Cu o săptămână în urmă, după un sejur în Croația, mă aflam în Slovenia, unde mi-am reîntâlnit un fost coleg cu care am împărtășit experiențe și gânduri în cursul reorganizării academice din Europa, după 1990. Între altele, m-a întrebat: Cum explici declinul care are loc pe continent astăzi?
Faptele care alimentau întrebarea erau multe. În
deceniile cooperării noastre de atunci se recrea, cu însuflețire și dezbatere
argumentativă, democrația, pe locul socialismului răsăritean, și se reanima
democrația în lume. Atunci urcau la decizii destui oameni pregătiți și
responsabili, care știau ce este interesul public și ce este statul. În
relațiile internaționale mulți mai asumau suveranitatea. Atunci oamenii găseau
sens în a face să fie bunăstare prin reforme și dezvoltare – nu în dominarea
altora și comercializare a orice. Nu era atmosfera de falsă „culminație a
istoriei” într-un darwinism plin de activiști, dar cu tot mai puțini oameni de
stat. Nu se făceau cariere prin simpla lipire de decizii vizibil eronate. Nu
era obsesia înarmărilor, războiul nuclear și catastrofele ecologică și digitală
nu amenințau.
De ce anormalitatea a devenit între timp
normalitate? De ce tocmai cei care apelează la valorile europene – de la
libertatea de gândire, la răspundere și dreptate – sunt atacați de noi
politruci, care nu știu ce înseamnă nici măcar parolele pe care le vântură și
din care trăiesc – „iliberalism”, „populism”, „asiatism”? De ce azi până și cei
care vorbesc de negocieri și pace trebuie să se apere? De unde alunecarea în
clișee a cugetării interogative și deschise, care a asigurat odinioară
propulsia Occidentului? De unde, în loc să se dezbată opiniile, se face loc
etichetărilor grăbite? De unde, într-un cuvânt, declinul?
Desigur, este de domeniul evidenței că viața Europei
unite s-a schimbat. Până la administrațiile asigurate de Jacques Delors și
Romano Prodi, ca să localizăm faptele în timp, mai conta proiectul inițial al
unificării europene, cu respectul său pentru persoană și voința statelor
naționale și cu opțiunile favorabile democratizării, cooperării, pentru a
reduce decalajele, și valorificării moștenirii europene.
Ulterior, însă, tocmai ceea ce a avut mai de preț
Europa, deschiderea minților, a intrat în canavaua unui birocratism sterp,
întreținut de o tehnocrație incompetentă și perpetuat prin decidenți depășiți
de rol, care au restabilit vechi năravuri: servilism în loc de principii,
manipulare în loc de democratizare, colonizare în loc de cooperare. Cu efecte
dramatice, mai cu seamă în țările care țin greu ritmul: cariere de ocazie în
loc de pricepere și trădare a propriei țări în folosul unor clici. Și mai ales
oportunism înfloritor, mulți aleși de azi devenind proeuropeni după ce s-au
lămurit care sunt decidenții mai tari și s-au lipit de aceștia. Încât s-a ajuns
înapoi, oarecum în anii cincizeci, când slujirea politicii momentului crea
șansele, împărțind cetățenii în buni și răi. În acest context, yesmeni ahtiați
de funcții și bani, dar incapabili să ducă mai departe proiectul european, au
proliferat.
Am dat diagnoza în consecință. Am argumentat că
Europa intră în formele „societății nesigure” (Societatea nesigură, 2016), în
care „legitimarea democratică” este desconsiderată (Statul actual, 2021), în
care se cultivă mediocrația și stupidocrația, în locul meritocrației de care
democrația era legată la origini (Soarta democrației, 2022), în care se
îmbrățișează scindarea lumii până și la nivelul sportului și al muzicii (Lumea
scindată, 2023). În felul acesta, se trece nu la capitalism sau socialism, ci
la un „societalism”, în care se accentuează libertățile, dar sub controale care
penetrează până și viața intimă (Stăpânirea complexității, 2023), iar
conducerea s-a mutat departe. Diagnoza astfel articulată am și prezentat-o de
multe ori, în țară și în afara ei.
Faptele consemnate de istoria realistă, scrisă în
Germania, în SUA, în Franța, în Rusia, în Anglia, în China, confirmă diagnoza.
Am văzut lucrurile așa cum le văd oameni cu capul pe umeri chiar și în
condițiile vastei propagande care deturnează azi de la valorile veritabile.
