Toate sunt date peste cap, căci cu
cât omul s-a cățărat mai sus pe scara istoriei, cu atât i s-a părut că-i mai
civilizat, altfel spus că-i făuritorul unor tot mai rafinate plăceri și a unei
tot mai distinse plictiseli.
Cu mii de ani în urmă, Eclesiastul
(îmbătrânit în bune și în mai puțin bune) se plictisea ca un rege și medita
asupra plictiselii dizolvante ca un înțelept: „Am văzut tot ce se face supt
soare; și iată că totul este deșertăciune și goană după vânt”…
Tehnicizatul om al zilelor noastre
fuge de plictiseală ca dracu de tămâie, fapt pentru care lovește orbește în
toți aceia care îndrăznesc să-i stea de-a curmezișul: Dumnezeu, natura, semeni
cu scaun la cap, morală, tradiții, sentimente.
Dar oricât ar goni de repede, el nu
poate să fugă de sine însuși și de consecințele ce decurg cu necesitate din
ceea ce am putea numi teoria
relativității în plan moral: Cu cât zorul întru împlinirea poftelor este
mai mare, cu atât timpul liniștii și echilibrului lăuntric se contractă și
spațiul dobândirii fericirii statornice se dilată!
Iar dacă notăm cu m masa plăcerilor procurate și cu v viteza cu care acestea sunt consumate,
iată că avem o posibilă formulă a plictiselii: P=m/v², potrivit căreia
plictiseala este direct proporțională cu cantitatea de plăceri (îndeosebi când
acestea sunt de natura reuniunilor și obligațiilor sociale) și invers
proporțională cu pătratul vitezei de derulare a acestora.
Nota
1: Dezgustul se instalează atunci când doar buna creștere și teama de
ridicolul situației care s-ar crea se opun tentației resimțită de atâția dintre
noi de a urma măcar o dată în viață exemplul „demonului” dostoievskian Nikolai
Stavroghin, adică să prinzi zdravăn cu dinții de urechea celui mai simandicos
personaj din societate și să tragi de ea până i-o vei sfâșia…
Plictiseala devine concretă și
activă prin intermediul plictisitorului și plictisitului, gazdele sale
predilecte. Dar ce diferență între cei doi! Plictisitorul întruchipează
exasperantul în neobosita sa pendulare dintre gol și monoton, pe când celălalt
reprezintă trufașa recreație a unui spirit într-atât de scârbit, încât își
refuză până și alinarea prin speranță și visare.
Pornind de la indivizi, până și
popoarele pot fi plictisite, respectiv plictisitoare. După secolul de aur al
culturii lor ( secV-IV î.e.n.), grecii și-au putut permite să devină sceptici
prin renunțare până la declin și să fie obosiți până la plictiseală, căci
renunțarea provine din preaplinul spiritului, iar scepticismul exprimă inevitabila
plictiseală stoarsă de destin din oboseala unei culturi mari.
Dar grecii au devenit sâcâitori și
plictisitori de-abia când din palma întinsă a istoriei (epoca medievală și
modernă) s-au pornit să ciugulească firimiturile rămase de la festinul spiritual
al strămoșilor lor…
Tot așa, obosiți de greutatea
veacurilor de cultură și civilizație pe care au le-au purtat pretutindeni în
lume din generație în generație, englezii, francezii și germanii zilelor
noastre au dreptul la vacanțe ale spiritului, petrecute în tabere ale
scepticismului și plictiselii.
Nu și românii, cu toate că Emil
Cioran vede destinul acestora ca pe unul à
rebours, marii vinovați pentru neîmplinirile lor fiind după el resemnarea
și scepticismul.
Resemnarea, da! Pentru că resemnarea,
spre deosebire de renunțare, are vocația orizontalei și împinge conștiința la
sacrificii prin asumarea indolenței. Dar de unde scepticism la un popor cu
vigoare biologică și spirit de copil somnolent, când tot Cioran ne înștiințează
că el (scepticismul) este „țesătura spumoasă de gratuități elegante și inutile”
a unui spirit crepuscular?!
Mai degrabă contemplativismul, această adevărată filosofie a resemnării și
răbdării, care, întărită prin ziceri de felul Capul plecat sabia nu-l taie, a turnat suficient plumb în
picioarele românului pentru a face din el un personaj anistoric.
…Nefiind copt pentru scepticism,
românul zilelor noastre și-a creat căi adecvate de rulare înspre luminița de la
capătul tunelului: ridicolul specific
regimului comunist, nerușinarea din
perioada postdecembristă.
