Scriitoarea Florica Bud demonstrează şi prin această carte că este o prozatoare autentică, o voce de primă mărime a prozei româneşti, cu un stil propriu din care reiese puternica ei personalitate. Aşa cum afirmă criticul Alex Ştefănescu „Florica Bud salvează de la uitare ceva foarte frumos din lumea românească”.
Cartea Domniei-sale este o carte-document a vieţii de copil şi adolescent trăitor în arealul unde se întretaie Codru şi Chioar, satul şi mai apoi oraşul din zilele noastre, Ulmeni.
Cititorul este introdus direct în lumea copilăriei, a vieţii arhaice a copilelor Florica şi Valeria-Ana cu o emoţionantă descriere a localităţii unde au văzut lumina zilei, şi neîntâmplător, cu descrierea Gării, loc simbolic pentru ceea ce însemna în acele vremuri gările – punct de plecare într-o lume necunoscută dar fascinantă pentru deschiderea orizontului şi dezvoltarea eu-lui.
Personajul central al acestei cărţi alcătuită din 36 de povestioare este bunica autoarei, Valeria Maria Trif. Este cel mai bine descris personaj, cel mai dezvoltat şi fiindcă fiecare dintre noi am avut o „mămica Valeria” prozatoarea Florica Bud, aflată în deplină maturitate creatoare, reuşeşte prin scrisul dumneaei să ne facă să o respectăm, să o îndrăgim şi să ne-o apropiem de suflete. Îi dă universalitate acestei bunici iubitoare de Dumnezeu, de carte şi nepoţi. În scrierile sale, în afară de cunoscuţii Emil Gavriş, Petre Dulfu, Florian Ulmeanu sau Vasile Morar, vom întâlni şi alte personaje mai mult sau mai puţin dezvoltate, conturate : regretatul Emil Florescu, învăţătoarele Rozica, Maria şi Melania, vecina Fina, ţiganca Maria Joski, bucătăreasa Leontina Covaci, vecinii de joacă Călin şi Mircea Lupo, unchiul Florea, Aurelia Paşca, preotul Emil Negruţiu, croitoresa Helena, Lucica, Laura Berbecaru ş.a.
Această carte poate fi privită din mai multe unghiuri: în primul rând ne demonstrează forţa în scris a autoarei, cu ajutorul sensibilităţii şi stăpânirii fără cusur a limbii române şi mult mai greu şi dificil - a arhaismelor din zona Ulmeniului, oraş multicultural, înconjurat de sate în care trăiesc şi etnici maghiari, romi, români ţărani, intelectuali, dar şi „domnişcari”; apoi cartea poate fi citită şi în acelaşi timp poate să fie utilă ca o carte de bucate, o carte care ne aminteşte de Radu Anton Roman. E drept că pe mine m-a impresionat mai mult aceasta faţetă, deoarece „sucitura, tocana cu brâ cu la, leveşa de galiţă, prăjitura televizor, zămuca pe pthitoi, zama de mazăre, pthita coaptă pe vatră, moşocoarnele, ratăta cu jumeri, salata de boeuf, piroşthile cu păsat, gomboţii, ghiveciul, silvoiţa”etc., toate îmi sunt cunoscute şi le-am mâncat din primii ani ai vieţii. O, tempora !; în al treilea rând este o carte - „Amintiri din copilărie”. Şi aici avem o „mătuşă Mărioara”, numai că o cheamă Aurica şi Floricăi îi tricotează căciuliţe de lână stranii, astfel încât colegii o numesc „Regina Broaştelor”. Pentru Florica Bud, Ozana este Someşul, iar peripeţiile au loc în pădurile Ţicăului şi Chelinţei. Părinţii ei dragi nu sunt Smaranda şi Ştefan ci Cornelia Trif şi Ioan „ţărani harnici” care „de-a lungul celor şase decenii de când îşi mănâncă împreună sacul cu sare, au avut grijă de cai, de mărhăi, de porci, de galiţe, de raţe, de gâşte şi de thiurcani”. Valoarea ei este dată şi de faptul că se adresează unui spectru larg de cititori: elevi, ţărani, studenţi, intelectuali şi critici, bineînţeles. Sunt ferm convins că citirea ei va produce impresie bună şi olteanului dar şi moldoveanului ori bănăţeanului...
Cartea „Mi-e dor de-o pohtă bună” poate fi considerată şi un ghid medical pentru că de multe ori prozatoarea Florica Bud ne îndeamnă să mâncăm sănătos: „...ne amăgim şi ne cumpărăm pe bani grei boala”; „... se renunţă la roşiile noastre împărăteşti în favoarea celor de cauciuc, trase la xerox”.
„Greutatea” scrisului ei este dată şi de comparaţiile deosebit de reuşite gen „acul semn de carte pentru faţa de masă”, „o maioneză tăiată echivala cu o intrare ratată în U.E., de nici vecinii nu te puteau salva”.
„Regina Broaştelor”, „Mama pisoilor”, „Muta Fărinii”, adică autoarea Florica Bud în anii copilăriei, are şi un simţ al umorului de calitate bine dezvoltat. Un umor care provine de la ţăranul român ars de soare şi încovoiat de griji şi nevoi dar umorul lui sănătos înseamnă până la urmă dimensiunea supremă de exprimare a „tălpii ţării” şi un plus pentru a nu plictisi în enumerarea atâtor ingrediente necesare unei reţete. Exemplele sunt la tot pasul : „Pe sora Valeria o strigam Ita din motive economice”, „supă pe piciorul de la scaun”, „prăjiturile cu moşina se păstrează bine vreme îndelungată dacă scapă cu ...viaţă”, „turcii se băteau de zor la gura noastră”, „ptithoii şi pomniţele puteau să mai aştepte că doar nu plăteau impozit”.
Şi această carte, la fel ca precedentele demonstrează „temperamentul artistic al autoarei şi gândirii ei asociative rapide” (Alex Ştefănescu) şi adaug, faptul că este una dintre prozatoarele contemporane de mare valoare. Mi-au plăcut şi titlurile date scrierilor sale: „Pthita noastră cea de toate zilele”, „Războiul mamicelor şulmedhene”, „Zămucă de încins...spiritele”, „Turtiţe fermecate pentru guri spârthicathe”, „Dureri vechi, dureri noi” şi „Ghiveci existenţial”.
Parafrazând titlul cărţii spun şi eu la final, mi-e dor de înţelepciunea milenară a ţăranului român care se găsea din plin în casa copilăriei ei, mi-e dor de bunica care îi făcea toate poftele copilei cu părul auriu şi cârlionţat, mi-e dor de încă o carte semnată Florica Bud!
Gelu DRAGOŞ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu