Anul 2012 este dedicat maestrului umorului românesc, I.L. Caragiale ( I )

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român, de origine greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Aşadar s-a născut la 1 februarie 1852,în satulHaimanale, care îi poartă numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale și al Ecaterinei. Tatăl său, Luca (1812 - 1870), și frații acestuia,Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas.

Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.

Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventaConservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.

În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea luiMihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică).

La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891)^. La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.

Exilul voluntar la Berlin

Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar István Kemény, intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Acest fapt a condus la decizia dramaturgului de a se muta împreună cu familia sa la Berlin, în 1904, când a primit o mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca Mumuloaia, după porecla Momulo a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi.

Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907, l-au determinat pe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București, broșura: 1907 din primăvară până'n toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din primavara lui 1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale a trimis primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte și după izbucnirea revoltei țărănești din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.” Barbu Delavrancea i-a scris emoționat prietenului său:

„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra țării și în detrimentul țării - cu lăcomia nestăpânită a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu ...”

Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim aceste cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc bătrânețele mie să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.”

A publicat în revista literară bimensuală Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, Boul și vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe atât textul, cât și semnătura Caragiale. În articolul bilanț După un an ..., M. Dragomirescu, editorul revistei, afirma:

„În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârșit artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea” născândă, să consfințească și să întărească importanța activității Convorbirilor critice și să dea modestului râu măreția fluviului ...”

Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei lui Niccolò Machiavelli, Nunta lui Belfagor (Belfagor arcidiavolo).

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a luiVlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte la această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densușianu,Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții. În cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodatăIar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.

Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. Piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului comunist. În 1982, între Groapa Fundeni și Dealul Bolintin, Lucian Pintilie a început filmarea peliculei „De ce trag clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa D-ale carnavalului. Pelicula a fost interzisă de comuniști în faza în care nu i se definitivase montajul, din pricina trimiterilor sarcastice voalate la adresa sistemului de atunci.

Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa i-a influențat pe alți dramaturgi, între care Eugen Ionesco.Eric D. Tappe a afirmat în cartea sa, Ion Luca Caragiale: „He prided himself on his knowledge of Romanian and would say: 'Not many are masters of it as I am.'

A fost şi prima întâlnire a Cenaclului Scriitorilor în acest an...

Într-o atmosferă caldă şi destinsă şi-au dat întâlnire în Sala „Ion Burnar” a Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” Baia Mare, membrii Cenaclului Scriitorilor din Maramureş, luni, 30 ianuarie a.c. Afară era un frig de crăpau pietrele, înăuntru era cald şi o densitate de oameni de cultură şi spirit cum n-ai mai văzut de multă vreme. Cert este faptul că mulţi dintre cei prezenţi au dus dorul acestor întâlniri, pentru că acolo se promovează frumosul, poezia, proza, epigrama, pictura, grafica, se cultivă prietenia, dragostea, toleranţa, pacea. Cartea îi uneşte pe toţi.

În „regia” doamnelor Florica Bud şi Betty Kirmajer Donca, membre ale Uniunii Scriitorilor din România, a poetului şi publicistului Dragomir Ignat şi a poetului Vasile Dan Marchiş s-a trecut la fapte. În prima parte a întâlnirii a citit poeme din proaspătul său volum poetul băisprian Ioan Hada, apoi au urmat în premieră la Cenaclul Scriitorilor, doi membri ai Cenaclului literar „Petre Dulfu” din Satulung, este vorba de tânăra poetă Alexandra Burlacu Ardusădan şi poetul Ioan Ardusădan.

Poetul Vasile Dan Marchiş, din Asuaju de Sus a prezentat numărul 9 al revistei de cultură „Izvoare Codrene”, revistă care promovează activitatea literară, artistică, etnografică, religioasă, socială, turistică a două zone importante a Maramureşului: Chioar şi Codru.

În ultima parte a manifestării, (punctul culminant al întâlnirii, adică cel mai aşteptat moment) s-a lansat „Caietul bio-bibliografic aniversar – Dragomir Ignat - 65 de ani”. Un caiet editat de instituţia gazdă, director dr. Teodor Ardelean, care îl cinsteşte cum se cuvine pe poetul, dascălul, omul de cultură, ex-inspectorul şcolar de cursă lungă şi gazetarul inconfundabil, Dragomir Ignat.

Despre toate cele 4 secvenţe derulate în această primă şedinţa a Cenaclului Scriitorilor au vorbit : secretarul CJ Maramureş - Dumitru Dumuţa, Teo Moldovan, Pamfil Bilţiu, Romulus Filip, Ioan Dragoş, Virginia Paraschiv, Nicu Scheianu, Betty Kirmajer Donca, Valeriu Sabău, Ioana Ileana Şteţco, Ion P. Pop, Dorin Ştef, Dumitru Fânăţeanu, Vasile Tivadar, Lucica Dragoş, Ioan Ardusădan, Vasile Leschian, ş.a.

Aşadar a fost un început de an literar maramureşean sub cele mai bune auspicii, spre bucuria preşedintelui Cenaclului, scriitoarea Florica Bud.

