Codul secret al Albaniei: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte

Un cod vechi din Evul Mediu este respectat cu sfinţenie în satele albaneze. Onoarea jignită se pedepseşte cu moartea. Lanţul nesfârşit de răzbunări produce zeci de victime.

Ar putea fi o ceartă mai veche, o vorbă aruncată aiurea în jurul unei sticle de rachiu sau o privire prea insistentă către nevasta altuia. Sunt sute de feluri în care poţi jigni onoarea unui localnic, iar onoarea pătată se poate spăla doar cu sânge. Sângele cere sânge, care la rândul său cere sânge. Nu vorbim de o insulă în Pacific şi de un trib uitat de lume. Suntem în secolul XXI, în Albania. Bine aţi venit în Evul Mediu!
Lanţul răzbunării
Era o noapte caldă în anul 2000, iar Pellumb Morevataj împărţea cu câţiva prieteni o sticlă de coniac. La un moment dat, un amic i-a reproşat faptul că familia îi fusese implicată într-o dispută sângeroasă în urmă cu jumătate de veac. A început o ceartă pe care Pellumb a tranşat-o împuşcându-şi prietenul în piept şi sângele curge încă din acea rană. “Mulţi morţi a făcut noaptea aia! Pellumb era un om bun, dar era iute la mânie şi ţinea la onoarea lui. Dacă nu s-ar fi dus la băut în seara aia, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat”, spune albaneza Şkurte, pentru reporterii “The Telegraph”.
Şkurte, cumnata lui Pellumb, le arată vizitatorilor un perete cu fotografii. Întruna sunt doi fraţi ai lui Pellumb, ambii ucişi în 2002 de familia victimei din seara cu pricina. În alta este chiar Pellumb, împuşcat în 2006, după ce şi-a răzbunat fraţii omorând doi bărbaţi din familia rivală. Soţia nesăbuitului albanez este şi ea într-o poză. S-a sinucis anul trecut.
Însă lanţul răzbunărilor este departe de a se fi încheiat. Cei cinci băieţi ai lui Şkurte, nepoţii lui Pellumb, poartă blestemul. Paşk şi Pepa, de 17 şi 15 ani, sunt următorii pe listă. Cu sentinţa la moarte atârnând deasupra lor, băieţii n-au mai ieşit din casă de 10 ani, trăind izolaţi de lume. Potrivit legii tradiţionale, casa este considerată sacră şi este singurul loc pe lumea asta unde “condamnaţii” nu pot fi omorâţi. Povestea familiei Morevataj nu este nici pe departe o excepţie.
Ca în urmă cu 500 de ani
Kanunul, codul de legi ancestrale după care îşi trăiesc viaţa mulţi albanezi, are origini care trec de două mii de ani vechime. În secolul XV, prinţul Lek Dukagjini, ce conducea clanurile de “munteni” din nordul ţării, a dat o formă închegată Kanunului. 12 capitole cu peste 1.200 de “articole” reglementează exact felul în care trebuie să-şi trăiască viaţa albanezii.
Perceptele Codului lui Lek acoperă toate domeniile. Naşterea, căsătoria, casa, comerţul, hoţia, crimele sunt toate explicate în codul transmis de sute de ani pe cale orală. Timp de sute de ani albanezii, fie ei musulmani sau catolici, liberi sau înrobiţi de turci, sârbi sau greci, au respectat la literă codul, care prevala în faţa oricărei alte forme legislative. Bătrânii satului erau cei care aveau în sarcină punerea în aplicare şi respectarea codului, a cărui primă versiune tipărită a apărut abia în 1933.
Constituţia comunistă a pus capăt aplicării Kanunului, dictatorul Enver Hogea pedepsind fără milă orice aducere aminte a legii tradiţionale. Din 1990, pe fondul problemelor sociale din ţară, Codul lui Lek a repărut în viaţa de zi cu zi a albanezilor. N-ar fi un lucru rău, spun sociologii. Doar că interpretările moderne ale unor reguli cu aplicabilitate acum 500 de ani sunt criminale şi absurde.
Război între familii soldat cu 28 de victime
Printre normele Kanunului, unele benigne, altele chiar folositoare, este şi aceea că o moarte nu poate fi compensată decât cu o altă moarte. Familia unei victime este obligată să ia viaţa ucigaşului sau, în cazul în care acesta nu este “disponibil”, unei rude apropiate. Obiectul răzbunării trebuie să fie neapărat un bărbat, tatăl, fiul sau fratele. Evident, aceştia sunt răzbunaţi la rândul lor, dând naştere unor vrajbe sângeroare între familii.
Potrivit “The Guardian”, au existat în anii recenţi “războaie” care au făcut nu mai puţin de 28 de victime din ambele familii implicate. Unica metodă prin care se poate ajunge la pace este “iertarea” din partea familiei victimei iniţiale. Împăcarea este consfinţită prin închinarea unui pahar de rachiu sau coniac în care s-au amestecat picături din sângele şefilor fiecărei familii. Există şi un fel de arbitri ai conflictelor sângeroase, o meserie care a reapărut în ultimele două decenii.
Comisia Naţională pentru Reconciliere
Gjin Marku este preşedintele Comisie Naţionale de Reconciliere, un fel de organizaţie profesională semilegală, a mediatorilor profesionişti de dispute sângeroase. Fost membru al securităţii albaneze, Marku povesteşte că şi bunicul său era pe vremuri mediator. “În anumite părţi ale Albaniei, oamenii au privit întotdeauna Kanunul ca pe o formă de autoguvernare. Ei preferă propriile lor legi acelora aduse din afară”, explică mediatorul, care nu duce lipsă de “cazuri”.
