SATȘUGATAG-UL DIN CER

 

    Înainte de a-și răspândi energia ontică în toată măreția și splendoarea, LUMINA a germinat înlăuntrul CUVÂNTULUI, precum bobul de grâu sub brazda de pământ, asemeni fătului în pântecele maicii sale, pentru ca la „plinirea vremii” să erupă într-o dimensiune cu ipostaze tainice, miraculoase, cu puterea nebiruită de a stăpâni în eternitate nemărginirea, risipind întunericul atemporal, insondabil din Fire.

      Reducând proporția  -  în mod similar  -  , Puiul de Om își face intrarea în Lumea fenomenală cu alura emblematică a lui Făt Frumos din poveste, pornit în căutarea Ilenei Cosânziene, a tinereței fără bătrânețe și a vieții fără de moarte.

       Miracolul Vieții raționale și a tot ce în general există și ființează în Lumea fenomenală ne uimește și ne încântă, făcând ca în mintea noastră să încolțească reflecții și întrebări -răscolitoare existențiale, în suflet reverberându-ne mirifica armonie telurică – astrală cu tainice chemări și imbolduri în căutarea și atingerea  “Unui nu știu ce”, mai presus și dincolo de noi, Ideal ce ne atrage asemenea unui Miraj ce pare de neatins, dar care necontenit ne stăpânește ființial.

        Primele imagini receptate, care ni se întipăresc și ne rămân în suflet și în minte sunt chipurile nemuritoare ale celor prin care am descins în Lume, ale părinților, Mama și Tata, a surorilor și fraților și apoi a fascinantei grădini edenice din spatele casei cu iarba verde împodobită de mărgăritarele de rouă strălucind în soare, cu pomii înfloriți și fructele lor de toate soiurile, dulci și aromate.

        În cântecele păsărilor și compania mieilor zburdalnici ce se jucau pe câmp, ocrotit de Pronia divină, de dragostea părintească, precum și de protejarea celor apropiați, anotimpul copilăriei din satul natal ne rămâne în suflet și în amintire asemeni unei reminiscențe cu miresme și imagini desprinse din edenul biblic pe care intemperiile vremii nu le pot șterge niciodată.

       În căsuța de lemn cu busuioc la grindă, covoare și icoane sfinte pe pereți, cu mămăliga aburindă pe masă, laptele dulce proaspăt muls, brânză, ouă, slănină, am crescut mari și am ieșit din ocol în lume să ne împlinim fiecare chemarea și rostul propriu.

       Ieșirea în larg pe Marea vieții, dincolo de pragul cuibului ancestral, se face prin emblematica Poartă Maramureșeană, încărcată cu simboluri biblice, care delimitează spații distincte, cel din interior, în curtea casei și cel din exterior dincolo de pragul Porții, mai extins în lume, în societate, fiecare păstrându-și specificul propriu și rostul aparte pe care-l are.

       Poarta Maramureșeană este asemenea unui :

Străjer credincios în Țara de legendă

Scriptură înveșnicită în trunchiul de stejar

Pe cel ce pragul i-a trecut cu pace,

Primitu-l-a cu rodul spicelor de har

Pe fruntea sa stă Soarele cunună,

Lumina lui duioasă, milosârdă

Iubindu-și prunciii uitat-a să apună

Și a rămas în ochii lor arzândă

Din când, în când oprește vreme-n loc

Odihna-mbracă strai de sărbătoare

Feciori și fete cât munții saltă-n joc

La Poartă stâlpii din muguri dau în floare

 

Cuvântul râde-n gură din lacrimi de se naște

Cocon frumos scăldat în apele cu dor

Ieșind prin Poartă-n lume un fiu a lui Zamolxe

Descinde cu credința de zeu nemuritor

 

Statura-i este dreaptă, veșmântul ca lumina

Nemărginitul brâu de mijloc i se prinde

Pășește sigur din veșnic prin acuma

Spre țărmul dat aducerii aminte

 

Cu sine poartă-n suflet întregul Univers

Un dor de zbor în veci nevindecat

Vorbesc despre aceasta toți aștrii și un vultur

Prin graiul Porții spre lume îndreptat

 

Când buciumul sună pe Gură de Rai

În Patria Cuvântului urcând turme de oi

Prin ancestrala Poartă, în Maramureș

Veșnicia intră și iese odată cu noi

 

       Prima ieșire după descinderea în Lumină  a unui fiu a lui Zamolxe din cuibul ancestral, dincolo d epragul Porții , o face atunci când îl încreștinează la biserică prinTaina Sfântului Botez, unindu-l cu Hristos Împăratul vieții și Biruitorul morții.

       La casa părintească a noului născut i s-a pregătit botejunea, o sărbătoare de aleasă și mare bucurie, la care participă rudeniile, prietenii de familie, vecinii și diverși invitați.

       Asociate de sărbătoarea botejunei sunt mai multe practici și datini străvechi precum ursitul cu tot felul de urări și simboluri. La fetițe, nașele sau ursitoarele le pun în leagăn diverse flori să fie iubite de feciori sau ace cu ață colorată să știe să coasă și să brodeze frumos. La băieți le pun în leagăn fluier să știe cânta și juca, altuia îi pune carte de rugăciune să devină preot, la altul peniță să fie domn, intelectual, scriitor, sau îi dă să bea apă din clopot de bronz să aibă voce melodioasă.

       Apa în care i-a făcut băița la copil nu se aruncă la întâmplare ci în grădinuță unde au semănat și plantat straturi de flori.

       Grija de căpetenie a părinților față de copii lor este să-i crească în cinste și omenie, în credință și dragoste față de Dumnezeu și de semeni.

    De mici sunt duși de mână la biserică, la Sfânta Liturghie unde primesc Sfânta Cuminecătură și anafora sfințită.

       Sunt învățați să respecte pe fiecare om ce-l întâlnesc pe ulițele satului, să-l salute cu tradiționalul și vechiul salut creștinesc specific zonei Maramureșului : “Lăudăm pe Domnul nostru Iisus Hristos !” la care  cel căruia i-a fost adresat salutul îi răspunde : “Lăudat să fie în veci, amin ”!.

       În viața spirituală a sătenilor, sărbătorile din cursul anului sunt respectate cu sfințenie. Fiecare sărbătoare își are importanța și specificul aparte, de care sunt legate anumite obiceiuri tradiționale laice pe lângă latura religioasă.

       De Sfintele Paști, Învierea Domnului  Iisus Hristos, în urma a șapte săptămâni de post este obiceiul ca după masa îmbelșugată a marelui Praznic Împărătesc, tinerii să se adune pe “Podul Bocilor” de pe strada cu același nume la un joc distractive numit de ei “Ciocota”, care constă în ciocnirea ouălor roșii cu câți mai mulți parteneri, rostind salutul creștin de Paști : “Hristos a înviat ”!, la care se răspunde : “Adevărat a înviat ”!

       Cel al cărui ou la ciocnire s-a spart, este câștigat de celălalt al cărui ou a rămas cu coaja intactă. Scopul în sine al acestui joc nu este atât câștigarea ouălor ciocnite cât mai ales bucuria de a fi împreună la aceasta sărbătoare cu prietenii, cu vecinii, și chiar oameni veniți de pe alte sate pentru a participa la aceasata festivitate a bucuriei așteptată, dorită de către toți, din an în an.

       În acest loc, la acest eveniment, între tinerii participanți la joc se leagă prietenii, care vor fii binecuvântate la biserică în Sfânta Taină a Nunții.

       O altă datină veche asociată prăznuirii Sfântului Mare mucenic Gheorghe purtătorul de biruință, este Tânjaua de pe Mara, o sărbătoare agrară.

       Gospodarul care a ieșit în primăvară, întâiul la arat este sărbătorit de către consăteni cu un ceremonial special. La casa acestuia vin tinerii cu jugurile împodobite cu tulpine înverzite de mesteceni pe care leagă mai multe panglici de toate culorile.

       Jugurile în număr de 10-12 se unesc prin proțap unul de altul, la cel din urmă se atașează o teleguță pe care va sta sărbătoritul.