Pentru doritori, revista culturală „Izvoare Codrene”, numărul 7, poate fi citită accesând adresa : http://izvoarecodrene.blogspot.com/

Gelu DRAGOŞ

Poeme de Florica Bud, preşedintele Cenaclului Scriitorilor din Maramureş

Otro de los poemas de Florica que me ha sorprendido gratamente. Un poema cuyo tratamiento oscila entre la aceptación calma y la zozobra e inquietud que late en el trasfondo del poema: la muerte. Un tema que, lejos de ser asunto grave, Florica administra con un punto feliz de ironía y humor de andar por casa. Véase la referencia explicita de esas criaturas o seres tan de azul marino agitadas desde los tiempos del maestro de las Narraciones Extraordinarias o al huevo frito o escaldado pero con una especia muy especial -si se me permite el juego léxico: la mandrágora, ahí es nada...
Un abrazo,Pere

imagen de Florica Bud tomada de la red

Vietăţi bleumarin

resuscitez cu temeri de rece absolut
vietăţi bleumarin
vădit asfixiate de vremuri
ce tulburi au zâmbit lui edgar allan poe.
ajunsă prea devreme
pe vasul meu de lut
in contrapartidă
îmi pregătesc alene culcuşul.
adaug compoziţiei pe o temă dată
un sfert de aripă aflată în derivă.
why not?
vor aproba bezmeticii
programaţi pentru scrutinul doi.
sparg cu sârg un gălbenuş de ou
adaug sare
mătrăguna veacului
apă plânsă de la potop.
aprind silfidă focul
a.de.ne.urilor
şi plâng.

Criatures blau marí

Ressuscite amb por d’un fred absolut
criatures blau marí
asfixiades sens dubte dels temps
que agitades han somrist edgar allan poe.
arribada massa prompte
en el meu vaixell de fang
en contrapartida
prepare lentament el meu refugi.
afegisc a la composició d’un tema donat
un quart d’ala que es troba a la deriva.
why not?
aprovaran els confosos
programats per a un segon escrutini.
trenque diligentment un rovell d’ou
afegisc sal
mandràgora del segle
aigua vessada en llàgrimes del diluvi.
encenc, sílfide, el foc
adn dels odis

i plore.

Criaturas azul marino

Resucito con miedo de un frío absoluto
criaturas azul marino
asfixiadas sin duda de los tiempos
que agitadas han sonreído a edgar allan poe.

llegada demasiado pronto
en mi bajel de barro
en contrapartida
preparo a conciencia mi refugio.
añado a la composición de un tema dado
un cuarto de ala que va a la deriva.
why not?
asentirán los confundidos
programados para un segundo escrutinio.
rompo diligentemente una yema de huevo
añado sal
mandrágora del siglo
agua vertida en lágrimas del diluvio.
enciendo, sílfide, el fuego
adn de los odios

y lloro.

Publicat de Andrei Langa

Microbişti români, cumpăraţi repede trilogia “F.C. Baia Mare – Generaţia Mateianu ! ( V )

Fiind un subiect atât de generos, „F.C. Baia Mare - Generaţia Mateianu” repede am ajuns cu lectura la pagina 147. Titlul „Clopotul lui Gauss al celor cinci campionate” numai valorosul cronicar sportiv Ion P. Pop putea să-l dea. Aflăm multe din intimităţile echipei preluate de pe locul nouă în Divizia „B”, seria a III-a, de către cel care va deveni CEL MAI MARE ANTRENOR DE FOTBAL PE CARE L-A AVUT MARAMUREŞUL. Comparabil doar cu LASCĂR PANĂ ori GHEORGHE DEMECA! Citim cu nesaţ despre întâlnirea lui Viorel Mateianu cu presa sportivă locală, în fapt cu „LECTORUL” Ion P. Pop şi colegul lui, Mihai Mureşan de la „Pentru Socialism”. Avea nevoie de ei. A pus umărul şi Nicolae Petricec. Volumul I continuă într-un ritm alert cu extrase din cronicile publicate în ziarul local, în cele de specialitate sau săptămânale despre viitoarea divizionară „A”, cu un destin eminescian. Intuind parcă promovarea, la pagina 178 Valentin Turcu ne răsfaţă cu un catren : „Învingându-i pe clujeni/Fotbaliştii băimăreni/Au făcut, sigur, pas mare/Spre...dorita promovare”. Din nou cu o precizie a timpului şi spaţiului parcurs de F.C. Baia Mare, cu formulele de echipă şi autorii golurilor, clasamentele, topul jucătorilor, ecourile din ziarele vremii, declaraţiile actorilor de ppe gazon,cum numai scriitorul Ion P. Pop le putea aduna şi aşterne „nemţeşte” şi literar pe hârtie, continuu să lecturez cu plăcere şi să visez la un nou început pentru fotbalul băimărean, sub bagheta lui Buia. Autorul se foloseşte în reliefarea izbânzii F.C.-ului de a promova în „A”, de nume sonore ca : Ioan Chirilă, Cristian Ţopescu, regretatul fotbalist Nicolae Dobrin, Ovidiu Ioaniţoaia, Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Grigore Ilisei, Emanuel Valeriu, Dumitru Vişan, Mihai Mureşan, W.M. Lindley (antrenor Leeds), Stelian Trandafirescu, Marius Popescu, Dumitru Graur, sculptorul Mihai Olos, Fănuş Neagu, ş.a. În mod cert, fotbaliştii băimăreni (ei, fair-play, recunosc asta!) nu ar fi aşa de cunoscuţi şi iubiţi şi azi dacă despre bucuriile şi necazurile lor, despre victoriile şi înfrângerile uneori nemeritate nu ar fi scris publicistul şi scriitorul Ion P. Pop. Despre „Fenomenul Mateianu” a scris în special în rubrica „Basorelief” care a devenit la fel de celebră ca un Condruc, Bălan, Radu Pamfil, Bela Rozsnyai, Sabău, Koller, Terheş, Mureşan şi ceilalţi. Acum când am citit şi ultima pagină, unde aflu că profesorul Ion Pop s-a folosit de 73 titluri de surse bibliografice, de 60 de autori şi 478 de citate, îmi dau seama ce muncă de Sisif trebuia să fi fost pe umerii lui. Dar cum lui nu i-a fost frică de muncă niciodată şi s-a împletit acest fapt cu pasiunea lui pentru sport, iată că a reuşit în premieră o trilogie despre „sportul rege”.

