Un sabot în drumul visului

La marginea unei poieni care
coboară-ntr-o pantă, mişună căprioare cu puii,
Doi tei imenşi străjuie întinderea
- un sentiment de contopire cu teii persistă -
Prin formele senzuale ale dealurilor,
parfumul florilor de tei urcă prin ceaţă, imaterial.

O ciocârlie cântul spre soare-şi înalţă,
Orbită de-apropierea lui prea tare,
pentru un timp nu va vedea nimic ca, apoi, să cadă.

Visezi la iubire, ca soarele ce scaldă
cu razele lui câmpul fundaţiei din care
se va naşte o vie pasiune.
O iubire liberă asemeni unui vânt nepotolit!

Un sabot în drumul visului e raţiunea,
Ne punem sufletele alături şi le învelim cu noi,
În noi surprindem ceea ce ascund ceilalţi,
în ceilalţi regăsim ceea ce ne ascundem nouă înşine.

În oglindă ne uităm - nu pentru
a ne vedea imperfecţiunile - ci să ne vedem perfecţi.
În oceanul de gânduri înotăm
- undeva, acolo, adânc e cuibărită lacrima -
Zămislit din speranţă şi neuitare,
o ridici spre-naltul gândului fierbinte,
Acolo sufletul se reîntregeşte din jumătăţile perfecte!

În vis, în clipe, atingem culmi,
alergăm, zburăm, murim, înviem. Aici, pe pământ,
de câte clipe e nevoie să spui:
“ Da, asta am vrut: să zbor, să alerg, să mor şi să înviez
acolo unde am visat - în visul meu!”

Prin imensitatea cerului călătorim printre stele,
Modelăm visul în realitate, căldura
topeşte zăpada. O primavară e-n suflet!

Să ştii că cineva te aşteaptă dincolo de întuneric,
Cineva care te ia de mână
să descoperi lumea şi lumina iubirii,
Acel cineva care trăieşte
dorindu-şi a te întâlni, traversând totul...
........ - două suflete unite în eternitate -

                                          Irina Lucia Mihalca