Cum între cele două perioade situate
de o parte și de alta a Decembriadei există o perfectă continuitate în
deprinderi și năravuri (iată încă o dovadă că evenimentele din Decembrie ʼ89
nu-s de rangul revoluției, căci caracteristica revoluției este schimbarea), pesemne
că s-ar fi cuvenit să încep cu începutul – anii de coșmar ai „iepocii” de aur,
când au fost forjați toți aceia care mai apoi au pus umărul la demolarea țării,
nu și a crezului comunist, în felul acesta ei profitând din plin cu toți ai lor
(clanuri, găști, partide) de orientarea macazului politic pe direcția unei
democrații la fel de originală precum asasinarea cuplului Ceaușescu.
Dar oricât te-ai strădui și oricât
de destoinic ai fi, nu poți să comprimi substanța unui fragment de istorie
doldora de suferință și deznădejde într-un articol pe care ți-l dorești limpede
în conținut și rezonabil ca mărime, chiar de-ai călca pe urmele adorabilului
sfat latin Non multa, sed multum (Nu
multe, ci mult)…
Nerușinarea, așadar, este trăsătura
distinctivă a postdecembrismului românesc, într-atât de prezentă în fapte și
intenții, pe stradă și-n birouri, în presă, politică, școli, cultură și
familii, practic în toată această goană năucă după mai mult și mai fățos, încât
face din minciună o necesitate, din hoție o banalitate, iar din ipocrizie o
jalnică realitate.
Și astfel, în vârtejul circului
generalizat și permanentizat, din ce în ce mai puțini români iau aminte la
faptul că ne cam fuge pământul de sub picioare (la propriu și la figurat) și
din ce în ce mai mulți dintre ei ori nu se sinchisesc de ceea ce urmează („După
noi, potopul…”), ori realmente văd un progres în schimbarea condiției lor de
ridicoli în aceea de grotești.
Desigur, dacă e să dăm Cezarului
ce-i al Cezarului, atunci întâietatea la acest capitol îi revine politicii. Nu
doar pentru că politica românească primește, hrănește, ocrotește și revigorează
aproape toată floarea cea vestită a scursorilor cu ștaif de pe aceste meleaguri
și de mai departe, ci mai ales pentru faptul că prin funcțiile ce-i revin în
stat, ea înalță nesimțirea aleșilor la rangul reprezentării internaționale,
care astfel pentru străini devin un simbol al identității noastre naționale.
Nota
2: Potlogăria la care s-a pretat europarlamentarul Adrian Severin ar fi
fost doar una oarecare dacă acest nedemn reprezentant al României proceda aidoma
celorlalți tovarăși de coțcărie, adică își prezenta demisia (implicit își
recunoștea greșeala) mai înainte ca evidența faptelor săvârșite să facă praf și
pulbere din resturile onoarei sale. Dar nu, în autentic stil dâmbovițean,
ipochimenul în cauză încă mai încerca să iasă basma curată cu ajutorul acelui
munte de nesimțire la care de regulă apelează toți cei de teapa lui.
(Pentru completarea tabloului, este
de dorit să se revadă enorma nesimțire de care a dat dovadă primul ministru
Victor Ponta în fața probelor mai mult decât evidente de plagiat, seninătatea
miștocărească cu care le-a ignorat și firescul cu care a rămas pe post, precum
și cariera de „martir” a pușcăriașului Adrian Năstase, la consolidarea căreia
trudesc din greu o seamă din fidelii săi tovarăși de idei!)
Ruina de azi a României nu poate fi
pusă pe seama îmtâmplării ori a fatalității. Ea este rezultatul logic al
tuturor guvernărilor postdecembriste, ele toate – într-o măsură mai mare sau
mai mică – contribuind prin jaf generalizat, incompetență, impostură și cedări
succesive de suveranitate la hârbuirea fără precedent a moștenirii ce revine
urmașilor.