Aşteptăm cu interes apariţia la Editura „Enesis”, director Aurel Jentea, a următorului volum, toţi iubitorii fotbalului şi nu numai ei. Este o carte, de fapt 3 cărţi de pus în bibliotecă!

Despre izbânzile fotbalistice ale lui Mateianu ar fi încă atâtea de spus ! După ce Selecţionata divizionară „B1”(cu 9 fotbalişti băimăreni în componenţă, inclusiv Hoffmeister şi Roatiş) a învins Naţionala cu 3-1! lumea sportivă uimită aştepta o explicaţie a fenomenului. Explicaţia simplă a „Minunii Blonde”a venit şi a fost aceea că „fac antrenamente de 2-3 pe zi, uneori un antrenament chiar şi în ziua meciului”! Cât de actual era Mateianu, oameni buni! Cât de utilă este cartea în primul rând pentru antrenorii zilelor noastre (gen Piţurcă, Ilie Stan, Ciubotariu, Răzvan Lucescu şi ceilalţi), dar şi pentru fotbalişti. Ion P. Pop „loveşte” acolo unde trebuie cu peniţa. Nu te obligă să memorezi fapte sau să le judeci, te face să-ţi pui întrebări existenţiale, să-ţi faci un „feed-back” al propriei persoane. Nu ştiu cine a inventat METAFORA SPORTIVĂ dar Ion P. Pop o stăpâneşte în mod sigur...Este printre puţinii după ce ne-au părăsit Fănuş Neagu, Ioan Chirilă, Ion Băieşu, Adrian Păunescu sau Eugen Barbu.

Gelu DRAGOŞ

Poeme de Lucica Dragoş

Tăceri

În liniştea rece
pietrele păstrează cu sfinţenie
urmele timpului
fiecare suntem în parte
un amestec de trecut şi prezent

să nu ne pierdem în tăceri
care îngheaţă cuvintele
pe ţărmul din suflet

s-au anunţat ploi multe
în locul zăpezilor albe.

Noi doi

Noi doi am prins curcubeul

de capete şi l-am fãcut

arc peste timp

ne-am aşezat piatra de cãpãtâi

cultivând cu grijã grãdina

iubirii din suflet

şi am plantat doua mlãdiţe

în acest pãmânt roditor

noi doi

suntem doar şoapte în univers

propovãduim lumina

şi cântãm pacea

pãşind pe vârfuri

vom pãtrunde în noaptea adâncã

iar mâinile noastre

vor mângãia stele.

Fragile clipe

Fragile clipe se adunã

şi trec prin noi

cioburi de viaţã

aripi

aripi albe

în cuiburi de pãsãri

apele albastre ale cerului

s-au revãrsat în priviri calde

douã scântei care mângãie

aceastã inimã

care se desface ca o floare de pãpãdie

pe care o dezmierd cu spaimã

sã nu se risipeascã

sub povara anotimpurilor.

ştiu

Ascult şoaptele inimii
care deapănă
poveşti despre nemurire
clipe din trecerea timpului
îmi readuc în minte chipuri dragi
doi părinţi
portrete păzite cu sfinţenie
în cufărul sufletului
o curte
o casă
ulcioare de lut
o cruce din piatră
caut urmele paşilor topiţi de trecerea vremii
două lacrimi fierbinţi se preling în tăcere
ştiu

despărţirile n-au nevoie de cuvinte

sufletele celor care se sting
se transformă în stele.

Doar împreunã

O prietenie frumoasã între un om şi un creion

un om care are nevoie de acest creion

pentru a-şi exprima prin scris

gândurile

trãirile

nevoile

un creion care ar fi un simplu décor

dacã n-ar fi coordonat cu pricepere de mintea şi mâna omului

ş-apoi la fiecare

partea cea mai frumoasã

se aflã în interior

omul are acest suflet

un extraordinar dar

creionul are mina

care uneori suferã sub presiunea ascuţitorii

şi unul şi altul

supuşi sunt durerii

dar durerea te face mai bun

creionul în mâna iscusitã a omului

aşterne pe coala albã lucruri minunate

omul lasã în urmã opere nemuritoare

mânuind cu pricepere creionul.