În opinia sa, problema nu o reprezintă codul în sine, ci felul în care unii îl interpretează. “Recent, un tânăr a omorât-o pe mama ucigaşului fratelui său. Dacă ar fi căutat răzbunare, ar fi trebuit să omoare un bărbat adult. E o dezordine totală”, se plânge Marku. De asemenea, mediatorul vorbeşte de cazurile tot mai dese când familiile victimelor angajează ucigaşi plătiţi pentru a-i răzbuna, o încălcare gravă a spiritului codului.
Mai presus de orice lege
Cât de răspândite sunt răzbunările sângeroase? Greu de spus, atâta vreme cât de multe ori crimele nu sunt raportate autorităţilor de familiile victimelor, pentru ca să poată să se răzbune personal. Mai mult, au fost cazuri în care familiile au dat şpagă poliţiştilor pentru ca aceştia să nu-l aresteze pe criminal. Închisoarea nu este considerată o pedeapsă suficientă şi oricum nu exonerează de responsabilitate rudele masculine aflate în libertate.
De la începutul anilor ’90, litera Codului lui Lek a ucis peste 20.000 de albanezi. Potrivit estimărilor recente, peste 1.500 de familii trăiesc în mod curent în izolare, între aceştia fiind şi peste 800 de copii. Sociologii care au analizat fenomenul spun că izolarea este o pedeapsă autoimpusă. Ascunzându-se în case, “vinovaţii” arată comunităţii că se căiesc.
Guvernul albanez, care anul trecut a depus oficial o cerere de aderare la UE, neagă vehement fenomenul. Totuşi, guvernul are un program special, “A doua şansă”, prin care se asigură educaţia copiilor izolaţi, aceştia primind acasă vizitele profesorilor.
La începutul anului, Philip Alston, raportorul special al ONU pentru Albania, a anchetat problema şi a concluzionat că, deşi numărul răzbunărilor s-a redus în ultimii ani, “există o convingere foarte răspândită în justeţea răzbunărilor colective şi în pedepsirea membrilor de familie inocenţi”.
Problema persistă deoarece albanezii din zonele rurale au o puternică percepţie a “opiniei vecinilor”. De exemplu, dacă o familie alege să nu-şi răzbune morţii, bărbaţii sunt priviţi ca nişte în laşi în comunitatea locală. Când “dreptatea” întârzie să apară, vecinii au grijă să le aducă aminte de datorie. “Laşilor” li se pune un glonţ în paharul de rachiu ca să nu uite ce au de făcut.
ÎN COLIVIE
Printre cele mai dureroase efecte ale Codului Kanun este creşterea copiilor în izolare totală. Pentru a nu fi omorâţi de familia care vrea să se răzbune, ei nu mai ies niciodată din casă
La aproape 90 de ani, Qamile Stema îşi aduce încă aminte de ziua în care s-a lepădat de rochii şi de plete şi a decis să devină “bărbatul” casei. “Tata murise şi uşile casei noastre s-au închis pentru că nu mai era niciun bărbat în familie. Mi-am tăiat părul şi din ziua aceea am păstrat uşa casei deschisă”, povesteşte Qamile, una dintre ultimele “virgine prin legământ” care mai su pra vieţuiesc încă în Albania.
Aleg “bărbăţia” în locul unei căsătorii impuse
Bătrâna a luat decizia de a fi “bărbat” pentru a-şi ajuta familia. Într-o Albanie tradiţional patriarhală, femeile au puţine drepturi. O fată este proprietatea tatălui său, iar o femeie – a soţului. O familie în care nu există niciun bărbat este considerată inferioară, fără lider şi este marginalizată social. De aceea a ales Qamila să-şi schimbe, spiritual, sexul.
Celălalt motiv comun pentru care femeile aleg “bărbăţia” este refuzul unei căsătorii impuse. Codul lui Lek stabileşte exact cum se poate mărita o fată, iar iubirea nu face parte dintre motive. În caz că părintele sau fratele unei fete refuză un pretendent, acesta este “vinovat”.
Familia peţitorului are dreptul de a răzbuna “dezonoarea” omorându-i. Pentru a evita căsătoria impusă sau moartea apropiaţilor, singura soluţie pentru o femeie era să jure că rămâne virgină pe viaţă, trăind ca un bărbat. Decizia este ireversibilă.
Viaţă de femeie
Qamila povesteşte că viaţa a fost bună cu ea şi că nu regretă niciun moment alegerea făcută. Devenind “bărbat” a primit dreptul de a purta o armă şi datoria de a apăra onoarea familiei, datorie pe care spune că şi-a îndeplinit-o cu brio. Noul statut i-a permis să muncească, să bea şi să fumeze împreună cu bărbaţii, un privilegiu pentru o femeie.
Însă nu toate femeile sunt norocoase. Kanunul face victime şi în Kosovo, o ţară în care trăiesc tot albanezi. Toamna trecută, Adelina s-a căsătorit cu băiatul pe care i l-a “hărăzit” familia. După primele câteva ore petrecute cu soţul, fata a fost adusă acasă în noaptea nunţii, pe motiv că nu era virgină. Pentru a spăla onoarea familiei, fratele Adelinei a împuşcat-o de şapte ori în piept.
“Kanunul este singura lege care este respectată cu consecvenţă de la începuturi şi până acum”, declara Renate Winter, judecător internaţional care serveşte la un tribunal kosovar. Câteva luni mai târziu, altă tânără din Kosovo a fost ucisă de fratele să pe motiv că se mutase pe ascuns împreună cu prietenul ei.