Poeme

Tăceri

În liniştea rece
pietrele păstrează cu sfinţenie
urmele timpului
fiecare suntem în parte
un amestec de trecut şi prezent

să nu ne pierdem în tăceri
care îngheaţă cuvintele
pe ţărmul din suflet

s-au anunţat ploi multe
în locul zăpezilor albe.

  

În tainã

sufletul

se desprinde

de trup

ca un fluture

de o frunzã

putrezitã

plutind

uşor

se înalţã

spre cer.

Noi doi

Noi doi am prins curcubeul

de capete şi l-am fãcut

arc peste timp

ne-am aşezat piatra de cãpãtâi

cultivând cu grijã grãdina

iubirii din suflet

am plantat doua mlãdiţe

în acest pãmânt roditor

noi doi

suntem doar şoapte în univers

propovãduim lumina

şi cântãm pacea

pãşind  pe vârfuri

vom pãtrunde în noaptea adâncã

iar mâinile noastre

vor mângãia stele.

    Înnoiri

     Precum o lacrimã

     în cãutarea izvorului

     se prelinge azi floarea

     de gheaţã  din geam

     vântul  îşi mai fluturã stingher

     visele zdrenţuite

     e timpul înnoirii

                  

     pe o melodie ciudatã

     soarele îl ia la vals  pe  omul de zãpadã

     din inima pãmântului

     pleznesc muguri verzi

     uimit de-atâta luminã

     sfidând albul covor

     un ghiocel  îndrãzneste

     … înflorirea.

 Suntem

Suntem focuri
ce ard
pe altarul vieţii

competitori
la maraton

suntem răul
şi binele lumii

dorinţă , ambiţii
şi patimi suntem

suntem blestem
şi
suntem rugaciune

viaţă suntem .

  

Fragile  clipe

Fragile  clipe  se adunã

şi trec prin noi

cioburi de viaţã

aripi

aripi albe

în cuiburi de pãsãri

apele albastre ale cerului

s-au revãrsat în priviri calde

douã scântei care mângãie

aceastã inimã

care se desface ca o floare de pãpãdie

pe care o dezmierd cu spaimã

sã  nu se risipeascã

sub povara anotimpurilor.

ştiu 

Ascult şoaptele inimii 
care  deapănă 
poveşti despre nemurire
clipe din trecerea timpului
îmi readuc în minte chipuri dragi
doi părinţi
portrete păzite cu sfinţenie
în cufărul sufletului
o curte
o casă
ulcioare de lut
o cruce din piatră
caut urmele paşilor topiţi de trecerea vremii
două lacrimi fierbinţi se preling în tăcere
ştiu 

despărţirile n-au nevoie de cuvinte

sufletele celor care se sting
se transformă în stele.

 Anotimp alb

Strâng sub pleoape boabe de rouã

tristeţi copleşitoare

care-mi sufocã toate dorinţele

de a mai rosti

un cuvânt

o pãrere

un gând

privesc prin geamul aburit al maşinii

aceastã pace albã

e vremea zãpezilor netede

crescânde spre cerul ce- şi  scuturã sita

şi cerne  în neştire

zãpezi care purificã  totul.

 Dependenţã

O prietenie frumoasã între  un om şi un creion

ambii  pot face lucruri minunate

un om care are nevoie de acest creion

pentru a-şi exprima prin scris

gândurile

trãirile

nevoile

un creion care ar fi un simplu  decor

dacã n-ar fi coordonat cu pricepere 

de mintea şi mâna omului

apoi la fiecare 

partea cea mai frumoasã

se aflã în interior

omul are acest suflet

un extraordinar dar

creionul are  cãrbunele

care uneori suferã  sub presiunea  ascuţitorii

şi unul  şi altul 

supuşi sunt durerii

dar durerea te face mai bun

creionul însufleţeşte coala albã

cu  ajutorul omului

omul lasã în urmã opere nemuritoare

mânuind cu pricepere creionul.

  

 Scrisoare către tata

Ştii tată când ne-am despărţit
tu te uitai la cer grăbit
iar din lumina dintr-o stea
au picurat pe geana ta
doi stropi de rouă ce-au udat
obrazul tău adânc brăzdat
de vremurile ce-au trecut
şi printr-un geamăt lung si mut
mi-ai spus că-mi lasi
o cruce grea.

Eu î-ţi scriu tată
ca să ştii
că darul tău îl duc cu bine
atîta doar...
că-mi este dor de tine.

Când începe furtuna

Deasupra cerului senin

norii negrii

ca o spaimã se aliniazã

au ieşit furnicile

din crãpãturile zidurilor

e greu sã-ti tii respiraţia

când pãşeşti pe vârfuri

printre limbile ascuţite

ale clopotelor care scot sunete

fluvii de sunete

e semn cã începe furtuna

cu mâna dreaptã îmi cercetez inima

scormonesc adâncul din piept

sã nu mã-ntrebi ce culoare

are azi viitorul

atâta timp  cât aruncãm

unii în alţii cu pietre

şi-n buzunare purtãm

sticle incendiare.

 Iubesc pietrele

Iubesc pietrele
pietrele neclintite care ne aduc aminte
de noi înşine
ele nu aruncã vorbe
grozavã mareţie tãcerea lor
iubesc pietrele
pietre care sprijinã
ziduri
poduri
ape
îmi lipesc urechea
de aceastã piatrã numitã viaţã
şi vreau sã-i ascult
pe îndelete povestea.

  

Neâmpãcare

Umblãm bezmetici dupã  luminã

risipind adesea lumina  din noi

între suspin şi bucurie

nimic nu e bine

nemulţumiri ce curg

din lucruri mãrunte

cafeaua e slabã şi nu-i mai  fierbinte

ori

ceaiul e cald şi nu are miere

cu zãmbet  pe  chip primeşti  durerea

şi nu te opui

niciunei suferinţe

cu braţele desfacute le accepţi

le laşi sã înmugureascã

sã creascã

şi sã ardã

în sufletul tãu

vezi

ţi-am spus de atâtea ori

cã sunt dureri mai mari

decât o iarnã geroasã.

 Februarie

Cerul o lacrimă

de frunză albastră

în braţele iernii

ascult cum şuieră vântul

şi-si face culcuş în caierul serii

tăceri de argint 

pe uliţă în  sat

nu-s urme de paşi

nu-s urme de sănii

ţurţuri de gheaţă

la streşina casei

în ochiul de geam

mai pâlpâie caldă lumina

gânduri îmbujorate

înveşmântate în alb mătăsos.

Sunt

Sunt copacul ce creşte
în piatră
am rădacina legată
de timp
frânte-mi sunt crengile
de viforul vremii
dar trunchiul mi-e drept
nu mi-l plec.

Sunt femeia ce legăn
copilul
şi - nalt cît copacul
îl cresc.

Izvorul din care
sorbi apa vie
şi sunt braţul pe care
te odihneşti.

Iar atunci
cînd vorbeşti surâzând
sunt zîmbet pe buzele tale.

                                        propuse de Lucica Dragos