Când începe furtuna

Deasupra cerului senin

norii negrii

ca o spaimã se aliniazã

au ieşit furnicile

din crãpãturile zidurilor

e greu sã-ti tii respiraţia

când pãşeşti pe vârfuri

printre limbile ascuţite

ale clopotelor care scot sunete

fluvii de sunete

e semn cã începe furtuna

cu mâna dreaptã îmi cercetez inima

scormonesc adâncul din piept

sã nu mã-ntrebi ce culoare

are azi viitorul

atâta timp cât aruncãm

unii în alţii cu pietre

şi-n buzunare purtãm

sticle incendiare.

Emil mic la stat dar şi la sfat !

Demult am dorit să scriu câteva cuvinte despre premierul din Răchiţele. M-am oprit însă sperând că omul îşi va reveni şi va fi premierul cu personalitate, lucid şi perseverent în ceea ce face pentru a scoate România din criza asta păcătoasă. Mă gândesc la faptul că românii străbat crizele şi se chinuie aşa (ne învaţă istoria) încă de pe vremea fanarioţilor. Poate că, cu românii s-a inventat şi criza...Glumesc, desigur!

Revenind la Emil Boc am tot sperat într-o schimbare radicală a modului său de lucru spre binele românilor. Credeam că manifestările de pe stradă a unora dintre semenii noştri o să-l sensibilizeze, deoarece ştie şi dumnealui că aceştia au ieşit de disperaţi şi flămânzi ce sunt! În proporţie de 90% toate acele lozinci scrise ori strigate sunt şi adevărate. Din păcate, zic iar. M-am amuzat acum o săptămână când Emil, cu lopăţica în mână, dădea exemplu cum se curăţă drumurile pline de troiene şi maşini blocate cu oameni îngheţaţi şi flămânzi, plătitori de taxă de drum şi celelalte. Dar pur şi simplu am rămas blocat (din fericire pentru mine mintal, nu pe autostradă ca sute de concetăţeni!) când la nici o zi şi o noapte apare din nou pe micile ecrane dându-le înzăpeziţilor... ceai cald. El, Emil Boc, premierul! Păi domnule, asta îi treaba lui ? Să dea cu lopata şi să distribuie ceai sau să coordoneze cu o mână forte subordonaţii, adică Ministerul Transporturilor, prefecţii judeţelor, ISU şi celelalte structuri ?! Întreb, nu dau cu bulgări de zăpadă !

Acţiunile lui de atunci mi-au adus aminte de un superb desen animat cu simpaticii urşi Yogi şi Boo Boo când un profesor ţâcnit îi transferă mintea unei găini lui Yogi şi invers. Ceea ce a urmat este într-adevăr de „râsul curcilor” şi demn de un desen animat. Trist este însă când transferul minţii se face la nivel de premier român. M-am consolat, vorba cântecului, „încă de mic” într-o Românie în care călugăriţele nasc copii, poliţistul bucureştean devine „peşte” pentru prostituate iar, mai nou, procurorul ia bani mulţi, adică mită de la... vrăjitoare.

Alo, 112 ? Să vină de urgenţă salvarea ! România democrată a intrat în stop cardiac ! Constituţia a intrat la apă iar Parlamentul lucrează doar într-o bujie! Trebuie totuşi salvată, nu credeţi ?! Cu „cosaşul”, „drumarul” şi „asistenta medicală” Emil Boc sunt slabe speranţe ...

Gelu DRAGOŞ

Întâmpinarea Domnului

Întâmpinarea Domnului este praznuita la 40 de zile de la nasterea lui Hristos, pe 2 februarie. Mantuitorul este dus la Templu de Fecioara Maria si dreptul Iosif pentru implinirea Legii, care prevedea ca orice intai nascut de parte barbateasca sa fie afierosit lui Dumnezeu in a 40 a zi de la nastere. In acest moment se facea si curatirea mamei. In Templu sunt intampinati de dreptul Simeon si prorocita Ana. Potrivit Traditiei, dreptul Simeon a facut parte din traducatorii Pentateuhului din limba ebraica in greaca. In momentul in care a ajuns la textul “Iata Fecioara va lua in pantece si va naste fiu“, a inlocuit termenul “fecioara” cu “femeie”. Pentru necredinta sa, Dumnezeu i-a fagaduit ca nu o sa moara pana nu va vedea pe Mesia nascut din Fecioara (Luca 2, 25-26). Simeon, om al rugaciunii, reprezinta asteptarea implinirii profetiilor. In momentul in care acesta Il ia in brate pe Hristos, rosteste: “Acum slobozeste (elibereaza) pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca vazura ochi mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau, Israel“ (Luca 2, 29-32). Simeon cere a fi eliberat nu pentru ca era plictisit sau obosit, ci pentru ca era implinit. Din cantarile specifice acestei sarbatori aflam ca el pleaca spre a vesti si mortilor ca Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat. Parintele Teofil Paraian spune ca “noi suntem mai avantajati decat dreptul Simeon, pentru ca putem sa-L primim pe Hristos in fiinta noastra si sa-L purtam in noi nu numai cateva clipe, ci o viata intreaga si chiar o vesnicie intreaga”. Prorocita Ana simbolizeaza Legea si Proorocii, cele care se vor implini in persoana lui Hristos.

