LA MULŢI ANI VALERIU SABĂU!(II)

Pribeag  prin  timpul magiei narative

Prozatorul Valeriu Sabău a fost receptat de critică extrem de favorabil. „Modernism lipsit de ostentaţie”(Gheorghe Glodeanu, Tribuna), „perspectiva labirintică a lumii” (Alexandru Ţion, Vatra), „suprarealitate folclorică” (Constantin Zărnescu, Tribuna), „spectaculoase vise în vis”,( Liviu Petrescu, Steaua), -sintagme de evaluare critică demne de a pune pe gânduri pe cititor. Am selectat cu parcimonie din setul de citate prezente pe coperta a doua a volumului Biserica de sticlă(Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001). Au trecut , să zicem, generic, 10 ani de la publicarea acestui volum. Mi se pare şi oportun şi interesant să revenim asupra scriiturii lui Valeriu Sabău, şi să urmărim rezistenţa acesteia în timp. Sunt în postura privilegiată a unui cititor pasionat care se caută pe sine în paginile cărţilor pe care le parcurge. Aşadar nu voi reitera un demers critic, cu tehnica de specialitate adiacentă, ci voi împărtăşi onest, simple note de lectură. Am optat  pentruDomnu Miru împovăratul. Motivaţia opţiunii pentru această nuvelă este cât se poate de subiectivă . Îmi place, m-am ataşat în mod deosebit de strania poveste a învăţătorului pornit să se înavuţească, după tipicul clasic ţărănesc. Domnul învăţător cumpără pământ, cu o tactică şi strategie ingenioasă şi misterioasă. Comunitatea va trata cu ostilitate graduală tentativa surtucarului pripăşit, de a se împământeni ca om bogat. Naratorul omniscient ne facilitează accesul direct, nemijlocit, la viaţa interioară a personajelor. Învăţătorul îşi ţese metodic de a pune monopol pe Movila Ilencii, manipulând.-o subtil pe bătrâna şi credula proprietăreasă. Proprietatea se extinde într-o magică spirală care pare fără de sfârşit. , în cea mai desăvârşită tăcere. Domnu Miru trăieşte complet izolat de comunitate, vine , pleacă , precum o umbră înfăşurată în marele secret: de unde are omul de pripas atâţia bani să se extindă tentacular? Ţăranii suspicioşi trec aproape abrupt la ură, o ură mocnită şi alimentată de zvonuri care îi înveninează şi îi înverşunează. Un ţăran regretă amarnic că l-a luat odată, în toiul iernii, pe învăţător din drum, şi că nu l-a lăsat să înţepenească în ger. Vocea urii face tur de orizont prin sat, zvonurile malefice prind consistenţă. Ura   latentă se acumulează obsedant. Ţăranii nu trec la acţiune împotriva străinului viclean , îl tolerează pe proscris. E bun străinul la ceva în sat: imaginarul comunităţii încremenite în habitudini se înteţeşte prin poveşti alternative despre omul lacom şi ciudat. Imaginarul colectiv, sumă a suspiciunilor individuale, generează un personaj de proporţii mitologice. Este întruchiparea răului, atenţie, un rău necesar pentru povestea care circulă veninos de la om la om. Este necesar şi pentru că devine obiectul absolut al iscodirii. Comunitatea stă la pândă răbdător , în aparenţă satului nu-i scapă nici un gest. Febrilitatea cu care oamenii încearcă să ţină viaţa învăţătorului sub control, are un efect inedit în textura narativă. Cititorul plonjează şocat din timpul fabulos, în cadenţă sumbră şi ascendenţă ameţitoare, în banalitatea timpului domestic şi administrativ. Învăţătorul a primit decizia de pensionare prin poştă. Viaţa lui intră într-o etapă de rutină. Stăpân pe jumătate de Movilă, începu să-şi sporească averea, tocmind oameni la muncă. Relaţia cu satul devine  aproape uzuală, omul pare aproape asimilat comunităţii de gospodari. Cleveteala e mai degrabă inerţială, un act mecanic, bătrânul pare a intra în rândul lumii, nu mai prezintă interes fascinant , vrăjmăşia patibulară pare a se stinge şi a intra în conul de umbră a unor fapte ce se vor uitate .Imaginarul colectiv intră într-un fel de toropeală. Un singur eveniment e de natură să stârnească vagi întrebări: moartea babei Ileanca . Satul nu ştie ce ştie cititorul de la narator: vânătoarea macabră a domnului Miru după actul de proprietate, cotrobăiala sinistră prin lucrurile moartei, cu dârzenie de hienă, grija pentru îmbrăcarea moartei în cel mai deplin secret profanator. Satul ia act de faptul împlinit: înmormântarea cu mare pompă, şi instaurarea domnului Mitru ca stăpân suprem pe tot pământul. Sătenii încetează a-şi mai pune întrebări. Iar domnu Miru se acomodează cu normalitatea ciclică a muncilor agricole pe care le veghează ordonat, metodic şi eficient. Gospodăria înfloreşte, el învaţă din mers, cu inteligenţa lui practică legea pământului pentru a avea rod şi spor. Până într-o bună zi când ţăranii percep  silueta lui.  Din ce în ce mai gârbovită, semn de om înfrânt. O legendă intră în cea mai plată şi searbădă deriziune. Domnul Miru nu mai are bani. Se macină pe dinăuntru lent şi ireversibil. Duşmanii lui de moarte se simt aproape mântuiţi de ură, ba chiar îşi pot permite libertatea să fie milostivi, să imagineze pentru impasul lui soluţii înţelepte şi cumpătate. Vrăjmaşii de odinioară convertiţi în sfetnici de bun simţ, turuie acum anemic despre falitul satului. Fabulaţiile, atâtea câte sunt nu mai au haz. Domnul Miru nu mai prezintă prea mare interes şi pentru că s-a statornicit parcă pe veci, în sat. Ruina e transparentă, domnul învăţător începe să aibă datorii neonorate. Timpul s-a oprit, sărăcirea creează impresia de stagnare, procesul decăderii este lent şi plicticos. Până într-o zi, când domnul cel trist şi etern însingurat, dispare, nu fără să lase acareturile în grija unui om de casă. Timpul se învârte în cerc, fatidic, de trei ori, trei ani sterili de aşteptare. Apoi vremuirea se opreşte, încremeneşte definitiv. Omul nostru a ieşit ireversibil din timpul neprevestitor şi a intrat în spaţiu, un spaţiu difuz, nedefinit. Povestea se închide în spirit practic şi utilitar: pământul este câştigat de obşte.

Personajul migrează niciunde şi nicăieri din bucla timpului epuizat pentru magie narativă.

Virginia Paraschiv