Texte fără nume - Regatul Unit Al Spaimei

                                                                          Pamflet de Florica Bud

                       

                      Dacă ar fi să fiu chestionată pe stradă în legătură cu numele ţării, de vreun reporter măsurător al pulsului stradal, i-aş răspunde:  Da… se necesită o schimbare, propunându-i darnic variantele mele. Nimic nu mi se pare mai intelectual spre… trendy decât întrebările pline de capcane adresate,  de către reporterii de teren, unei mulţimi grăbite să prindă autobuzul, vreo coadă la plata impozitelor, la plata facturii RDS, EON-Gaz, Romtelecom, Orange, Cosmote şi Vodafone. De întrebări stupide se bucură  şi semenii  aşezaţi răbdători la o coadă răsucită la plăcintă, la una potrivit de lungă din faţa tonetei cu îngheţată sau cei doritori de covrigi cercetaşi sau gogoaşe înfuriate. Toate aceste întrebări încrucişate vor să demonstreze precaritatea nivelului cultural al românilor. Ele curg spre mulţimea pestriţă dinspre nişte mass-media câteodată nedrept de dispreţuitoare, care se cred uneori deasupra a tot şi a toate. Tocmai de aceea protestez înşirând temerarului reprezentant al presei scrise sau vorbite măcar trei variante: Regatul Unit Al Spaimei, Regatul Unit Al Televiziunii şi Regatul Unit Al Operaţiilor Estetice.

                       De ce Regat? Pentru că, insinuant, îşi face loc în opinia publică românească ideea că nu ne-ar strica să renunţăm la  statutul de Republică pentru a  redeveni Regat. De ce nu? Răspund nepoliticos, cu o întrebare. De ce da? Veţi întreba Sastisiţi şi Invulnerabili Robroyi La Minut. Tocmai acum când experimentăm un nou concept de ţară care să ne dea dreptul să ne numim  Legatul Reunit Al Democraţiei Postoriginale? De ce să renuţăm la statutul de Republică, vom întreba în cor? Dacă acest statut ne permite să avem şi Preşedinte şi vreo doi-trei Regi, başca un Împărat. Ne lipseşte doar un Sultan şi am deveni ţara cea mai liberală de pe glob. Scuze, am uitat că din când în când avem printre noi şi un prinţ, de data aceasta autentic. Este vorba despre Prinţul Charles. Am uitat, fie-mi iertat, armată de Baroni şi Prinţişori. Suntem un popor eminamente nobil, ce mai tura-vura! Aşa se explică şi dispreţul faţă de muncă. Doar cei care nu au sânge albastru să muncească, în cazul nostru sângele albastru fiind… cafeaua.

                       Dacă aş fi din nou victima unui chestionar stradal, de genul amintit mai sus, aş răspunde, Da… vreau Monarhie! Dar cu o condiţie, viitorul rege să fie chiar…  Prinţul Charles. Mai mult ca sigur că Alteţa Sa Regală este printre puţinii oameni de seamă ai Terrei care ne iubeşte necondiţionat, deşi nu are vreun  motiv şi nici compensaţii, ca să o facă. 

                 Nu am nimic cu Măria Sa Regele, mai ales că are un loc fruntaş pe tărâmul nostru, cel al fanteziei fiind cetăţean de seamă al Onor Personajelor din Împărăţia Fără Vârstă A Basmelor, adică a plecat copil, s-a întors copil şi ne este cu neputinţă să aflăm dacă a fost vreodată adult. De ce mi-am permis, încălcând regulile Curţii, să spun despre Măria Sa că este de-al nostru, veţi vedea în timp, Cumplit Agitaţilor Păuniacarieni Prizarnici De Tutun!

                 De ce Regatul Unit Al Spaimei? Simplu, deoarece venim pe lume înspăimântaţi de ce ni se întâmplă şi de-a lungul vieţii suntem veşnic culegători de spaime de tot felul. De exemplu, eu, de când am dat în patima scrisului, trăiesc sub semnul fricii că aş putea să-mi pierd inspiraţiunea, ea părăsindu-mă nepăsătoare, fără scrupule, pe marginea unui drum de ţară ai cărui plopi au fost tăiaţi de către drumarii îngroziţi că aceşti falnici copaci vor cădea peste nişte automobile nevinovate pe care hazardul le-ar aduce chiar în acel moment pe acel drum.  

                  Apoi, trăiesc spaimă cumplită că voi face greşeli de ortografie, eu nefiind decât un biet inginer nepracticant, izgonit din lumea minunată a gramaticii limbii române din fragedă pruncie, adică de la sfârşitul clasei a opta. Acum, Gestionari Ai Greşelilor Noastre Diurne, veţi exclama: Fragedă, fragedă, dar nici chiar aşa, erai ditamai adolescenta. Aş, nici pomeneală! Vă voi spune un secret, de pe atunci eram un vajnic luptător anticomunist… refuzând să devin comunist-adult practicant, rămânând veşnic pionier pus pe şotii, după cum bine vedeţi, Antreprenori Gestanţi Pe Alocuri, că m-am păstrat până în ziua de azi. 

                   De ce să fi devenit adult când nimeni nu-mi răspunde la întrebarea atât de insidioasă şi crudă: Ce se întâmplă cu inteligenţa reală a copiilor? Unde pleacă ea, sau unde se ascunde  atunci când ei ajung ditamai maturii. Din păcate… mulţi dintre ei devin adulţi bătuţi în cap cu leuca. Dacă am avut vreo dorinţă arzătoare spusă peştişorului de aur, aceea a fost… să mă păstrez mereu copil, refuzând să mă maturizez, opunând rezistenţă celor care doreau să mă târască în masă amorfă care… uneori are doar un singur chip, poate cel cioplit sau poate chipul acoperit cu o mască.

                 Mă opun şi acum cu aceeaşi fervoare fenomenului firesc de adultizare forţată, invocând Primul Amendament Al Ardelenilor: Ce atâta grabă? Opun formulei ”Rezistenţa prin cultură”, formula propusă de alţii înaintea mea în diferitele momente de răscruce, ”Rezistenţa prin umor” în faţa hoardelor mature, sărace cu duhul. Vai mie! citesc indignare pe chipurile voastre Stalactari şi Stalagmari Modelaţi În Ceară. Doresc degrabă să vă îmbun, rectificând că nu vor fi fiind toţi adulţii chiar aşa negri cum mi-au reuşit mie de data aceasta.

                     

                    Vor mai fi fiind unii adulţi, prin colţurile împărăţiei bucatelor fără sare, a celor doi litri de apă şi a zahărului interzis cu alcool, cărora circumvoluţiunile le-au rezistat miilor de factori…  mutanţi.

                     Şi apoi, Oameni Opaci Ai Secolului Parcă Interzis Binelui,  mă pasc multe spaime nobile dar… nu le voi deconspira astăzi chiar pe toate…. Nu vreau să mă transform într-o stană de piatră secătuită de conţinut.