Date istorice. Sarbatoarea Intampinarii Domnului a fost introdusa la Roma de papa Gelasiu in anul 494. Astfel, a fost inlocuita stravechea sarbatoare pagana a Lupercaliilor, de la inceputul lui februarie, cand aveau loc si procesiuni in jurul orasului cu faclii aprinse, in onoarea zeului Pan, supranumit si Lupercus, adica ucigatorul lupilor sau ocrotitorul turmelor impotriva lupilor.

In Rasarit aceasta sarbatoare s-a introdus in penultimul an al domniei imparatului Justin I (526), iar generalizarea ei s-a facut in cursul secolului VI, incepand din anul 534, cand imparatul Justinian a schimbat data sarbatorii de la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile socotite de la 25 decembrie, noua data a sarbatorii Nasterii Domnului).

Întâmpinarea Domnului – pilda de a aduce pruncii la biserică, la 40 de zile după naştere

Intampinarea Domnului sau aducerea Lui spre inchinare a ramas ca pilda si la noi, ca indatorire a mamelor de a aduce pruncii la biserica, la patruzeci de zile dupa nastere, pentru molifta de curatirea lor si inchinarea pruncilor la sfintele icoane. Mama care a nascut vine in biserica si in numele familiei aduce pe noul-nascut ofranda lui Dumnezeu, inchinandu-l la altar.

Preotul insemneaza cu semnul sfintei cruci pe mama si pe prunc, apoi punand epitrahilul si mana dreapta pe capul mamei, dupa rostirea introducerii liturgice formata din binecuvantare, rugaciuni incepatoare si tropar (al zilei sau al intampinarii Domnului), citeste cele cinci molitfe din Aghiazmatar. Mama si pruncul inchipuie in acest moment pe Maica Domnului cu Iisus in brate in templul din Ierusalim. In rugaciunile rostite de preot se aminteste despre implinirea zilelor “curatirii” femeii lauze, fapt pentru care se cere dezlegare, dar se face si cuvenita referire la impartasirea mamei cu Sfintele Taine. In ce priveste pruncul, preotul se roaga ca Dumnezeu sa-l creasca, sa-l binecuvinteze si sa-l sfinteasca, randuindu-i dupa aceasta pregatire luminarea botezului. Despre Mantuitorul adus de Maica Domnului la templu ne spune Sfanta Evanghelie ca a fost purtat in brate de catre dreptul Simeon (cf. Luca II, 28). Prin analogie cu cele petrecute in Ierusalim in aceste clipe, se savarseste intreaga procesiune a intrarii in biserica, pana la asezarea pruncului in fata usilor imparatesti.

Rostind formula de imbisericire, preotul ia pruncul din fata usilor si intra cu el in biserica, zicand mai departe : “Intra-voi in casa Ta, inchina-ma-voi in biserica Ta cea sfanta !”. Cu aceste cuvinte, pruncul este primit intre alesii lui Dumnezeu, in calitate de catehumen. In interiorul naosului, preotul iarasi rosteste: In mijlocul bisericii Te voi lauda!”, amintind astfel de prezenta cetelor ingeresti. In cele din urma, apropiind pruncul de altar si inchinandu-l la icoanele imparatesti, preotul arata ca acesta a dobandit dreptul de a fi primit in el, in sensul de a deveni pe viitor “jertfa vie, sfanta, bine placuta lui Dumnezeu” (Rom. XII, 1). Pruncul de parte barbateasca se introduce spre inchinare si in interiorul sfantului altar. Ritul imbisericirii se incheie cu imnul eshatologic al dreptului Simeon: “Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane…”. Preotul aseaza pruncul jos pe solee, in fata usilor imparatesti, de unde este luat de catre mama dupa ce aceasta a facut trei inchinaciuni.

Obiceiuri laice

În credinţa populara ziua de 2 februarie este cunoascută sub denumirea de Ziua Ursului. Copiii erau unsi cu grasime de urs. Prin aceasta practica se credea ca puterea acestui animal era transferata asupra copiilor. Bolnavii de „sperietoare” erau tratati in aceasta zi prin afumare cu par de urs.

Se credea ca, daca in aceasta zi este soare, ursul iese din barlog si, vazandu-si umbra, se sperie si se retrage, prevestind astfel, prelungirea iernii cu inca 6 saptamani. Dimpotriva, daca in aceasta zi cerul este innorat, ursul nu-si poate vedea umbra si ramane afara, prevestind slabirea frigului si apropierea primaverii.

Întâmpinarea Domnului – în iconografie

Scenele care reprezinta ducerea Mantuitorului la templu, ni-L prezinta pe Hristos fie ca fiind purtat pe brate de Maica Sa, spre a fi oferit dreptului Simeon, fie tinut in brate de batranul Simeon. Pruncul nu este gol, ci imbracat. In spatele Maicii Domnului sta cucernic, dreptul Iosif, tinand intr-o colivie, doua turturele pe care le aduce la templu ca jertfa, dupa Legea mozaica. Prorocita Ana, cea care L-a slujit pe Dumnezeu in templu din tineretea ei “in post si in rugaciuni” (Lc. 2, 37), este redata in spatele dreptului Simeon, avand in brate pergamentul, pe care sta scris: “Pruncul a intarit cerul si pamantul”.

