În 1999 analizele ştiinţifice şi istorice despre naşterea
teoriei relativităţii au condus la concluzia clară că adevăratul creator al
teoriei a fost Henry Poincare şi că lucrarea lui Einstein a fost un plagiat.
Este greu de înţeles cum Einstein a elaborat o teorie de asemenea amploare în
doar câteva săptămâni în condiţiile în care
anterior nu publicase nimic în acest sens.
În ultimii ani au fost descoperite două noi
elemente semnificative:
a) absenţa recenziilor a două texte majore a teoriei lui Poincare în Analele de Fizica
germane, în ciuda meticulozităţii nemţeşti, a altor trei texte despre studiile
sale din 1905, fiind recenzate doar diverse texte ştiinţifice de mai mică
importanţă.
b) ignorarea aparent deliberată a trei studii majore despre
relativitate prezentate de fizicianul francez la seminarul “teoria
electronului”, organizat în iunie/iulie 1905 la Universitatea din Gottingen .
Primul text reprezintă faimoasa notă relativistă către Academia din Paris
despre dinamica electronilor, al doilea era memorandumul trimis lui Hendrik
Lorentz în mai 1904 iar al treilea descria
principiile relativităţii susţinute de Poincare la Conferinţa Mondială de Ştiinte din Saint-Louis, din
septembrie 1904. Mai mult de atât, în ianuarie 1905, Societatea de Matematică
din Göttingen a organizat un seminar tocmai despre teoria relativităţii
enunţată de Poincare.
Apariţia acestei
situaţii trebuie însă căutată în relaţiile tensionate existente între Franţa şi
Germania la începutul secolului XX. David Hilbert, invidios pe descoperirile
lui Poincare a decis să reacţioneze, organizând o maşinaţiune cu scopul de a
oferi Germaniei laurii muncii francezului. Iar cum riscurile se dovedeau a fi
imense, era nevoie de o persoană care să şi le asume. Acea persoană a fost un
mărunt funcţionar la Oficiul de patente şi brevete din Berna, Albert Einstein.
Universitatea din
Gottingen, la care au studiat Gauss, Riemann sau Lejeune-Dirichlet era
considerată la acea dată polul mondial al matematicilor şi al cercetărilor
ştiinţifice. În 1905 universitatea se afla sub conducerea lui David Hilbert, un
matematician de prim rang. În acel an premiul Bolay pentru matematică a fost
pierdut de Hilbert în favoarea lui Henry Poincare, lucru care a născut o imensă
frustare în mediile academice germane.
Arnold
Sommerfeld, Herglotz şi Wiechert au
încercat pe parcursul toamnei lui 1904 şi iernii următoare să publice trei
lucrări despre electronul superluminic, electronul care se mişcă cu o viteză
superioară luminii in vid, în jurnalul universităţii. Sommerfeld, fizicianul
care a îmbunătăţit modelul de atom descoperit de Niels Bohr pentru a fi
compatibil cu relativitatea şi mecanica cuantică, a publicat chiar şi într-o
revistă olandeză un studiu în care concluziona că ”transformările lui Lorentz”,
o ipoteză revoluţionară a cunoscutului fizician olandez, nu poate fi
folosită. În aceste condiţii, în
mijlocul pregătirilor pentru seminarul din vara lui 1905, a apărut nota lui
Poincare care postula clar şi argumentat: nici un corp material nu poate depăşi viteza luminii în
vid.
David Hilbert s-a
văzut astfel obligat să prezerve autoritatea instituţiei pe care o conducea,
luând trei decizii extreme de importante:
- să ignore sistematic studiile lui Poincare şi cele
adiacente lor.
- să solicite ajutorul lui Max Planck, directorul Analelor
de Fizica, o publicaţie deosebit de influentă, ca notele lui Poincare să nu
apară în rubricile acesteia.
- să caute un german care să-şi asume riscurile unui
eventual proces prin publicarea rezultatelor lui Poincare sub semnătura sa.
Acesta s-a numit Albert Einstein iar motivaţiile pentru care el a fost cel ales
au fost, se pare, următoarele:
- a plagia ceva implica automat excluderea din mediul
ştiinţific, ori Einstein era un simplu funcţionar fără veleităţi
- Hermann Mincovski, evreu lituanian şi şef al
departamentului de matematici din cadrul universităţii îl cunoştea pe Einstein,
pe care l-a avut elev între 1896-1900.