Într-adevăr, de unde schimbările care justifică să
se vorbească de declin? Răspunsul meu nu are cum să fie liniar, dar caut să-l
formulez simplu, pe înțelesul fiecăruia dintre noi care-și pune întrebări.
Încep cu observația că ceea ce trăim este făcut nu
de vreo forță misterioasă, nu de altcineva decât de oamenii în carne și oase
care sunt. Ei își fac viața lor și a celorlalți așa cum le este capacitatea.
Azi, totuși, nu-i copleșește nici istoria și nici alte forțe din univers. Nu-i
poate copleși decât dezorientarea și o
voință precară.
Acțiunile care condiționează normalitatea vieții
sunt pe un evantai larg – instrumentale, strategice, comunicative,
dramaturgice, etice, de informare publică, emancipative, în raport cu
absolutul. Alegerea unora sau altora și, cu aceasta, a bogăției sau sărăciei,
stă sub cupola reflecției și este la îndemână.
S-a ajuns într-o situație în care „geografia
subiectivității” condiționează lumea. Așa cum gândesc oamenii, este, în
consecință, și realitatea vieții lor. Normalitatea se păstrează sau se
deteriorează de la cap.
Trăim în societăți care au în compunere subsisteme
de mare pondere, precum economia, politica, tehnologia și armata, cultura.
Subsistemul politic conduce, însă, societățile, încât de viziunile și deciziile
acestuia depinde cea mai mare parte a vieții oamenilor.
S-a ajuns și într-o situație istorică în care este
nevoie de evaluări mai adânci decât cele aflate în circulație. Socialismul
răsăritean a sacrificat democrația și valorile pe care aceasta le implică.
Neoliberalismul, care l-a înlocuit, a instalat însă o competiție pentru resurse
și poziții de decizie care a adâncit clivajele, crizele și neputința.
Știm prea bine că este în tradiția americană ca
orice administrație să vină la Casa Albă cu o concepție asumată. Ține de
anvergura acestei tradiții. Discursul inaugural al lui Joe Biden, din 2021, a
promis o reangajare a democratizării în America și în lume, sub deviza clasică,
de la Thomas Jefferson și James Madison, la John Dewey și John Rawls:
„libertate și democrație pentru toți”. Am formulat atunci întrebarea: Cu noua
administrație, „va izbuti oare America să dea tonul la o reîmprospătare a
democrațiilor?” (Ordinea viitoare a lumii, 2023, p. 289). Azi se poate spune că
rezultatul administrației este mai curând inducerea unui declin care
îngrijorează tot mai mulți oameni.
După toate indiciile, declinul se datorează, pe de o
parte, preluării politicii interne în termenii unui „progresism” rupt de marea
tradiție americană și, pe de altă parte, abordării politicii internaționale în
termenii neoliberalismului popperian, el însuși rupt de tradițiile istoriei.
Cum se știe, „progresismul” are ca temelie prima
frază a Constituției americane: „Noi, poporul Statelor Unite, pentru a forma o
Uniune mai perfectă, pentru a stabili justiția, pentru a asigura liniștea
internă, pentru a asigura apărarea comună, pentru a promova bunăstarea generală
și pentru a asigura binecuvântările libertății pentru noi înșine și pentru
posteritatea noastră /…/”. „Progresism” (sau „progressivism”) s-a întitulat
viziunea lui Theodore Roosevelt sau Woodrow Wilson, care au lansat reforme de
ameliorare a condiției muncitorilor industriali și a fermierilor, în opoziție
la concentrările de bogăție, pentru a converti în realitate prevederile
constituționale. „Progresismul” a accentuat răspunderea socială și instituțională
pentru aplicarea democrației americane. Exponenții săi au acționat în favoarea extinderii bunăstării
și egalității în societate și au tematizat democrația și „conducerea de sine
(self-rule)” a individului.
În coaliția de susținere a administrației Joe Biden,
„progresismul” a fost însă desfigurat și redus la o exploatare a libertății
fără răspundere. Focusul său au devenit atitudinile de respingere, precum în
campania „woke”, iar obiectiv cheie a devenit liberalizarea sexuală, culminând
cu schimbarea sexului, precum în mișcarea „transgender”. Însuși președintele
și-a declarat sprijinul pentru aceasta în discursul său despre Starea Uniunii
(2024). Din ceea ce se petrece în jur, ne dăm seama ușor ce declin s-a indus nu
numai în raport cu „progresismul” din tradiția instituțiilor americane, ci și
în raport cu înțelegerea de sine a culturii moderne și a omului.
Au fost pe scena istoriei multiple neoliberalisme,
cu atuuri diverse. Varianta care s-a adoptat din anii nouăzeci încoace –
popperismul – nu numai că a fost din capul locului cea mai slab fundamentată
istoric, juridic și sociologic (lui Karl Popper i s-a spus aceasta direct, deja
în anii șaizeci, apoi, din nou, mai târziu!), dar a și antrenat societăți
întregi în cea mai gravă criză a modernității târzii. Sub deviza, firește
atrăgătoare, dar elaborată simplist, a „înlocuirii autoritarismului cu
democrația”, neoliberalismul popperian a dus în lume la o conflictualizare ce
se agravează și împiedică soluțiile. Aceasta, în timp ce justifică autoritarisme
penibile, în care până și prevederile democratice din constituțiile anilor
nouăzeci sunt trădate! A devenit clar că în capabilitatea popperismului nu stă
altceva decât un darwinism social asezonat cu folosirea științelor actuale.
Nu era, desigur, de așteptat ca popperismul să fie
ales ca viziune de politică internațională. Alegerea însă nu a unei abordări
americane, ci a unei concepții, ca cea a lui Karl Popper, distantă și de
democrație și de cunoașterea lumii și istoriei, s-a dovedit a fi sursă de primejdii.
Cu siguranță, în America se va examina în curând situația în care s-a ajuns și
se va face lumină. O supraputere hegemonică precum SUA, cu tradițiile ei de
gândire liberă, nu se lasă, totuși, confundată cu această ideologie sumară.
Tradiția propriu-zis americană are, totuși, în sine alternative incomparabile –
de pildă, pe John Dewey, cu tema grandioasă a „democrației ca formă de viață”
și greu egalabila sa cunoaștere a societății moderne.
Deocamdată, însă, cu popperismul în brațe, o
administrație în funcțiune, care dispune, din nefericire, de instrumentele de
putere ale unei națiuni mărețe, stă în fața lumii, dar nu are soluții viabile.
Desigur, Joe Biden nu este întreaga Americă și, orice se spune astăzi, treptat
se va vedea că abordarea sa a politicii internaționale nu ține de miezul
intereselor americane. Cei mai buni cercetători americani ai politicii
internaționale o spun clar. Deocamdată, însă, ea și-a găsit acea pasivitate
inertă din societăți actuale care lasă loc soluțiilor intenabile, iar, în
Europa, prea mulți, nefiind în stare de abordări proprii, vor doar să profite
de cupola celui puternic.
Prin urmare, aici, în desfigurarea „progresismului”
și în adoptarea neoliberalismului popperian, văd sursa principală a declinului
ce are loc astăzi chiar în democrații. Destui decidenți ai acestora au devenit
doar mimetici. Așa se face, de exemplu, că se pot cita puține democrații în
care a avut loc un referendum sau o altă consultare națională a cetățenilor pe
tema de gravitate maximă a „păcii” sau „războiului”. Doar că aflăm acum că
decidenți care au îmbrățișat războiul își trimit mesageri de cealaltă parte a
politicii americane, pentru a semnala că pot
privi și altfel. În orice caz, declinul va putea fi curmat de o
schimbare la nivelul conducerii Americii, pe care evenimentele noi de pe scena
americană o fac probabilă.
Nu este european care să nu fie contrariat de „noile
culturi” care intră în viața comunităților. Nu este european onest care să nu
fi plătit pentru aventurile Uniunii Europene din acești ani.
Ca să rămân doar la al doilea aspect, Europa
plătește cele mai mari costuri ale unei conceperi eronate a politicii ei
internaționale într-o epocă de complexitate aparte. Destul să luăm în seamă
eforturile de a transforma Europa într-o
remorcă, cu secundarizarea în lume a Germaniei și a altor țări europene, după
ce motoarele Franței au fost stinse, ca să nu mai vorbim de acțiuni
reprobabile, precum subminarea de regimuri legitime sau lovirea conductei de
petrol din Marea Nordului.
Niciun fapt concret nu justifică filosofemele de
genul „vremurile sunt complicate”, „situația internațională este
amenințătoare”, „vechi imperii țes planuri”, încât ar fi nevoie de înarmare și
ostilitate. Așa cum constată cei mai competenți istorici ai contemporaneității
și cei mai exigenți cunoscători ai relațiilor internaționale, nu există un
asemenea fapt. Astfel de panseuri alimentează doar noi profitori în societățile
de azi și le afundă și mai adânc în crize.