Evanghelia Întâmpinarii Domnului:

“Si cand s-au implinit zilele curatirii lor, dupa legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca sa-L puna inaintea Domnului, precum este scris in Legea Domnului, ca orice intai-nascut de parte barbateasca sa fie inchinat Domnului, si sa dea jertfa, precum s-a zis in Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Si iata era un om in Ierusalim, cu numele Simeon; si omul acesta era drept si temator de Dumnezeu, asteptand mangaierea lui Israel, si Duhul Sfant era asupra lui. Si lui i se vestise de catre Duhul Sfant ca nu va vedea moartea pana ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Si din indemnul Duhului a venit la templu; si cand parintii au adus inauntru pe Pruncul Iisus, ca sa faca pentru El dupa obiceiul Legii, el L-a primit in bratele sale si a binecuvantat pe Dumnezeu si a zis: “Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca ochii mei vazura mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau Israel”. Iar Iosif si mama Lui se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc. Si i-a binecuvantat Simeon si a zis catre Maria, mama Lui: “Iata, Acesta este pus spre caderea si spre ridicarea multora din Israel si ca un semn care va starni impotriviri Si prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi”. Si era si Ana prorocita, fiica lui Fanuel, din semintia lui Aser, ajunsa la adanci batranete si care traise cu barbatul ei sapte ani de la fecioria sa. Si ea era vaduva, in varsta de optzeci si patru de ani, si nu se departa de templu, slujind noaptea si ziua in post si in rugaciuni. Si venind ea in acel ceas, lauda pe Dumnezeu si vorbea despre Prunc tuturor celor ce asteptau mantuire in Ierusalim.” (Sf. Luca, 2,22-38). Preluare dupa http://www.crestinortodox.ro

CRISTIAN LAURENŢIU

La mulţi ani maestre Marin Moraru la cei 75 de ani !

Pe Marin Moraru mi-l amintesc bine din tinereţea lui când juca în filmele cu „haiducii” Emanoil Petruţ, Florin Piersic, Toma Caragiu, Jean Constantin, Mihai Mereuţă şi ceilalţi.

În orice caz în cealaltă tabără era mereu inconfundabilul Colea Răutu.

Apoi pe Marinuş Moraru ni-l amintim cu drag din „Toamna Bobocilor”, cu Draga Olteanu Matei în rol de soţie. Dar pe Marin Moraru ni-l amintim cel mai bine din rolurile magistrale realizate în piesele lui Caragiale. Ne este drag de la teatru (inclusiv radiofonic) şi este o bucurie imensă pentru noi ca în această primă zi de făurar să-i putem ura din suflet un sincer „La mulţi ani!”.

Vrem să-l ştim sănătos şi activ pe scenă mulţi ani încă. Cel mai bun exemplu în acest sens e prietenul Domniei Sale Radu Beligan! Timp de peste 50 de ani, Marin Moraru a slujit cu credinţă arta. Din 1961, când a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, a jucat la Teatrul Tineretului din Bucureşti, la Teatrul de Comedie, la „Bulandra”, la Naţionalul bucu­reş­tean. A făcut şi peste 30 de filme cu succes la casă.
Să ne trăieşti maestre Marin Moraru! Deja ai devenit un bun naţional!

Gelu DRAGOŞ

Microbişti români, cumpăraţi repede trilogia “F.C. Baia Mare – Generaţia Mateianu” ! ( IV )

9.Gheorghe Molnar. Băimărean get-beget, provine dintr-o familie cu încă o soră şi 3 fraţi. Şi-a iubit învăţătorul (Herman) şi i-a plăcut matematica. Despre Gigi Molnar aflăm că era „jucătorul care-l dubla pe portarul Ariciu” şi era un adevărat „înger păzitor” al porţii băimărene! Şi asta în postură de fundaş stânga... Le-a făcut viaţa grea adversarilor direcţi fiindcă era tenace, bătăios şi foarte viguros. Despre episodul „Spitalul de boli contagioase” vă las pe dumneavoastră să citiţi şi judecaţi. Închei cu mărturisirea lui despre perioada Mateianu :”Jucam fotbal de plăcere. Important, în echipă nu erau vedete care să fie cu un cap peste ceilalţi”.

10. Ioan Mureşan. Cel mai bun jucător al turului 1980-1981, dintre sutele de fotbalişti ale celor 18 echipe din Divizia „A”. Nouă ani a fost prezent în loturile naţionale de juniori, tineret, olimpic şi are o selecţie la Naţionala mare. A jucat toată perioada Mateianu. A fost coleg la Steaua cu Iordănescu, Florin Marin, Ştefan Sameş, Tudorel Stoica, i-a avut ca antrenori printre alţii Gheorghe Constantin, Traian Ionescu, Constantin Cernăianu. Şi peste toţi pe Viorel Mateianu! Îmi amintesc cu plăcere cum îl vânam pe Ioan Mureşan în anii terminali ai liceului, pe Aleea Dobrogei, (unde locuia), după un autograf, împreună cu colegul meu de bancă Gavril Petruş, azi un respectabil inginer ce lucrează în domeniul panificaţiei. Era scump un autograf Ioan Mureşan ! Şi încă nu îşi arătase marele lui talent ca mijlocaş la cea mai titrată echipă din România...