- Max Planck şi Einstein au corespondat o vreme despre
teoria cuantică.
- Einstein a scris între anii 1902-1904 diverse lucrări
despre termodinamică, părând că ar avea anumite cunoştiinţe în acest domeniu.
- Soţia sa, Mileva Marici era o fiziciană respectată.
Manipularea a funcţionat iar pentru Einstein a însemnat o
incredibilă şansă de a-şi promova şi propriile idei, cunoscute la Gottingen şi
Berlin ca fiind la rândul lor plagiate şi care nu-şi găsiseră susţinere până în
acel moment. În toamna lui 1905, imediat după publicarea aşa-ziselor teorii ale
lui Einstein, Max Planck organizează un colocviu internaţional în care îl
numeşte pe acesta ”noul Copernic”.
Adevăratul Einstein
Albert Einstein era departe de a fi un geniu. Considerat
retardat mintal din cauza incapacităţii sale de a vorbi până la vârsta de 5
ani, încă din primii ani de şcoală el a dovedit slabe calităţi. La vârsta de 15
ani, a părăsit băncile şcolii fără nicio diplomă. Einstein însuşi recunoştea
într-un ziar al scolii că e lipsit de imaginaţie şi abilităţi practice.
În 1895 pică un
simplu examen de intrare la Politehnica din Zurich, singura instituţie care nu
cerea dovada absolvirii cursurilor liceale. Examenul era constituit din
probleme de matematică, pe care Einstein nu le-a putut rezolva. A urmat o
şcoală economică mai modestă, la Aarau, sperând ca după absolvire să prindă un
post academic. Incapabil să finalizeze cursurile unei şcoli, cum şi-ar fi
dorit, şi descurajat de recomandările profesorilor de a nu-şi continua
studiile, se angajează, cu ajutorul unui coleg şi prieten, Marcel Grossman, viitor co-autor al teoriilor
sale, la Oficiul de Patente din Berna. A fost angajat ca expert tehnic gradul
trei, abia în 1906, la un an după
elaborarea celebrelor sale lucrări, fiind ridicat la gradul doi. Activitatea sa
în cadrul oficiului nu era, cum s-ar putea crede, bazată pe fizici cuantice sau
teorii ale fizicii, ci viza revizuirea zilnică a documentaţiei tehnice a
diferitelor patente.
A lucrat la oficiu
până în 1909, perioadă în care a încercat fără succes să prindă o poziţie în
cadrul unei universităţi. Surprinzator, în condiţiile unui program încărcat,
fără acces la orice lucru asociat unei lucrări academice, Einstein a elaborat
în timpul său liber patru eseuri despre mecanica cuantică pe care le-a publicat
în 1905. Neputând să ofere o justificare a acestei situaţii, Einstein lăsa să
se înţeleagă că o parte din idei i-au venit în somn şi că documentele care au
condus la dezvoltarea tezelor sale s-au pierdut din cauza războiului, deşi acea
perioadă o petrecuse într-un stat neutru, Elvetia.
Abia în 1909 Einstein
primeşte un post universitar insignificant, profesor asociat de fizică
teoretică la Universitatea din Zurich, adevărata sa carieră constând în cea de
jurnalist la o publicaţie evreiască, timp de alţi 10 ani. Căsnicia cu Milena
Marici a durat până în 1919, iar cei doi baieţi rezultaţi au fost diagnosticaţi
ca ambii suferind de schizofrenie, o boală ereditară. Pe lângă Poincare,
Einstein s-a mai “inspirat” şi din studiile lui Hendrik Lorentz, Olinto di
Pretto, care în 1903, publica în revista ştiinţifică Atte, celebra formulă
e=mc2, Heinrich Hertz sau scoţianul James Maxwell.
În 1953, Edmund
Whittaker publică o carte, ”Teoria relativităţii lui Lorentz şi Poincare”, în
care demonstrează cu documente cum s-a dezvoltat teoria, istoria sa precum şi
sursele primare plagiate de Einstein în lucrările sale.
Reactia acestuia,
încă în viaţă, la acuzele aduse a fost aceeaşi cu aportul său real în domeniul
fizicii: inexistentă.
Emil
Goga
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu