In memoriam Ioan Es. Pop. Doamne, cât de bine poate scrie Ioan Es. Pop!

 

Acest text l-am scris prin 2010. După câteva luni, poetul care astăzi nu mai e, mi-a mulțumit în scris spunându-mi că orice semnal venit din Maramureș îl bucură pentru că „se pare că sunt mai cunoscut în țară și străinătate decât la mine acasă”.

Îl reproduc așa cum l-am scris, fără nicio modificare.

„După ce apuci să citești câteva versuri, îţi dai imediat seama că ai de-a face cu un poet de o mare fineţe intelectuală. Îmi place enorm la acest autor uriașa putere de a înţelege nevăzutele mecanisme care stau la baza evoluției (sau involuţiei) societăţii.

Nu cred că un mare analist politic sau un conferenţiar de seamă ar putea să mă convingă mai mult decât o face poetul născut în Vărai, pe plaiurile Maramureșului.

Pentru mine, acest autor este unul foarte ciudat. Văd în scrierile sale un existenţialist retușat, care se autocenzurează mai mult decât ar trebui. Poate ar fi desuet să spunem că el reușește să creeze chestii spectaculoase, ridiculizând monotonia și plictisul.

Miezul ascuns al liricii sale te pune pe gânduri. Am elogiat odată volumul „Ieudul fără ieșire”. Am crezut atunci că poetul s-a autodepășit, că altceva mai profund nu va putea scrie niciodată. Ce bine îmi pare că m-am înșelat!

În tot ce scrie văd o permanentă (ne)adaptare la viaţa pe care, noi, contemporani cu el, nu o percepem din cauza unei beţii vătuite a simţurilor, deseori amorţite. Ioan Es. Pop, după părerea mea, nu vrea decât să dilate niște stări de lucruri care lui i se par (ne)strigătoare la cer.

Poate că pe noi nu ne supără, pentru că nu avem sensibilitatea sau puterea lui de a înţelege. În fond, minţile luminate ale societăţii tocmai această menire o au: să facă lumină acolo unde noi nu suntem capabili să vedem.

Un fragment dintr-un poem scris de Ioan Es. Pop. Comentariile sunt de prisos. Sper să începeţi să-l luaţi în seamă pe acest autor. Garantez că merită”.

                                                         ***

„primăvara devreme, oamenii dorm mai mult.

după atâta iarnă, calciul din oase s-a dus

și nici războaiele nu pot începe acum,

pentru că războinicii dorm pe ei de oboseală.

abia din aprilie dac-o mai fi să înceapă

o nouă campanie, cu mai mulţi morţi.

altfel de ce s-o începi?

nici la marea neagră nu e altfel,

deși războaie nu mai sunt de șaizeci de ani

și chiar dacă acum primăvara a

venit mai devreme, iar oamenii

s-au trezit mai din timp,

armele-s ruginite, iar cei care s-au trezit

nu știu împotriva cui să le îndrepte.

e o mare liniște peste tot.

și nu te bagi în război dacă nu știi

de partea cui pierzi.

locuiesc într-o ţară mică,

în care viitorul este și el mic.

când voi isprăvi aceste rânduri,

voi dispărea și eu, pentru că

o ţară mică și grăbită ca asta

nu poate îndura prea mult trecut.

și dacă nu poate îndura prea mult trecut,

e puţin probabil să ducă în spate

prea mult viitor.

bine măcar că prezentul înaintează.

deși nu-i ia cu sine pe dispăruţi.

marele nostru noroc în clipa asta

este că am uitat. și că suntem pregătiţi

să uităm în continuare”.

 

Grigore CIASCAI