11. Pamfil Radu. Mare pescar. Pescuia des la Someş sau în bălţile din jurul lui în zona Lucăceşti. Ne-am împrietenit definitiv. Iuliu Ionuţ îi căuta râme şi coropişniţe din gunoiul vitelor. Putea foarte bine să fie şi actor. Ar fi făcut furori la Holywood în mod sigur. Era un generos, la rugăminţile noastre ne povestea multe „episoade” din cariera lui de fotbalist la Dinamo sau F.C. Baia Mare. Nu vorbea niciodată rău despre colegi. Lua partea frumoasă a lucrurilor. I-a marcat gol lui Coman care atunci era portarul echipei naţionale! Descoper citind despre regretatul Răduţu, cum îi spuneau prietenii, că profesorul lui de biologie Vasile Boboc mi-a fost şi mie mult mai târziu la Liceul nr. 4. Autorul cărţii îl caracterizează foarte bine : „Jucător de spectaculos dribling, insistent pe toată durata partidei. Radu s-a bucurat de simpatia cronicarilor sportivi şi a publicului, fiind aplaudat peste tot”.

12. Adalbert Rozsnyai. Poate cel mai longeviv jucător de fotbal pe care-l cunosc din fotbalul românesc. Mi-l amintesc de la Jiul Petroşani, ştiu că a jucat la Dinamo Bucureşti. Om de bază în trupa lui Mateianu. Responsabil cu golurile decisive. Golgeter înnăscut. Adormea fundaşii. Poate de aceea întotdeauna în tribune îi ţineam pumnii strânşi ca să înscrie, avea şi sânge alb-roşu. Avea în orice caz un dezvoltat simţ al porţii, al golului. Cireaşa unui meci, nu? Scriitorul Ion P.Pop îl aseamănă cu Viorel Mateianu. Vă invit să citiţi cele 6 argumente ale Domniei sale. Ce poate fi mai măgulitor decât atât „Nea Roji”?

13.Imre Szepi. A urcat ca şi în teren mereu, de la Divizia „C” la echipa naţională! Vitezistul echipei, Imre realiza suta de metri într-un timp apropiat de recordul României la atletism! Consătean cu Emerich Dembrovski. Amândoi deosebiţi atât în teren cât şi în afara lui. La întrebarea domnului Pop „Care a fost cea mai mare bucurie ?” Imre Szepi a răspuns firesc :”După familie, a fost aceea de a fi fotbalist într-o echipă atât de interesantă cum a fost F.C. Baia Mare”. O echipă condusă de un bun psiholog în persoana lui „Nea Vio”!

14. Alexandru Terheş. Un răsfăţat al tribunelor! Un intelectual în adevăratul sens al cuvântului. S-a căsătorit cu colega lui de clasă, Mirela. Doi copii reuşiţi : Alexandra şi Claudiu.S-a stabilit cel puţin pentru o vreme la Oradea. A fost cel mai tânăr din trupa de aur, marca Viorel Mateianu. A jucat mulţi ani la Sportul stundenţesc cu fotbalişti unul şi unul, numai dacă îl amintim pe Hagi. Terheş este un nume greu în fotbalul românesc. Splendite interviurile luate de autorul cărţii celor 13. Încheiem cu cei 14 „magnifici”, cu cuvintele lui Alexandru Terheş :”Nu pot să spun că am fost cel mai bun, cel mai tare, cel mai frumos, cel mai mare. Dar pot spune că am fost ACOLO”. Aşa este şi ne este dor de vremile acelea şi nouă. Cronicarul Ion P.Pop tocmai asta face cu trilogia „F.C. Baia Mare. Generaţia Mateianu”. Ne alină durerile...

Gelu DRAGOŞ

LA MULTI ANI, DOMNULE NICOLAE BREBAN!

,,Lumea se invartea incet in jurul meu. Uneori, parea ca nu se invarte deloc. Alteori, ceva mai repede. Incat parea ca ametesc, dar… foarte putin. Dar, totusi, ea se invartea mereu si-mi dadea un soi de ameteala. Sau, mai stii, era doar o parere. Era o parere de-a mea si eu tin la parerile mele; e tot ce am. Sunat ale mele si, daca e adevarat ca omul are un adevarat instinct al posesiunii, ei bine, eu il aveam pe acesta: al opiniilor, al… prejudecatilor mele. Ale mele si ale nimanui altuia.

Lumea spunea ca am doar 17 ani, ca nu implinisem nici 18. Asa era, daca spunea lumea. Eram functionar la ,,Munca si salarii”, la o mica intreprindere ce purta pomposul nume de ,,Indaliment”. Una din multele firme ale unei surori-mama ce nu avea nume , dar acest lucru nu conteaza in cazul de fata. Observati ce iute m-am adaptat vietii si practicilor de functionar, daca am inceput, chiar si in gand, sa formulez idei in acest spirit, nu-i asa, cum ar fi aceasta intorsatura eleganta…”

Din cine am citat si as mai tot cita?

Chiar daca textul nu va este (inca) familiar, sunt sigur ca multi au recunoscut stilul, marca unica a unia dintre cei mai importanti prozatori in viata din literatura romana contemporana, ati ghicit, Nicolae Breban. Asa incepe ultimul sau, mult mai frumos spus, cel mai nou roman al sau, aparut in acest an la Editura Contemporanul si lansat la Muzeul Literaturii Romane intr-o zi de toamna tarzie, 9 noiembrie 2011. Am avut atunci ocazia sa-i reascult pe profesorii mei de la Universitatea Bucuresti – dl. Eugen Negrici, cel care a atras atentia asupra importantei acestui roman, scriitorul fiind ,,printre primii care scriu despre obsedantul deceniu in deplina libertate”, pe Razvan Voncu care a vorbit despre acest ,,univers fictiv si absurd al activistilor” de atunci, ,,o adevarata puscarie intoarsa pe dos”, dar sa o descoper si pe atat de sensibila Aura Christi despre unul dintre,,varfurile romanului romanesc”, iar la sfarsit l-am ascultat si pe autor… Sincer nu stiu daca ar fi mai potrivit sa prezint cartea mai intai sau sa-mi descriu impresiile despre acest eveniment, dar, avand in vedere ca acesta lansare eveniment se poate gasi si pe internet, (http://www.privesc.eu/Arhiva), revin la text…

Primul lucru care mi-a atras atentia a fost titlul acestui roman, pe care l-am inteles diferit inainte si dupa primele pagini: la inceput, inainte de a citi macar un rand, mi s-a parut a fi o aluzie ironica la o lozinca ideologica a timpurilor trecute si care decreta faptul ca singurul drum posibil este comunismul, dar si un semnal despre tema textului; dupa lectura primelor pagini, se ofera cititorului si o alta cheie de lectura, o posibilitate de interpretare dialectica despre doua cai: pe de-o parte, calea lor (comunista) si calea lui, singura lui cale, a tanarului care nu inceteaza sa creada nu ca poate salva lumea, ci macar pe el insusi prin simplu fapt ca poate ramane el insusi prin faptul ca gandeste liber si poate face ceea ce doreste, chiar daca asupra lumii s-a abatut acest rau suprem numit stalinism…

Singura cale are un punct de plecare maximal, nedeclarat, dar subanteles- pariul de a scrie primul roman important scris dupa 1990 despre acea epoca , dar si un scop mininal- de ,,exorcizare”, explicat astfel de catre autor:

„Am o carte, tot un roman, inca nepublicat, care se petrece in aceeasi perioada [stalinista – n.n.], unde am tentat o interesanta experienta: sa-mi folosesc elemente ale propriei biografii, din aceiasi ani, cincizeci, dar… modificând enorm

Cine este personajul-narator?! ,,Un june tanar, necorupt”, ,,un nufar aruncat intr-un cuibar de vipere si care se desprinde de ceilalti prin doua lucruri: cu foame de maestru si foame de destin care nu este numai al lui, o coala alba nescrisa pe care limbajul de lemn isi scrie codul” cum il caracteriza Aura Christi.

S-ar mai putea adauga, chiar daca eu nu am acea stiinta a jocului cu metaforele precum marea poeta contemporana din care am citat mai devreme, cateva mici amanunte: faptul ca acest personaj este un tanar de nici 18 ani care tocmai a terminat liceul, are lecturi, destula ironie, un loc de munca- un mic si inutil functionar intr-o la fel de necunoscuta si inutila institutie , dar si care reuseste sa atraga atentia asupra sa prin limbaj, prin arta de a conversa si stiinta de a tine un discurs intr-o astfel de epoca…

Ii vor asigura toate calitatile enumerate mai sus o ascensiune politica rapida, asa cum par sa stea lucrurile macar la inceput sau il vor ajuta sa fie chiar un invingator la final, macar in sens (i)moral? Mai putin pentru frumusetea povestii, cat mai ales in spiritul adevarului, nu voi folosi pretexte comune si sa invoc faptul ca nu se cade sa povestesc actiunea pentru a nu distruge ,,placerea lecturii”, voi spune doar ca nu stiu raspunsul (inca); am preferat sa degust Singura cale in doze mici si am citit pana acum abia prima suta de pagini; promit sa revin cu alte impresii de lectura, dar am dorit sa apara aceste randuri doar penrtu a atrage atentia asupra acestei aparitii eveniment si pentru a putea spune, cu ocazia zilei de Mos Niculae:

Recomand intr-o asemenea situatie, ca de obicei, acelasi mic exercitiu de admiratie pentru un scriitor, sa cititi macar cateva pagini scrise de Nicolae Breban din aceasta Singura cale sau dintr-un alt roman de-al sau pe care il aveti la indemana…

George Motroc

Sursa: Townportal.ro

anunţ

omule

când aerul devine surd

sălbăticia se prinde în sânge

o auzi cum te macină

și cum te plimbă

și nu te mai gândești că iarnă e julită în coate

dar acum privind la tine ca la un sunet care pulsează urmele

m-am lăsat fărâmată o clipă

în general de viață

astfel amestecăm suflarea și uitarea

credeam că ești copacul cu rădăcinile afară

privind în neștire la tine

am călcat pe un fir de iarbă cu rouă

talpa are gust de mentă

nu știam că toamna a lăsat o pată

în forma străinului

pe trupul femeii

în ochii pierdutului

pe tâmpla cu verde pe-afară

și uite cum

se zbate nisipul pierdut

se zbate un gol într-un plin

mai stai să mai crești anotimp

hai stai să mă brazd pe cuțit

omule

gheara sfârtecă în noi

nu mai plânge

Doria Şişu Ploeşteanu