Dezapărarea României la început de mandat guvernamental

             de Hari Bucur-Marcu  

Domnul premier Ponta Victor are puţine şi răzleţe referiri la Armata României, toate făcute cu nonşalanţă şi chiar cu cinism. Ne este greu să ne dăm seama, pe baza acestor referiri, dacă domnul premier ştie sau nu că Armata României este instituţia naţională care produce putere militară pentru statul şi poporul său. Cum, nu putem spune dacă acelaşi domn are habar la ce i-ar trebui domniei sale această putere militară.

În luna mai 2012, când a participat la preluarea conducerii Ministerului Apărării Naţionale de ministrul său, din primul Guvern Ponta, domnul premier nu a făcut altceva decât să îi mulţumească, de mai multe ori, domnului Oprea Gabriel, proaspătul, pe atunci, fost ministru, destituit prin moţiune de cenzură. După care, a aflat de la noul ministru, domnul Corneliu Dobriţoiu, că performanţa domnului Oprea a fost proastă, chiar penală, pe timpul celor două ministeriate consecutive ale acestuia. Asta nu l-a împiedicat pe domnul Ponta să îl promoveze pe domnul Oprea în înalta funcţie de vicepremier şi îi refuze domnului Dobriţoiu un nou mandat în noul său guvern, iscat după alegerile din 9 decembrie 2012.

Mai mult, în acest nou guvern, l-a pus la Apărare pe domnul Mircea Duşa, pentru singurul motiv declarat că nu se făcea ca respectivul domn să rămână fără minister, după ce liberalii din uniunea politică de la guvernare şi-au exercitat dreptul de preemţiune pentru obţinerea Ministerului de Interne, unde fiinţase domnul Duşa până atunci. Asta, pentru că, în mintea domnului Ponta, la Apărare poate fi ministru şi şoferul domniei sale, cu condiţia să nu ceară mai mulţi bani de la buget, pentru această întreprindere ciudată.

La instalarea domnului Duşa pe scaunul ministerial al Apărării, domnul premier Ponta nu s-a mai arătat, ci l-a trimis pe viceprimministrul fără portofoliu Oprea, pentru a fi clar că acesta va conduce, de fapt, sectorul apărării din domeniul public al României. Cu acea ocazie a instalării, la o oră matinală de sâmbătă, domnul Duşa s-a simţit dator să spună că este calificat pentru ministeriatul Apărării, deoarece, cu Ministerul de Interne, pe care tocmai îl părăsise, a ieşit primul la întrecerea între ministere numită „eficienţa guvernanţei”, după ce, în patru luni, reuşise să „aducă liniştea în minister”.

Propun să ne abţinem să râdem aici de o asemenea pretenţie, că ar exista o întrecere serioasă între ministere, în condiţiile în care „eficienţa guvernanţei” este un concept total străin guvernanţilor români. Şi propun asta, chiar dacă domnul Duşa a mai anunţat şi că, ajungând pe primul loc, a detronat Ministerul Finanţelor, ce era, până atunci, premiant. Ştiţi care minister al finaţelor? Acela care are atribuţiile de a colecta taxele şi impozitele şi care formează bugetul de stat. Ce premiant la eficienţă ar fi putut fi acel minister, când toate datele oficiale arată că evaziunea fiscală, adică sustragerea de la plata acelor taxe şi impozite este, de mai mulţi ani, de peste 40% în România, iar bugetul de stat este de tot râsul? Iar despre „eficienţa guvernanţei” Internelor ce să mai vorbim, când domnul Duşa nu a fost în stare să rezolve o problemă aşa de simplă şi directă, ca cea a pensiilor militare şi de serviciu, scăzute aiuristic de fosta guvernare, făcându-l pe premierul Ponta să îi ceară, public, să vină cu „calculele”, ceea ce domnul Duşa nu a putut face până la sfârşitul mandatului, pe când aceste „calcule” puteau fi calculate şi de un elev din clasele primare, care a trecut de tabla înmulţirii.

Întrebat, în a doua zi de Crăciun, care sunt priorităţile politicii de apărare pe care o va practica la minister, domnul Duşa a răspuns, conştiincios, că este vorba de îndeplinirea angajamentelor şi misiunilor României în cadrul NATO şi Uniunii Europene, precum şi implementarea „Scutului Antirachetă” în cadrul parteneriatului cu Statele Unite ale Americii, cu condiţia să se „găsească” bani la buget pentru Armată, iar pe militari i-a numit „angajaţi” şi „salariaţi”. Şi a mai spus domnul Duşa că nu are nevoie de consilieri, pentru că, în actul său de conducere, se bazează pe şefii structurilor din subordine.