Iar Uniunea Social Liberală (USL), actuala
coaliție de guvernământ, pe bună dreptate se poate mândri cu fapte vrednice de
cartea recordurilor după un an de cârmuire:
a)Sărăcirea dramatică a grosului românilor
prin ofensiva în creștere a prețurilor, taxelor și impozitelor;
b)Promisiuni cu carul și finanțări cu țârâita
sau chiar deloc (de pildă, niciun obiectiv major din Maramureș nu a fost prins
de Guvern în planul său de finanțare pentru anul 2013, deși nouă din cei 13 parlamentari maramureșeni
sunt usl-iști!);
c)Privatizarea – unica modalitate
prin care Guvernul poate înșfăca bani buni și fără dobândă, căci altminteri
n-are cum evita coșmarul ineficienței totale și, desigur, pierderea deloc
neglijabilă de voturi în campaniile care urmează;
d)Înrăutățirea relațiilor cu Uniunea
Europeană și organismele financiare mondiale, atât prin măsurile în forță
întreprinse anul trecut de Guvern și clientela sa parlamentară în vederea
debarcării lui Băsescu (atunci s-au păpat vreo 22 de milioane de euro, pentru
ca la sfârșitul lunii de suspendare, lucrurile să revină în matca lor de
dinainte), dar mai ales prin declarațiile patriotardo-belicoase ale sinistrului
cuplu Ponta-Antonescu.
Numai în pielea lui Ponta să nu fii,
acum când cu toată susținerea de circa 70% a supraponderalului nostru Parlament
(e drept, din ea face parte neonorabila dar consistenta grupare a
parlamentarilor cu dosare penale) și cu tot belșugul de miniștri (din care unii
sunt miniștri delagați, adică fără sarcini bine precizate prin protocolul
confederaților, iar alții sunt cu dosare penale), cu toate astea, zic, el nu
face nici mai mult și nici mai altfel (a se citi mai bine) decât alde Boc și
Ungureanu, prim-miniștri împotriva cărora tuna și fulgera pe vremea când era în
opoziție.
De unde cele două concluzii care se
impun atenției noastre:
1)România este într-o permanentă
campanie electorală, campanie în care se consumă timp și resurse, dar nu pentru
propășirea țării și binele alegătorilor, ci pentru avantaje personale, de clan
și partid. Acest obiectiv este atins prin acțiunea convergentă a tuturor acelor
mijloace, oricât ar fi ele de murdare, grație cărora adversarii redutabili de
idei sunt iremediabil compromiși în ochii alegătorilor mai înainte de-a li se
face vânt de pe scena politică. Dovadă în acest sens sunt țărăniștii și
formațiunea lor…
Rezultatul unei atari concepții de
discreditare până la completa lichidare, nicidecum de confruntare politică cu
armele rodnice ale cuvântului inspirat și ale devotamentului dezinteresat, se
văd pretutindeni în România de azi, o țară unde traiul decent rămâne pe mai
departe o aspirație, dreptatea un ideal imposibil de atins, iar mizeria din
oameni și din afara lor o realitate tot mai descurajantă.
2)Cât va mai dura până când
politrucii României vor pricepe că opoziția trebuie să fie constructivă prin
criticile întemeiate aduse actului de guvernare și că ea poate gândi și simți
într-un asemenea chip doar dacă în orice moment este pregătită să guverneze,
adică este capabilă să ducă mai departe ceea ce s-a făcut prin eforturile
predecesorilor, nicidecum să irosească timp și resurse naționale prin bătuta pe
loc (cu justificările aferente) sau, și mai grav, prin pași făcuți înapoi, pe
motiv că foștii cârmuitori n-au ales strategia adecvată?
Care sunt cauzele că, totuși, se
ajunge uneori la un impas, recte o astfel de alternativă păgubitoare pentru
țară și dezamăgitoare pentru alegători? Fie că s-au ivit asperități de
colaborare între cei doi adversari de idei (cu toate astea parteneri loiali
întru atingerea țelului comun al întregii lor politici – binele națiunii și prestigiul țării, obiective supreme pentru a
căror înfăptuire trebuie să cedeze și unii și alții exact atâta cât e nevoie
pentru stabilirea celei mai optime formule de cooperare), fie că opoziția încă
nu-i coaptă pentru guvernare, prin urmare ea trebuie să-și întețească
eforturile în această direcție, așa ca la o adică să poată prelua din mers și
fără zguduiri sau sincope frâiele puterii.
N.B.
După cum spuneam mai sus, nesimțirea nu-i prezentă doar în politică. Pe
vremea când la cârma Institutului Cultural Român (ICR) era patibularul H.-R.
Patapievici, acesta a cheltuit, mai bine spus a mătrășit peste patru miliarde lei (exact: 4.086.887.500 lei) doar în perioada
2009-2012 cu promovarea operei prietenului său M. Cărtărescu peste hotare
(tipărire, traduceri, reclamă, deplasări în străinătate, drepturi de autor),
astfel încât – în pofida neîmplinirilor de stil, limbaj și concepție – să facă
din el un perpetuu candidat la Premiul Nobel…
Sighetul Marmației, George PETROVAI
12 aprilie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu