România mea cea Mare există, a fost acolo, am văzut-o!

Sunt atât de puține motive de mulțumire la noi, românii, încât mă și mir că avem riduri de expresie. În afară de bucuriile pe care ni le facem între prieteni nu știu ce am putea sărbători la comun, rezultatul unor alegeri? Coldplay?…

Dacă stau bine și mă gândesc, ultima dată când toți am simțit la fel a fost în 1989; ba nu, în 1994 la Campionatul Mondial. Apoi nu știu ce s-a întâmplat, ne-am potolit; sau ne-au potolit, în fine, să nu mă depărtez…

România a părăsit Euro 2024. Ne-au bătut olandezii cu 3-0.

Așa, și?…

Cine s-a uitat la meciurile noastre și a văzut doar fotbal a pierdut mult. Abia ce s-a întâmplat în tribune și pe străzile marilor orașe din România și Germania a fost revelator. Pentru mine abia aceea a fost terapia de care aveam nevoie.

Țara pe care am avut-o odată și pe care am crezut că am pierdut-o definitiv, fiindcă am fost mințiți, puși pe drumuri și trădați, a fost prezentă la fiecare meci al Naționalei. România cea Mare s-a bucurat și a plâns de fericire, a îmbărbătat și a cântat imnul cuvânt cu cuvânt. Ca o adevărată mamă a știut să ridice de jos și să nu lase la greu pe niciunul dintre copiii ei.

Deschid o paranteză. Acea Românie a întors și oglinda spre cei care am rămas acasă doar-doar vom băga la cap că ea este mai mult decât vedem noi că e sau decât ni se spune că ar trebui să fie – și cine zice asta?…

Niște zombie, mai mereu aceiași, care ies din toate canalele ca să ne învețe ce e corect și ce nu, care cred că o bulă egal o viață și care habar n-au despre cum suntem noi, ca neam, și cât de puțin ne trebuie nouă, românilor, să fim fericiți. Nu e comic că ciudații ăștia au ajuns atât de importanți? Nu e absurd că noi nu facem nimic? Închid paranteza.

La acest Campionat European, România cea Mare s-a făcut auzită în vuietul torentului galben care a inundat străzile burgurilor germane și în scandarea numelui țării în ultimul minut de joc când, atenție!, eram conduși cu 3-0.

România cea mare s-a văzut pe chipurile milioanelor de suporteri și în lacrimile lui Drăguș îmbrățișându-și nevasta și copiii aflați în tribune. A fost în părul albastru și rebel al lui Rațiu, în calmul samuraiului Drăgușin și în copilăria fără copilărie a portarului Niță.

România mea cea Mare a fost acolo! Ea există! Am văzut-o cu ochii mei.

Felicitări, băieți! Drumul vostru nu se oprește aici!

Vă mulțumesc!

Autor: Mircea Radu