       Ajunși la țarina care a fost prima arată în hotarul satului, din capătul de sus al acesteia, coborând în jos, cei care poartă jugurile și pe gospodarul de pe teleguță, vor trage o brazdă nouă cu un par ascuțit de lemn întrodus între spițele roatei de la teleguță. Ceremonialul are regulile sale specifice care trebuiesc respectate. Gospodarul sărbătorit de pe teleguță, de la locul unde se trage brazda și pe tot traseul ce duce către râul Mara, în dreptul podului dinspre satul Mănăstire din vecinătatea Șugatagului, caută să fugă la prima sursă de apă să se spele pe față. El este vegheat și urmărit de cel mai bun alergător dintre tineri. Cel care îl urmărește pe gospodarul fugar este suficient să-l atingă cu mâna pe umăr ca să se întoarcă amândoi la teleguță pe care se așează din nou la loc.

       Pe tot drumul către râul Mara, sărbătoritul încearcă de mai multe ori să fugă către o sursă de apă să se spele pe față. Dacă reușește și nu este prins de paznicul său, atunci tinerii care poartă tânjeaua vor suporta costul petrecerii : muzica, mâncarea și băutura la casa sărbătoritului.

 De regulă, sărbătoritul se lasă prins pe traseu și când ajung pe malul râului Mara, tinerii îmbrăcați în haine albe curate trec râul cu sărbătoritul printre valurile reci și ajunși pe malul celălalt dinspre satul Mănăstire, îl coboară de pe teleguță și îl spală pe față cu apă din Mara, după care îl șterg cu un prosop mare alb, apoi feciorii de la juguri urcă pe pod și aduc fetele preferate ce se află în număr mare la această sărbătoare și le spală și pe ele pe față, pe unele le bagă cu picioarele în râul Mara.

       De la râu, gospodarul sărbătorit este dus pe teleguță la casa sa unde se ține o petrecere mare cu feciorii și fetele care au luat parte la această sărbătoare.

       De Ispas, Praznicul  Împărătesc al Înălțării Domnului, la patruzeci de zile după Paști se face pomenirea eroilor neamului românesc din toate timpurile. După încheierea Sfintei Liturghii se oficiază un parastas la monumentul ridicat în memoria eroilor sau în fața unei troițe pe care este prinsă o placă comemorativă unde sunt scrise în marmură numele eroilor

căzuți în cele două mari conflagrații mondiale, precum și a eroilor de la revoluția din decembrie 1989 și din toate timpurile și locurile.

       La Rusalii, Praznicul Împărătesc al Pogorârii Sfântului Duh, biserica se împodobește cu crengi de tei și de carpen, multe și diverse flori : trandafiri, crini, garoafe, cale, toate acestea răspândind o mireasmă paradisiacă încât cuvintele : “În biserica slavei Tale stând , în cer ni se pare a sta”, sunt adeverite de atmosfera înmiresmată de Sfântul Duh ce coboară din cer să-și facă locaș în sufletele noastre.

       La sfârșitul Sfintei Liturghii se iese afară în curtea bisericii, în alte localități preotul și credincioșii merg în procesiune în hotarul satului la marginea unei holde de grâu și acolo oficiază slujba de sfințire în care se cere înmulțirea și binecuvântarea roadelor pământului spre folosul oamenilor și a viețuitoarelor.

       La Sânziene, Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul se aduc flori galbene din câmp numite sânziene care se sfințesc la biserică în ziua de 24 Iunie. Aceste flori sfințite erau folosite în timp de vreme grea, afumându-se cu ele în casă spre a îndepărta răul din gospodăria respectivă. Totodată din florile de sânziene, fetele împleteau o coroniță și o aruncau pe acoperișul casei cu gândul și dorința să afle dacă se va căsători cu alesul inimii sale. Pentru confirmarea și împlinirea acestei dorințe, coronița aruncată trebuia să nu cadă jos și să rămână pe acoperișul casei.

       O altă datină care se mai păstrează la sat și pe care fetele o practică este pregătirea unei plăcinte sărate din care mănâncă o parte în ajun de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, 29 Noiembrie, iar partea care a rămas o pune sub perină ca peste noapte să-și viseze orânda, adică pe viitorul soț ce-i este hărăzit de soartă.

       De praznicul Crăciunului, Nașterea Mântuitorului  Iisus Hristos, sărbătoare de mare bucurie, primii care aduc vestea nașterii Pruncului dumnezeiesc sunt copiii, care în ajunul crăciunului, de la ora 16-17 pornesc în cete de colindători pe la casele gospodarilor din sat și după ce termină de cântat colinda primesc în dar : nuci, mere, colăcei, iar în timpurile mai noi se dau bani.