În limbaj profan, aceste afirmaţii trebuie traduse astfel: (1) singura raţiune de a fi a sectorului public al apărării naţionale este îndeplinirea „angajamentelor” faţă de străini, care ne apără ei, ca să nu mai avem noi grija asta; (2) nu există nicio justificare pentru fondurile ce revin Apărării Naţionale, aceste fiind alocate după cheful guvernanţilor, nu după nevoi raţionale, clar identificabile; (3) în concepţia acestui ministru, apărătorii patriei nu mai sunt ostaşi, ci mercenari angajaţi pe bază de contract de muncă, iar ei nu mai primesc soldă, ci salariu; (4) actuala guvernare nu intenţionează să conducă direct, cu bună ştiinţă, şi nici să controleze democratic formarea şi utilizarea puterii militare a României, ci îi lasă pe şefi şi comandanţi să facă ce le trece lor prin minte, cu resursele sărace pe care le primesc.

Un astfel de ministru al Apărării, posesorul unor asemenea idei, chiar dacă este creditat cu onestitate de cei ce îl cunosc personal, nu are cum să îi explice şefului său, domnului premier Ponta, că Apărarea României este mult mai mult decât „îndeplinirea angajamentelor” faţă de aliaţi şi parteneri străini, că misiunea de a forma o putere militară raţională şi suficientă transcede politica de partid şi nu poate fi eludată pe argumentul că nu sunt bani la buget. Domnul Duşa nu pare a fi în stare să îi spună domnului Ponta că Armata României nu este un automobil cu care să mergi dacă ai o nevoie şi dacă ai bani de benzină, iar, în rest, să îl laşi să zacă în faţa blocului sau în poarta casei, cu lunile sau chiar cu anii, până când apare nevoia şi vin banii.

Dacă ar fi să păstrăm comparaţia de mai sus, situaţia când am avea nevoie de Armata României ar fi mai aproape de cea în care, dacă îţi trebuie un autoturism şi nu îl ai gata pregătit şi alimentat, trebuie să îl construieşti din nou, de fiecare dată. Adică, pentru o nevoie imediată, sunt necesari ani lungi de pregătire şi înzestrare de toate felurile şi nu poţi să începi pregătirea şi să investeşti în dotare doar atunci când nevoia îţi bate deja la uşă, fără să mai aştepte.

Mai concret, îndeplinirea „angajamentelor” faţă de NATO, UE sau SUA este doar una dintre raţiunile de a fi ale Armatei României, celelalte două, la fel de importante, dacă nu chiar mai importante, fiind promovarea intereselor legitime ale românilor prin putere militară, precum şi apărarea naţiunii în faţa acelor riscuri şi ameninţări care nu sunt abordate în cadrul apărării comune NATO, ori ale politicii comune de apărare a Uniunii Europene, sau în cadrul parteneriatului strategic cu Statele Unite ale Americii. Ultima raţiune listată mai sus include şi cazul mai îndepărtat în care aranjamentele de apărare comună sau de parteneriat strategic nu mai sunt în vigoare, iar România ar trebui să preia şi efortul pentru apărarea împotriva riscurilor şi ameninţărilor ce sunt acum în responsabilitatea acestor organisme multinaţionale.

Niciun guvern responsabil cu soarta Ţării nu poate să aştepte ca un risc sau o ameninţare să se transforme în agresiune sau atac armat pentru a începe să construiască Apărarea Naţională de care ar avea nevoie pentru a respinge acea agresiune sau a opri acel ataca armat. Asta, chiar dacă o analiză de risc de securitate ar concluziona că o asemenea agresiune ori un asemenea atac nu sunt de aşteptat, în viitorul previzibil. Pentru că timpul de avertizare despre iminenţa unei agresiuni ori unui atac va fi întotdeauna mai mic decât cel de constituire a puterii militare necesare contracarării lor. Cum, la fel, timpul de avertizare despre dispariţia NATO sau măcar despre diminuarea capacităţilor sale de a apăra România în locul românilor va fi întotdeauna mult mai mic decât cel de refacere a capacităţii României de a se apăra singură împotriva unui agresor.

Dacă aceste avertismente vi se par ipotetice şi forţate, să ne aducem aminte că, pe acelaşi continent pe care se află şi România, în ultimii cinci ani, s-a produs o agresiune sub formă de invazie armată terestră, maritimă şi aeriană, a Federaţiei Ruse împotriva Georgiei. În ultimii 14 ani a avut loc un război aerian pentru sancţionarea prin putere militară a unei anumite conduite politice considerate ca inacceptabile de comunitatea internaţională, chiar dacă aparţinea unui guvern legitim, în Serbia cea vecină. În ultimii 18 de ani a avut loc un război civil de secesiune, chiar la graniţele politice ale României, în Fosta Iugoslavie. Nu mai departe de acum un an şi ceva, în Libia, stat situat în proximitatea Europei, a avut loc intervenţia militară a NATO, în favoarea forţelor anti-guvernamentale implicate într-un război civil.

