tratatului de Pace de la Trianon, desfășurată în perioada 1925-1926, în care Ungaria s-a văzut victimă a Conferinței, scrie cu argumente istoricul Alin Spânu. Da, file de istorie! Col.(r) dr. Sorin Aparaschivei continuă istoria Direcției a V-a a Armatei Roșii (GRU), acțiunile ofițerilor sovietici în perioada 1940-1945 pe frontul de Vest. Este evocat cazul Richard Sorge, fiul unui german și al unei rusoaice, cu acțiuni de spionaj de răsunet în epocă. Până în anul 1989 GRU, devenit KGB, a avut în vizor și România, țara noastră aflându-se într-o situație atipică după anul 1958, fiind singura țară din Tratatul de la Varșovia care nu mai avea trupe sovietice de ocupație.

Rețeaua clandestină a agenturii sovietice a fost epurată din conducerea superioară de partid și de stat. În 1962, la ordinul lui Dej, Securitatea română a refuzat înnoirea înțelegerilor cu Comitetul Securității Statului din Uniunea Sovietică. Autorul articolului ne prezintă țesătura de spioni care vegheau evenimentele din cele două țări. Un moment fierbinte a fost anul 1968, când sovieticii și cinci aliați ai lor au ocupat Cehoslovacia. La această incursiune România nu a luat parte. De aici multe nepotriviri între noi și Kremlin. Colonelul (r) dr. Nicolae Stancu ne aduce în atenție vestitul caz de spionaj întreprins de către Direcția de Informații Externe a României prin folosirea redutabilei Rețele Caraman, care s-a desfășurat în perioada Războiului Rece, epocă de tensiuni geopolitice între SUA și Uniunea Sovietică, respectiv între aliații lor din Blocul Vestic și Blocul Estic. Mihai Caraman a fost trimis cu misiuni de spionaj în Franța, sub acoperire, la Ambasada României din Paris. A avut contribuții serioase și la sediul NATO.

Autorul afirmă rolul rețelei agenților recrutați de Caraman, contribuția lor informativă fiind enormă. În 1990, Mihai Caraman a fost director SIE. S-a stins din viață în 2024, la vârsta de 95 de ani. Doctorul în istorie Alexiu Tatu scrie despre George Barițiu, astfel făcând portretul unei generații. Cinstind ASTRA la 165 de ani de la înființare. Istoricul și întemeietorul presei românești din Transilvania s-a născut în anul 1812, la Jucul de Jos, lângă Cluj. Întreaga viață rămâne un model de ziarist, cărturar și luptător pentru drepturile și libertățile românilor. Colonelul dr. Aurel V. David reface în cuvinte drumul lui Eminescu spre Blajul Ardealului, pentru a participa la adunarea generală a ASTREI. A ținut să ajungă în satul Mihalț. Auzise el de la dascălul lui, Aron Pumnul, despre măcelul săvârșit de trupele revoluționare maghiare în luna mai 1848.

Gl. bg. (r) Vasile Mălureanu evocă câteva întâmplări profesionale. Cum a fost găsit ziarul legionar „Porunca Vremii” pe șantierul de la Casa Poporului. Alertă mare a serviciilor! Când colo era recuzita pentru un film care avea ca subiect personalitatea marelui istoric Nicolae Iorga, asasinat de legionari în toamna anului 1940. Și alte întâmplări palpitante. Colonelul (r) Gheorghe Rusu deapănă amintirile unui contraspion. Constatăm evoluția de la iscoadă, la agentul modern în spionajul și contraspionajul românesc. Valeriu Ilica scrie un eseu despre pace, ca fiind cea mai frumoasă zeiță. Ne aduce aminte de un gând al lui Albert Camus, care spunea că rolul literaturii este să împiedice civilizația să se autodistrugă. Apoi articole pe teme de actualitate, adică serviciile secrete și noile tehnologii. Doctorul în istorie Sorin Aparaschivei ne-a dăruit volumul „România contra imperiului sovietic”, comentată în revistă. Lucrarea reprezintă o viziune proprie și originală fără ură și părtinire (sine ira et studio). Este consemnată și agenda Cenaclului literar VITRALII.

Publicația, editată de Asociația Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere din Serviciul Român de Informații, are ca director pe colonelul (r) Filip Teodorescu. Revista poate fi citită și pe site-ul www.acmerr-sri.ro. De multă vreme sunt fascinat de faptele din umbră, mai ales care se referă la istoria recentă a României. Deci și de revista VITRALII. Și încă un mulțam vecinului meu, Gavrilă Dunca!

Nicușor și Bolojan au băgat România în moarte clinică...

 

Dacă știi pe ce lume trăiești, 

ȘTII ce vreau să-ți spun.   

Trupul României NU își mai simte capul. 

Capul României, 

O adunătură de impostori-avortoni doctori,   

Și-a abandonat trupul. 

Trupul României,

Milioane de trupuri, 

TU și eu, printre ele,   

Trăim conectați la aparate de supraviețuire.   

Într-o terapie intensivă de îndobitocire. 

Fără nicio direcție. 