       Feciorii merg cu colinda mai târziu în Ajunul Crăciunului după slujba de la biserică, numită Litie. De regulă ei se organizează în grupuri în care fiecare băiat ia cu el fata preferată, iubita lui și colindă până către dimineață pe la casele tuturor celor ce fac parte din grupul de colindători.

  În Ajunul de Anul Nou și de Bobotează, băieții scoteau ușile de la porțile caselor unde erau fete de măritat și le ascundeau între sălcii sau într-un loc mai îndepărtat de casă. Semnificația acestui act era ca poarta să rămână deschisă pentru ca pețitorii să nu întâmpine în calea lor nicio piedică.

       Tot în ajun de Anul Nou, fetele mergeau la o apă curgătoare, unele dintre ele în costumul Evei să se spele la miezul nopții când apa este neîncepută și purificată pentru a fi iubite de feciori. Băieții în ajunul acestor sărbători  făceau din paie și cârpe manechine numite moși, îmbrăcați în veșminte bărbătești, la cingătoare le punea o scrisoare de dragoste și de cerere în căsătorie a fetei unde se instala acest manechin (moș), de regulă îl urcau într-un copac din apropiere casei unde locuia fata.

  Dimineața fata își vedea pețitorul sus în copac și punea pe cineva din familie sau vecini să îl coboare din copac apoi îl lua în brațe și-l ducea în casă, citea scrisoarea, după care îl așează la masă și îl cinstește cu băutură și mâncare. În vremurile noi, nu știm dacă se mai practică astfel de datini.

       După sărbătorile de iarnă urmează chișilegile cu dezlegarea la petreceri și la întemeierea de noi familii, de logodne, căsătorii.

       Tot în această perioadă de după Bobotează și până înainte de postul Paștelui se țineau șezătorile. Seara fetele se adunau la o casă anumită din sat unde torceau lână sau mai ales fuioare de cânepă legate pe o rudă de lemn numită caier din care torcea pe un fus firele de tort ce se foloseau la țesutul pânzei din care apoi se confecționa îmbrăcămintea pentru toți ai familiei : cămăși, izmene, cearșafuri  (lepedeauă), prosoape, etc.

       Fetele din șezătoare erau căutate de feciorii care veneau și ei în grupuri de 4-5 și se așezau pe laviță, fiecare lângă fata preferată, iar după ce povesteau și glumeau, uneori fetele și horeau, băieții le furau fusul cu care torceau și ieșea cu el afară pe prispa casei, iar fata ieșea să-și recupereze fusul. Acolo pe prispă se îmbrățișau se sărutau ca în final să se înțeleagă și să ajungă la căsătorie.

       Îmi amintesc de toate acestea ca de un vis ce l-am trăit aievea în satul natal, Satșugatag și ori de câte ori mă întorc Acasă la Noi :

 

Pământul îmi înfioară picioarele,

Ulițele mă cunosc după mers

După grai, toate pridvoarele

 

Acasă la noi când mă întorc

Sufletu-mi este o cosmică vioară

Prin care armonii divine

Din înalturi coboară

 

Acasă la noi când mă întorc

De fiecare loc mă leagă

O vie nostalgică amintire,

Dintre toate cea mai de taină

Rămânându-mi  mereu – întâia iubire

 

Acasă la noi când mă întorc

Mă regăsesc Copil al Minunii

Sunt fericit Acasă la Noi

De începutul și capătul lumii

 

       De copil, îi cunoșteam după nume pe toți consătenii și pe cei de-o seamă cu mine și pe cei mai vârstnici. Dacă mă găseam în casă sau în curte, fără să le văd fața acestora și îi auzeam vorbind pe uliță, îi cunoșteam după voce pe fiecare în parte, întrucât trăiam cu toții într-o comuniune și armonie cosmică.

       Nu doar cei ai familiei, rudeniile sau vecinii apropiați se ajutau unul pe altul, ci se ajutau reciproc la nevoie toți sătenii, organizând clăci la cositul fânului, la construcția unei case sau la alte lucrări gospodărești.

       Se întâmpla uneori ca cineva să nu aibă o bucată de pâine pe masă și a venit pe neașteptate un prieten în vizită, atunci a mers la cel mai apropiat vecin și acesta i-a dat din pâinea pe care o avea în casă pentru familia sa.

