Poesis - Silvia Bya Urlih

ÎNCĂ UN AN

Ne-a-ncărunțit cu zile

înc-un an

punându-ne în plete

flori de nuferi,

ne-a învățat

cum să culegem

flori albe de castan

și-a presărat în noi

nopți albe

cu luceferi.

Ne-a numărat secundele

un Suflet drept

și blând,

colindul Lui

într-u colind

să-l ducem mai departe,

lumina stelei albe

și al iubirii gând,

să rupă-n veci

hotarul urii

aducător de moarte.

IZVOR

M-am luat de mână

cu soarele și luna,

m-am prins în horă

cu marea

și cu ceru-ntunecat,

m-am aruncat în univers,

mi-a fost totuna

dac-am căzut

și mi-am strivit

izvorul

nesecat.

Când greul

m-a îngenuncheat,

m-am apucat de-o rază,

pe curcubeu

când am pășit

mi-a fost ușor,

când în pustiu am fost

și-am dat de-o oază,

m-am prins de vânt

și am pornit iar

spre izvor.

SĂRUTUL VÂNTULUI

Vântu-mi sărută trupul

ofilit,

în prag de ziuă

lacrima-mi șoptește

că vrea să spele sufletul

tivit,

de norul

ce îl taie

și-l strivește.

De gâtul vântului

ușor pășesc,

peste acordul trist

al unei harpe,

spre cerul verde

unde se adăpostesc,

ca într-un măr

semințele iubrii

mai aproape.

Vântu-mi sărută

trupul încă verde,

alei de flori

presară sub pământ,

mă duce unde nimeni

nu mă vede,

acolo ,

unde sufletul

mi-e gând.

MI-A SCRIS MAMA

Mi-a scris mama

dintre ceruri,

că i-e dor de pomul vieții,

că i-e dor de munți, de râuri

și de zborul

dimineții.

Mi-a scris mama

dintre nouri,

că acolo-i soare veșnic

și că zilele-s ecouri,

care cern

cenușă-n sfeșnic.

Mi-a scris mama ,

buna mea,

în curând că-mi va trimite

inima-i

să-mi fie stea,

printre nopțile-adormite.

Mi-a scris mama

din pământuri,

că i-e dor de primăvară

și-mi trimite

printre gânduri,

luna mea

în prag de seară.

A CĂZUT UN GÂND

A căzut

din cer de raze

gândul meu

tăcut și rece,

a căzut

iar în cădere

s-a lovit

de un munte nins,

a căzut

strigând la viață

să rămână,

să nu plece…

muntele i-a întins o mână

și din zborul lui

l-a prins.

ÎNDEMN

Nu murdăriți zăpada

cu gânduri nerostite,

nu îi pătați surâsul alb,

înmiresmat,

spălați-i puritatea

cu vise învelite,

în dragoste și în iubiri

de nepătat .

Pășiți cu tălpile spălate

de ninsoare,

iar umbra lor s-o presărați

cu flori,

luați cu voi și gândul

care doare,

trimite-ți-l cu luna

în noaptea dintre nori .

Nu murdăriți zăpada

cu ură și noroi,

cu inima să faceți

să lucească-n noapte,

credința și speranța

ce-și face casă-n voi,

iar sufletul lăsați-l să se scalde

în a iubirii șoapte.

UNEORI VIAȚA DOARE

O pasăre rănită

în zboru-i spre divin,

o aripă mi-a dăruit

și m-anvățat să zbor,

m-a sfătuit

cu glas dumnezeesc, blajin,

cum să cern piatra

de rubinul din izvor.

Vântul

m-a descuiat din ciobul de cristal,

m-a luat de braț

și m-a condus în vis,

prin iarbă, flori și buruieni,

până la mal

și-apoi cu suflul inimii

destinul a rescris.

Cu pasărea rănită

de viața-i trecătoare,

m-am întâlnit

în drumul meu fără lumină,

i-am spus că viața

uneori mă doare,

dar ea m-ambrățișat

cu aripa-i divină.

Din trupu-mi gol

am înflorit lăstar curat

și flori de crin mi-am aninat

pe palme,

cu tălpile de aripe

m-am agățat,

și am urcat uitând de gândul

care doarme.