Ce direcție să aștepți de la doi năuci? 

Nicușor-Bolojan.  

Două fețe ale unei medalii fake.

Pe care securiștii și politrucii, 

Fofilați pe culoarele Puterii, 

În ultimii 20 de ani,  

Și-au oferit-o cadou.  

Ce să aștepți de la doi năuci?  

Care comandă înainte și te trag înapoi. 

Care zic dreapta și fac stânga. 

Promit bine și fac RĂU.  

Creștere, care e descreștere. 

Datorii, peste datorii. 

Lor le e bine și îți râd în față.  

„Te-am băgat în criză, fraiere! 

Iar am ratat pentru TINE.

Serios.”

Să râdem ca Nicușor, de prostiile lui?

Să plângem ca Bolojan, de eșecurile lui?

Sunt ale TALE și ale mele.  

Ai crezut în ei sau nu.  

Sunt ale României noastre.

Abandonată în confuzie și neputință.

Pe drumul european care duce nicăieri.  

O Românie al cărei cap NU își execută minima funcție:  

De a-i da o DIRECȚIE.   

O conștiință de sine. 

O identitate. 

Dacă nu ți-am spus-o, ți-o mai spun. 

Că tot NU mă crezi.  

Nicușor și Bolojan au băgat România în MOARTE CLINICĂ. 

NU crezi? 

Nici în ’89 n-ai crezut în mămăligă.  

A explodat.

Alții s-au sacrificat.

Și au dat vieții TALE o direcție.  

Pe care ai pierdut-o.  

De cozonacul din TINE ce zici?

Crezi că explodează?

(Adrian Sârbu, pe Facebook)

Scârbă mi-e de voi...

                                                                       Cătălin Avramescu 

„Un fost înalt oficial al statului - consilier al președintelui, șef al cancelariei, ambasador, cadru didactic universitar - e percheziționat și săltat cu mascații de-acasă, sub acuzația cruntă de pornografie infantilă.

Presupusa victimă ar fi chiar propriul copil, iar denunțul a fost formulat de fosta lui soție. DIICOT confirmă, într-un comunicat de presă, atât desfășurarea acțiunii, cât și acuzațiile.

Propaganda oficială nu scoate un sunet ore în șir. Omul e de-al lor și nu se face să le strice procurorii feng-shui-ul intelectual și superior. Scârba mi-e de voi, loazelor!

Pentru suma cuvenită, sunteți în stare să vă vindeți și familiile. Dacă până și într-un asemenea caz ați ajuns să ascundeți informația, sunteți irecuperabili!”

Victor Ciutacu

43.164 de afișări - MOARA LUI GELU - 7 august 2026

 

Aforismul zilei - Mihai Eminescu

 

Copilăria regăsită la lumina amurgului – despre cartea „Bunică de cinci nepoți povestește pentru toți” de Titina Nica Țene

 Textul Titinei Nica Țene, „Bunică de cinci nepoți povestește pentru toți”, se construiește ca un jurnal afectiv al vârstei târzii, în care copilăria este recuperată prin dialogul cu nepoții, iar timpul biologic este învins prin memorie, iubire și uimire. Autoarea transformă întâmplările cotidiene în mici narațiuni cu valoare literară și morală, surprinzând spontaneitatea copilăriei fără artificii stilistice excesive. Cartea devine astfel o confesiune luminoasă despre continuitatea vieții, despre legătura dintre generații și despre puterea inocenței de a reda sens existenței.

Stilul este predominant memorialistic și confesiv, cu accente de proză autobiografică, iar limbajul este simplu, firesc, oralizat, apropiat de ritmul conversației familiale. Dialogul ocupă locul central, oferind autenticitate și prospețime textului. Replicile copiilor sunt reproduse cu fidelitate, păstrând logica lor ingenuă și surprinzătoare. Din această perspectivă, volumul poate fi încadrat într-un realism liric cu note de autobiografism și literatură a copilăriei, unde observația directă se împletește cu emoția și reflecția.

În narațiunea „Întrebare fără răspuns”, autoarea fixează o scenă aparent banală din parc, care capătă profunzime existențială. Imaginea inițială – „Fântâna arteziană răspândea o răcoare plăcută. De pe iarbă încă nu se ridicase roua” – creează o atmosferă calmă, aproape simbolică. Copila Catinca formulează întrebări simple, dar esențiale: „– Tu ai mamă? – Nu. – De ce? – A murit! – De ce?” În inocența ei, copilul încearcă să înțeleagă moartea, iar bunica descoperă că marile adevăruri ale vieții nu pot fi explicate pe deplin. Finalul concentrează emoția întregului text: „Eram acolo în parc, jucam pietricelele, începutul cu sfârșitul.”

 Întâlnirea dintre copil și bunică devine întâlnirea dintre începutul și amurgul existenței.

În „Catinca și E-urile”, umorul izvorăște din interpretarea literală a explicațiilor oferite de adult. După ce bunica îi spune că aditivii alimentari sunt nocivi, copilul își construiește propria regulă de viață: „Din acea zi, Catinca mânca numai ce voia. Ce nu-i plăcea spunea că are E-uri...” Situația dezvăluie modul în care copiii preiau și adaptează informațiile lumii adulte, transformându-le în argumente convenabile.