Europa de azi înfruntă însă în plus, pe lângă
efectele orientării ei din ultimii ani, reziduuri nerezolvate ale istoriei
ultimului secol. Să rezumăm și aici.
Se perorează, desigur, mult pe „respectarea ordinii
recunoscute internațional”, iar naivilor li se arată insistent cu degetul spre
cei de altă părere, în scop evident manipulativ. Numai că nu există în fapt o
asemenea ordine. Ca să fim clari, cum am mai spus, nu au fost încheiate
tratatele necesare reglementării geografiei politice în urma celui de Al Doilea
Război Mondial și a „războiului rece”. S-au adoptat, în circumstanțe diferite
și sub presiunea lor, tratate de pace (Paris 1947), acorduri (Helsinki, 1975),
memorandumuri (de exemplu, Budapesta 1994), dar nu tratate de consacrare a
situației. Unele dintre aceste înțelegeri nu au fost nici măcar ratificate. Or,
se știe dintotdeauna că „ordinea recunoscută internațional” este ordinea
tratatelor ratificate.
Un foarte calificat constitutionalist german,
devenit președinte, a observat că nimeni nu a avut după Al Doilea Război
Mondial mandat să negocieze geografia politică a Europei. Reagan, Gorbaciov,
Bush, Baker, Kohl știau aceasta și era în preocuparea lor. Dar, odată cu
ieșirea lor din scenă, prin forța lucrurilor, cei care au venit la decizii nu
s-au mai ocupat de problemă. Destul de repede au prevalat nu rațiuni ale
vieților de stat, ci atracția aventurii – în fapt interese de reaprindere a
conflictelor în Răsărit și de demantelare a unor rivali, sau măcar de
controlare a lor. De aceea, până și înțelegerile de la sfârșitul „războiului
rece” au fost încălcate.
Războiul actual din Europa Răsăriteană ține și de
urcarea la decizii a noi generații. Incapabili să continue proiectul deschis de
înțelegerile creatoare de istorie
Nixon-Kissinger–Mao Zedong–Ciu Enlai și, mai târziu, de acordurile
Reagan–Gorbaciov–Bush–Kohl, noi decidenți nu sunt capabili să găsească alte
legitimări ale puterii lor decât prin conflictualizare. Stupefiant, până și
pacifiști de până mai ieri vor acum războiul și se pun în fruntea
vociferărilor.
Am spus-o cu toată claritatea la Alba Iulia, în 12
septembrie 2022 și în analize ulterioare, că războiul din Ucraina are fundalul
istoric cunoscut, dar provine din chestiuni nereglate ale trecutului. Este
vorba, concret, de amânarea abolirii până la capăt a pactului
Ribbentrop-Molotov și de confuzia creată prin trecerea la un moment dat a
Crimeii în administrația ucraineană, prin decizii ale conducerii sovietice.
Ceea ce am spus în acea declarație și optica abordării mele se confirmă zi de
zi.
În acest moment, războiul din Ucraina se lățește. Am
mai arătat de asemenea, că atunci când se amplasează rachete la Kiev,
geopolitic China nu are cum sta pasivă. Ea vine de acum pe terenul Europei cu
forța ei considerabilă, nu doar economică,. Iar acest demers s-ar trata greșit
dacă i s-ar aplică același popperism.
Mărginiți în viziune, unii speră în izbucnirea
războiului americano-chinez, considerând că Joe Biden va favoriza conflicte,
chiar dacă dăunează tuturor părților. Pe cât cunosc, acest război rămâne
improbabil – cultura pragmatică comună celor două popoare și interesele lor
fundamentale întrețin deocamdată pacea, cum am scris în alte locuri
(Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, 2017; China
ca supraputere, 2020). În definitiv, dintr-un război al supraputerilor nu ies
învingători, pierzătorii fiind de toate părțile.
Dar este în același timp de observat că nu va fi
pace în lume fără normalizarea geografiei politice europene, denunțând
vestigiile ultimului război mondial și ale „războiului rece”. Ceea ce înseamnă
revenirea la tratate de securitate convenite între țări – fără de care nu poate
fi drept internațional. Abia prin acestea, după ce se iese din ideologii
politice aplicate relațiilor internaționale, precum cea a popperismului actual,
și prin reafirmarea suveranității națiunilor, poate începe normalitatea.
Autor:
Andrei Marga
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu