Somnul rațiunii/ națiunii naște monştri!

Probabil în Evul Mediu, știrile ce ne șochează pe noi de o vreme încoace ar fi părut firești. Nici măcar n-ar fi fost știri. Numai că de atunci am trecut prin epocă victoriană, am ajuns pe Lună, avem la dispoziție o bibliotecă universală-Internetul, pe care, e drept, unii o folosesc total greșit. Cum ar trebui însă să reacționăm?

Având în față un caz cum e al morților forțate de la spitalul Sfântul Pantelimon, ai reacții neașteptate. Cum ar fi să pui mâna pe Constituția României. Articolul 34.

Dreptul la ocrotirea sănă­tății este garantat. Articolul 22 e și mai interesant, deși e contradictoriu. Dreptul la viață precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate. Pedeapsa cu moartea este interzisă. Cum? Și pentru cel ce aduce Moarte? Altfel spus, reamintim de ucigașul acela în serie, taximetrist sau ce era, ce ucidea fete și le tăia, apoi le ardea. E șef de celulă cică, face ordine, imediat iese pentru bună purtare. Dar de ce să nu venim în prezent să vorbim de românul cuțitar din Londra? Ce a ucis o fetiță. El ce merită? Nu, nu căutăm argumente talibane pentru pedeapsa cu moartea, nici măcar pentru pedeapsa cea biblică – Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.

Totuși, Națiunea doarme și/sau e adormită cu povești cu Feți Frumoși politici, cu intelectuali gen Ciolacu sau scriitori de marcă gen Ciucă, cu alde Șoșoacă apărătoare a dreptăţii românilor, pornită în Cruciadă inversă împotriva Occidentului. În timpul acesta, nici o reacție divină, deși Sfântul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor și tămăduitor al bolnavilor, el este un model de doctor, slujitor și creștin al lui Hristos. Nicio reacție majoră și autoritară până la duritate a Statului, deși un întreg sistem medical e pus în cumpănă, e privit cu teamă. Sigur, mai are țara bube și le ascunde sau așteaptă să fie acoperite cu bube mai mari sau mai zgomotoase. Căminul ilegal de bătrâni din Ilfov, anterioarele centre din București, cu bătrâni ținuți în condiții mizere, deși banii primiți erau frumoși, de la 5.000 lei/lună în sus. Nimic? Nimic.

Dar de ce să nu vorbim la atentatul la sănătate? Ce altceva ar fi să imporți un tren cu 1500 tone de deșeuri de undeva de aiurea ca să-l arunci aici în țară? Deșeurile altora? De ce să nu vorbim de atentatul la siguranța națională, cu clanurile țigănești și mafiile ce fac trafic de persoane, prostituție la nivel industrial în Europa cu fete de aici, din Ucraina şi din Moldova, trafic de droguri sau delincvență informațională? Doarme rațiunea? Doarme. Doarme națiunea? Doarme. Se nasc monștri? Iată-i.

E ceva de făcut? Pentru că povestea are reverb în toată societatea mondială, nu se petrec de-astea doar la noi. Vorbim de fostul președinte american (și poate viitor) ce tocmai a dat în judecată FBI și Departamentul de Justiție și le cere 100 milioane de dolari. Vorbim de refugiații ucraineni care au demonstrat în capitală (la noi…) nemulțumiți de sprijinul primit în România. Ei, cei care trebuiau să-și apere țara, sunt nemulțumiți la noi că stau.

Deci care e soluția? După cum observ, Statul e ocupat. Are treabă cu alegerile, cu transferul sau nu al Puterii. E blocat în angoasa aceea, în lupta măruntă a unor neconvingători lideri politici. Și nu, nu revenim la Constituție, deși un anume paragraf putea da lovitura de grație. Ci la Nicolae Steinhardt, în Jurnalul Fericirii. Una din soluții? Avem/suntem poporul potrivit?

„(…) în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta. În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani”. Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunericul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie. Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.

Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ţi placă bătălia în sine – încăierarea – mai mult decât succesul”(Nicolae Steinhardt).

Autor: Alexandru Ruja

Sursa: Graiul Maramureșului