O adevărată ars poetica a bunicii apare în „Bucuria întoarcerii în timp”. Catinca își afirmă seriozitatea copilărească: „Am patru ani și jumătate și vreau să fiu prima la grădiniță”, iar bunica îi răspunde prin poezia „Copil de corcodușe”. Versurile „Nepoata mea mă trage înapoi,/ Cu chipu-i blând și fin ca de păpușă” exprimă ideea fundamentală a cărții: copilul devine puntea de întoarcere spre propria copilărie. Întrebarea Catincăi, „– Tu vrei să fii iar copil?”, urmată de răspunsul simplu „– Da!”, rezumă nostalgia luminoasă care străbate întregul volum.

În „Pan, Pan, Americano”, autoarea surprinde fragilitatea percepției temporale la copil. Când bunica îi amintește Anastasiei că avea șase luni, aceasta răspunde: „Nu aveam șase, că acum am 3... Mâine, când am fost la Bobota, aveam 3...” Logica infantilă anulează succesiunea timpului și construiește un univers propriu, în care trecutul și viitorul coexistă firesc.

„Capra cu trei iezi” valorifică sensibilitatea copilului în fața fricii. Anastasia refuză povestea clasică: „Nu, nu vreau, că mi-e frică de lup.” Bunica înțelege că literatura trebuie adaptată universului afectiv al copilului, iar gestul ei devine expresia unei pedagogii a tandreții și a protecției.

În „Duminica Floriilor petrecută cu nepoatele”, sacrul și cotidianul coexistă armonios. În timp ce bunica explică personalitatea lui Valeriu Anania, Anastasia mută discuția în realitatea imediată: „Și mama se duce la serviciu în fiecare zi, acolo, la școală!” Replica produce efect comic, dar arată și felul în care copilul traduce orice concept prin raportare la propria experiență.

O altă mostră de umor involuntar se regăsește în „Anastasia și politica”. Copila formulează judecăți categorice despre lumea adulților: „Tu l-ai votat, eu nu l-am votat...” sau „Păi, nu e românește, e austriac...” Culmea ingenuității apare însă în concluzia: „Păi, sigur că nu are copii Iohannis, pentru că nu bărbații fac copii, numai mamele fac copii...” Copilul interpretează realitatea prin logica proprie, iar autoarea surprinde cu finețe acest mecanism al gândirii infantile.

În „Rochița de Paști”, rolurile se inversează. Anastasia îi oferă bunicii o lecție de cumpătare: „Tu ești cam cheltuitoare și trebuie să ai bani pentru sărbătoarea Paștelui.” Copilul devine vocea înțelepciunii practice, iar observația sa dezvăluie atenția cu care îi urmărește comportamentul.

Partea dedicată lui Ștefănel aduce o nouă dimensiune a universului familial. În deschiderea ciclului, autoarea mărturisește: „Pe noi, bunicii, ne-a buimăcit. Am luat viața de la început.” Formula exprimă perfect sentimentul renașterii afective pe care îl aduce apariția unui nepot. În „Două zile cu Ștefănel...”, râsul copilului în fața frunzelor de liliac devine spectacolul miraculos al descoperirii lumii. 

În „Surpriza”, gestul de a alege cartea „Te iubesc, mămico” din librărie sugerează sensibilitatea și afecțiunea sa profundă. 

În „Supa cu găluște”, ingenioasa strategie a bunicii produce un efect comic memorabil: după fiecare înghițitură, copilul merge „să se măsoare pe perete, să vadă dacă a crescut”. 

În „Gândurile lui Ștefănel”, povestea biblică a „mărului adamic” este reinterpretată prin glasul copilului: „A venit un șarpe, fâș, fâș...” Narațiunea sacră este redusă la dimensiunile înțelegerii infantile, fără a-și pierde farmecul și forța simbolică.

Întregul volum respiră autenticitate, căldură și sinceritate. Titina Nica Țene își construiește universul narativ din secvențe de viață aparent obișnuite, transformate prin sensibilitate, memorie și iubire în pagini de mare căldură sufletească. Copiii devin purtătorii adevărurilor esențiale, iar bunica este martorul privilegiat care le consemnează cu emoție și talent. Cartea ilustrează triumful vieții asupra timpului, al iubirii asupra singurătății și al inocenței asupra uzurii existențiale. 

Prin candoarea dialogurilor, prin umorul spontan și prin melancolia discretă care însoțește fiecare amintire, „Bunică de cinci nepoți povestește pentru toți” se impune ca o carte a sufletului, în care copilăria și bătrânețea se întâlnesc într-un spațiu al afecțiunii pure. Autoarea își prelungește simbolic lumina amurgului prin ochii și glasurile nepoților săi, iar cititorul descoperă că marile revelații ale vieții pot fi ascunse în cele mai simple întrebări și în cele mai nevinovate răspunsuri.

                                                                                                                   

Ștefania MARINEANU