Când nu mai am întrebări de pus, evident, după ce am rezolvat cu problema răspunsurilor față de mine și față de Domnul, intru fără să vreau pe povârnișul întunericului.
Atunci, oglinda mea, izvorul luminii, îmi trimite soli de revenire și-mi
revigorează ferestrele sufletului.
Să-i zicem suflet bătrân?
Îmbătrânește și sufletul?
După teoria mea, sufletul este singurul care nu
îmbătrânește fie că este al orbilor, al ciungilor, al ologilor, ori al
normalilor anormali.
În întunecimea oglinzii și clopotelor le-ngheață
limba-n gură.
Este bun la ceva întunericul?
Oglindei mele, izvornița luminii nu-i place de
întuneric și de câte ori mă întunecesc, îmi sare-n ajutor cu un lan de lumini.
Aburul cafelei îmi mângâie oglinda, cea pe care doar
am părăsit-o după primenela de dimineață.
-S-o crezi, tu, că pleci, mă!
-Păi, cum să plec, oglindă izvorâtoare de lumină!
Cui te-aș lăsa?
Nu vezi ce s-a-nrăit lumea?
Ce m-aș face fără de tine?
Mă înțeleg bine până acum cu izvorul dumnezeiesc al
oglinzii „particolere”. De mult m-am decis să nu mai mă uit în oglinda altuia,
a altora.
O mână ciungă din propria-mi oglindă mă-ndeamnă să
nu renunț.
Îmi lipesc palma, ridată și ea, rașchetată de o herghelie
de ani pe fereastră să plângă o țâră.
Ochii degetelor cu care scriu se holbează timizi pe
strada din marginea casei, cea cu o dungă-ntreruptă pe spinare.
Ce mai fug mașinile!
În vremea copilăriei mele făcea praf o mașină pe
„șușea” la distanță de o lună, poate și mai rar.
Fugeam toți copii în curte de cum o auzeam duduind
și ne uitam speriați printre uluci.
Of! O lacrimă pică pe caldarâm și dispare în
țărână...
Și ce dacă?
Câte nu s-au dus în țărână și s-au făcut țărână?
Uite că lacrimi mai am și încă destule. Aici sunt
bogat.
De m-ar ajuta Domnul să le întrețin! Nu sunt așa de
greu de întreținut.
Iedera urcă pe zidurile bătrânei oglinzi și nu se
lasă.
Urcă până sus la acoperiș, dar degeaba, casa nu mi-o
poate acapara.
Pe mine... DA.
A ajuns la geam iedera bătrână și hrănește lacrima
degetelor.
Îngerii din icoanele casei transpiră de teamă. Simt
că vârsta are ceva cu mine și nu-i de-a bună.
Palmele au mângâiat destul fereastra și ea
izvorâtoare de lumină, pleacă la lucru. Fereastra rămâne.
Grafica palmelor s-a însăilat în fereastra de
lumină.
Umbra lacrimilor apasă pe-un trecut fantastic de
frumos, oglinda, izvorul luminii mă trage de urechi:
-Hai înainte, omule!
Destui s-au dus!
Puiu
RĂDUCAN
06072024-B.
Olănești
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu