Pentru Valeria Merca poezia nu este o himeră

                  Poeta Valeria Merca din Huedin, Cluj, licențiată în psihologie, este membră a Cercului Literar de la Cluj, secțiunea poezie. A publicat volumele de poezie „Manuscrisul vremii” (2019), „Anotimpuri fără glas” (2020) și „O pădure de suspine” (2022).

Despre acest ultim volum, primit cu dedicație la Tabăra literară „Sublim” doresc să fac câteva remarci. Tipărit la editura „Colorama” Cluj Napoca, sub patronajul Emiliei Poenaru Moldovan, cu ilustrație copertă Fenicia David și o prefață de Diana Dobrița Bîlea, volumul numit „O pădure de suspine” ne aduce în prim-plan lirica poetei Valeria Merca, în care teme precum iubirea, timpul, moartea (pandemia), visul, rugăciunea, natura, etc ocupă un loc important în creația Domniei sale.

Reputatul scriitor (poet, eseist, critic) Ion Cristofor scrie despre autoare: „Membră a selectului Cerc Literar de la Cluj, aflată la cea de-a treia carte de versuri, Valeria Merca se dovedește o poetă matură, cu o personalitate pe deplin formată. Imună la glasul de sirenă al modelelor poetice de ultimă oră, autoarea cărții de față practică un lirism ce nu refuză rigorile tehnice, cultivând o poezie solară, în cadențe armonioase ce dau adâncime mesajului existențial. Caligrafia fină cu care își transcrie reveriile și emoțiile, patosul echilibrat al expresiei o impun pe autoare ca pe o voce autentică a liricii actuale”.

Din lectura poeziilor (plus vreo 20 haiku-uri și 23 de pantunuri) aflăm că poetei Valeria Merca îi plac „unduitul macilor”, să fie iubită „cuminte” dar cu „foc” în același timp. Ea, joacă „mereu cinstit” în iubire, dorește să fie plimbată, de mână „pe aleea ce mirosea a busuioc”, să valseze „ca doi copii în ploaie” privindu-se „în ochi intens!”. Ce idilic gândește!

Pentru Valeria Merca, persoana iubită e specială, fiindcă „primul gând” în „răcoarea dimineții” la el zboară. Iubitul are „o mină luminată”, este comparat cu o poezie reușită, fiindcă poezia „e un car cu pofte plin”. Iar poftele iubirii sunt atât de multe și neașteptate...

Titlul volumului „O pădure de suspine” sugerează tristețe, melancolie bacoviană, numai că, după lecturarea poeziilor, ne dăm seama că autoarea are în suflet o altfel de pădure, alcătuită din tei ce duc cu gândul la teii lui Eminescu, deoarece acolo dorește să se întâlnească cu iubitul („Să mă trezesc cu tine de mână sub un tei./ Să răsărim poemul ascuns în ochii mei!”), din salcâmi, din fagi, din castani. Pădurea pentru poetă este locul ideal pentru reverie și aduceri aminte, pentru confesiune. Pădurea devine „scena”, spațiul personal dar și complicele ei. De altfel, în prefața cărții Diana Dobrița Bîlea punctează foarte bine acest aspect: „ ...pădurea simbolizează aici spațiul labirintic, locul unde îndrăgostitul simte chemarea de a fi pentru a afla adevărul despre sine, a-și proba rezonanțele sufletului, a-și întâlni limitele și a învăța  cum să le depășească. În imaginile din titlu, suspinele iau locul arborilor, ceea ce ănseamnă că și acestea vor fi puternice, înalte, vii, străpungând cu vârfurile lor cerul, adevărate rugi către divinitate”.

Pe cât de bucuroasă este la apariția unui poem reușit („În răcoarea dimineții, când doar păsările cântă,/ Primul gând la tine zboară, înspre poezia sfântă!), pe atât o inundă tristețea la scurgerea nemiloasă a timpului, de fapt o temă și un motiv la care Valeria Merca insistă. De remarcat cum încearcă să „îmblânzească” timpul, să și-l apropie: „Timpul vrednic de-nălțare vine pe nepusă masă:/ M-a cuprins în mreaja-i sfântă și-i sunt astăzi credincioasă!// Timpul vrednic de-nălțare, pare-a fi credință fie:/Îl cuprind cât pot de tare și-l răsfăț în poezie!// Timpul vrednic de-nălțare n-are legi, nici mărginire:/ A sosit într-o clipită; astăzi îi declar iubire!// Timpul vrednic de-nălțare nu e pentru orișicine:/Fiindcă mi-a făcut cu ochiul, îl împart acum cu tine.” („Fiindcă mi-a făcut cu ochiul”).

Există o secțiune de haiku-uri (poezie japoneză alcătuită din trei versuri, primul și ultimul din cinci silabe, al doilea din șapte silabe), ceea ce denotă preocuparea Valeriei Merca pentru mai multe genuri ale poeziei. Una mi-a plăcut în mod deosebit: „vechea cazarmă -/ rămase de strajă/ tufele de soc”.

Pantunurile (specie fixă a poeziei lirice, în care al doilea și al patrulea vers dintr-un catren formează primul și al treilea vers din catrenul următor) aduc plus-valoare volumului și au ca tematică relația autoarei cu poezia: „Se desprinde câte-o frunză din castanul ars de soare./ Scâncetul prelung de greier fierbe-n iarba necosită./ Împăcată cu destinul, văd cum poezia doare!/ Astăzi, mai acut ca mâine, o declar a mea ispită ori „Din bradul de Crăciun căzute-s și-au mai rămas câteva ace,/ Insistă să nu se desprindă de pe covorul fermecat./ La fel gândește și boemul când poezia semn îi face,/ O-mbrățișează și-o suspină, o-nchide-adesea-ntr-un oftat!”.

Poeta Valeria Merca, surprinzătoare cum este, ne propune și un „Gazel”,scris în vremurile triste ale pandemiei, din care am selectat versurile: „Că tot ți s-a urât de mască/ În brambureala nefirească,//Ar fi mai bine să lași ochii/ Albastru zilei să privească!”.

Moartea ne este prezentată în poezia-monolog „De boală să ne vindecăm curând” iar în percepția autoarei nu o putem face doar cu medicamente ci cu multă iubire față de semeni, de cei aflați în durere: „Mă doare, Doamne, plânsetul de clopot/ Când stăruie prelung și sacadat!/ Oprește, Tată,–al deznădejdii ropot/ Și pune frâu perversului oftat!// Mă doare, Doamne, moartea care curmă/ Atâtea vieți, în ritmu-i infernal,/ Ascultă, Tată, jalea de pe urmă,/ Adună-ne pe toți într-un spital”.

Poeta Valeria Merca, prin acest mănunchi de vibrații lirice târzii, în dulcele stil clasic, m-a convins că este o voce puternică, originală, o poetă matură pe care o așteptăm cu un nou volum de poezii. Felicitări!

                                                           Gelu DRAGOȘ, UZPR