Acestea sunt doar câteva exemple de proximitate geografică şi temporală că subiectul securităţii naţionale realizate prin putere militară este mai actual ca niciodată şi că niciun guvern responsabil faţă de poporul său nu poate să ignore această realitate. Mai putem adăuga mai multe tipuri de misiuni armate de intensitate mai mică, cum sunt cele de protecţie a căilor navigabile, de poliţie aeriană ori de apărare a cetăţenilor români aflaţi în alte locuri decât teritoriul României, care nu se pot îndeplini decât de militari. Asta, ca să nu mai amintim unele scenarii posibile, în care puterea militară a românilor este vitală pentru supravieţuirea Ţării.

Bineînţeles, nu vorbim aici de paranoia ceauşistă a apărării patriei împotriva oricărui agresor. O asemenea întreprindere a fost utopică, de la început, şi este, practic, imposibilă. Guvernul are însă nevoie să întocmească o listă realistă şi rezonabilă de riscuri şi ameninţări care necesită un răspuns dat cu puterea militară a Ţării şi, apoi, să purceadă la constituirea acelei puteri militare, în funcţie de urgenţe şi posibilităţi. Riscurile şi ameninţările care s-ar produce într-un orizont de timp îndepărtat sau a căror timpi de avertizare sunt suficient de lungi pot fi încredinţate forţelor armate de rezervă, care s-ar activa şi şi-ar spori puterea militară pe măsură ce probabilitatea de a avea de-a face cu acele riscuri şi ameninţări ar creşte.

Mai este nevoie de o listă cu interesele legitime ale românilor care trebuie promovate prin sau şi prin puterea militară a României, forţele armate destinate promovării lor urmând să fie „croite” în aşa fel încât să satisfacă necesităţile naţionale cu eforturi minime şi rezultate maxime. De exemplu, pe baza unei asemenea liste se pot constitui forţele destinate gestionării unor crize cu componentă violentă, cum, la fel, se pot contura modalităţile de cooperare militară internaţională, inclusiv prin asistenţa militară de toate felurile, pentru anumiţi parteneri. Se poate întâmpla ca, în viziunea actualei administraţii, această listă să fie goală, adică să nu existe niciun interes naţional ce ar trebui promovat prin puterea militară, în afară de apărarea comună în cadrul NATO, desigur. Însă lista trebuie să existe,chiar şi aşa goală, ca instrument politic de securitate naţională. Fără ea, s-ar putea crede că nici nu are loc procesul de clarificare privind interesele naţionale şi modalităţile de promovare a acestora, în România.

Vorbim aici de un cadru instituţional şi raţional de formulare a unei politici de apărare coerentă şi pe termen mai lung decât mandatul Guvernului Ponta sau al ministrului Duşa. Doar după formularea ei va putea această politică să fie finanţată prin bugetele Apărării. Fără ea, aceste bugete vor fi cum au fost şi până acum, bugete „de avarie”, adică bugete defecte, care nu finanţează producerea de putere militară, mai ales pentru că nu se ştie la ce le trebuie guvernanţilor o asemenea putere. Iar tot ce vor face ei va fi să „respecte angajamentele” şi să „dea bani la militari”.

Avem toate motivele să ne întrebăm dacă domnii Ponta, Oprea şi Duşa vor fi sau nu dispuşi să ia în considerare cerinţa formulării unei politici de apărare, mai mult decât necesare,de altfel? Iar, dacă vor fi dispuşi, ar fi ei în stare să conducă procesul de formulare a ei? Şi, odată formulată, vor avea ei capacitatea intelectuală, experienţa de guvernare şi onestitatea instituţională ca să o transpună în viaţă? Adică, ar putea ei să facă din Armata României o adevărată putere militară, calibrată necesităţilor şi posibilităţilor naţionale, ori vor continua să facă ceea ce au demonstrat deja că ştiu şi pot să facă, adică să dezafecteze, să dezmembreze şi să dezorganizeze apărarea naţională a României?

Răspunsurile la aceste întrebări vor fi date de actele de guvernare ale celor trei. Le revine aleşilor noştri în Parlamentul monumental al României să primească aceste răspunsuri şi să vadă ce pot face cu ele, în interesul nostru, al cetăţenilor.