       După mai multe răsărituri și apusuri cu zile senine, urmate de altele cu nori grei, revin pe meleagurile care le-am străbătut adeseori desculț în lung și-n lat, cunoscând toate porțile, casele, pridvoarele, până și pietrile de pe marginea ulițelor.

       Locul unde pentru prima oară am văzut lumina zilei îl port în suflet, între mine și acesta statornicindu-se o legătură ființeală.

       “Gruiul Cocoșului”-din copilărie,- pentru mine a rămas colțul de rai din hotarul satului natal. Acolo susură un pârâu de argint la poalele unei păduri de stejar. Împreună cu alți copii de-o seamă cu mine duceam la pășune oile și mielușeii, unde la umbra stejarilor falnici construiam din ramuri de stejart și gutui saivane și staule pentru “boii și vacile lui Dumnezeu”, numire populară dată rădaștelor care se găseau în numnăr mare în acele locuri și cu care ne jucam noi, copii.

 

La “Gruiul Cocoșului”

În Satșugatagul meu

Pe vremea când era copil, Dumnezeu

A venit să se joace cu noi,

Coconii de-o seamă cu El

 

La marginea unei păduri de stejar

Sub dealul numit  „Gruiul cocoșului” 

Precum un fuior de lumină

Șerpuia un pârâu de cleștar

În mersul lui fredonând

O simfonie divină

Pe care, numai noi , copii o auzeam

 

Prin verdea mătăsoasă iarbă

Cu coarnele castanii încrengate

Și aripile lipite pe spate

Pășteau rădaștele îngândurate

 

Iar noi coconii adunați în “Grui”

Le construiam din ramuri de stejar și gutui,

Staule și saivane, largi, încăpătoare

Să le protejăm de ploi și arșița de soare

 

.......................................................................

 

După o vreme mai îndepărtată

Exact, nu știu prea bine,

Când Copilăria ne-a trecut în amintire

„Gruiul Cocoșului” cu pârâul și pădurea de stejar

La neuitatul loc de joacă mă cheamă să vin iar

 

Nostalgic stând de vorbă cu stejarii

-mirați când m-au văzut

Observ că trunchiurile lor li s-au îngroșat

Parte din crengi, la mulți li s-au uscat,

Altora nici cioata nu a mai rămas

Unde au stat cândva pe picioare...

Pădurea nu mai este cât a fost de mare

 

Pe copacii care i-am cunoscut odinioară

Și care au mai rămas cu creștetele în soare

Rând pe rând i-am întrebat

Unde-s prietenii cu care am copilărit în sat

Ce mai știu despre –“boii și vacile lui Dumnezeu”

(numire populară dată rădaștelor

Până astăzi, în Satșugatagul meu)

 

Răspunsu-mi-au că au plecat

Unul după altul, în sus pe plai,

Mutându-se în Satșugatagul din Rai,

Auzind că orice sat, oraș, ținut de pe Pământ

Își are corespondent, sosie, copie fidelă

Și în Cerul cel Preasfânt.

 

Acolo, în Satșugatagul din cer s-au dus,

Prietenii tăi de joacă din copilărie:

„Ionu’ lui Vraja, Nicoara a lui Caila, Tunca Vasalie”

, Miron a Cușmanului, Avrinteanu Mihai,

Vasalia a lui Tașcău, Ștefanu’ lui Bocâncă,

Sânteanu’ Vasalie, Mircea Bohotici...

Dusu-s-au, dus... –mutatu-s-au de aici

Cu tot cu staule, saivane, rădaștele lor,

Să-și continue jocul, Dincolo...

În Pădurea de stejar cu ramuri de mister

Pe malul Izvorului etern curgător...,

... în Satșugatagul din cer

 

       Precum într-o oglindă, pe nemărginita boltă a cerului se reflectă imaginea tuturor localităților de pe pământ și fiecare suflet care migrează printre stele își caută satul, orașul, tărâmul în care i-a fost dat să vină în existență și nu are odihnă, liniște și pace până când nu-și reîntâlnește părinții, frații, prietenii, cunoscuții, de pe ulițele satului, orașului, al arealului, care odată cu el s-a mutat sus în Cer pentru a petrece fiecare în seminția, neamul și ținutul său ancestral, întru eternitate...

 

 

 

Preot Gheorghe Pop