Cuvântul
preşedintelui APS la Seminarul „Campionii se Nasc Acum”
(Palatul Parlamentului, 26 aprilie 2013)
Fiind invitat de Consiliul Naţional al Audiovizualului şi de
Asociaţia Student Sport să susţin o alocuţiune pe această temă şi nedorind să
fac o prelegere strict teoretică, o expunere searbădă, aş vrea mai întîi să
reproduc pentru dumneavoastră cîteva rînduri pe care le-am scris cu ceva vreme
în urmă şi care, cred eu, ar putea ilustra mai bine modul în care, după părerea
mea, un organ de presă se poate implica în educarea tineretului şi în
schimbarea mentalităţii despre menirea sportului.
Articolul din care voi cita se numea, simplu: Viitorul
sportului românesc!
Eram atunci directorul cotidianului “Gazeta Sporturilor” şi
am ţinut mult să acordăm zilnic o pagină unei competiţii aparent minore,
dedicată unei categorii destul de înguste de sportivi, cea a elevilor-liceeni,
care-şi disputau cu mare înverşunare “Cupa McDonald’s” la fotbal. Întrecerea devenise tradiţională, pregătirile pentru
participare făcîndu-se cu multe luni înaintea startului, dacă nu cumva chiar de
a doua zi după încheierea ediţiei precedente.
Prima oară cînd m-a izbit de-a dreptul imaginea unei săli
arhipline, efectiv ticsite, în care se aflau peste două mii de liceeni, băieţi
şi fete în egală măsură (ceea ce din pornire este un element deosebit de
important!), s-a întîmplat cu mai mulţi ani în urmă, la o finală a Cupei
liceelor la baschet masculin, disputată am impresia între “Spiru Haret” şi
“Caragiale”. Evenimentul se petrecea în Sala Floreasca şi, deşi televizat,
umpluse tribunele pînă la refuz. Două galerii frenetice îşi încurajau favoriţii
strigînd din toţi plămînii, fluturînd steaguri şi bannere, făcînd un vacarm de
nedescris, într-o sală de regulă complet inertă, aproape goală la meciurile
campionatelor divizionare de baschet, volei, handbal, sau orice doriţi
dumneavoastră. Pe scurt, între ce se întîmpla la o asemenea finală şcolărească,
disputată între echipele a două licee bucureştene şi ce se petrece şi astăzi,
ca regulă, la fiecare etapă de campionat divizionar (chit că joacă Steaua,
Dinamo sau alţi asemenea “monştri sacri” ai sportului românesc) există o
diferenţă ca de la Pămînt la Lună, şi vă asigur că nu în favoarea sportivilor
seniori... Cred că numai un orb n-ar fi
putut observa diferenţa, ca să nu mai zic că oamenii de specialitate (profesori
şi antrenori, inspectori ai Ministerului educaţiei, cadre ale MTS şi aşa mai
departe) ar fi fost obligaţi încă de atunci să tragă concluziile de rigoare.
Aceste argumente îmi permit să susţin încă o dată azi, cu
toată tăria, că viitorul sportului românesc, dacă el există, nu poate fi decît
strict legat de sportul şcolar şi de cel universitar! Nu v-aţi săturat, domnilor
“specialişti” de atîtea şi atîtea echipe de seră, care n-au în spate nici un
fel de susţinere de masă, nici un viitor? Nu ne conving îndeajuns – cu puţine
excepţii - sălile şi terenurile de jocuri sportive cu tribune aproape goale, pe
care se dispută meciuri de ale căror rezultate nu sînt interesate decît cel
mult pe rudele sportivilor? Avem campionate foarte slabe la mai toate ramurile
sportive, iar rezultatele internaţionale sînt, cu două, trei excepţii,
întîmplătoare şi pasagere, neţinînd în timp. În locul acestor copii nereuşite
ale sistemelor competiţionale dinainte de ’89, cînd statul, cu marile sale
departamente (armată, interne, transporturi, minerit etc., etc.) şi
instituţiile sale bugetare, avea încă bani să investească în imaginea
sportului, ar fi fost de multă vreme momentul să se acorde o atenţie mult
mărită sportului şcolar şi celui universitar, ce ar putea deveni curînd baza de
selecţie a viitoarelor echipe puternice de seniori şi a selecţionatelor
naţionale. Neprocedînd în acest mod, minţindu-ne în continuare în încercarea de
a resuscita un organism deja aproape mort, sportul românesc nu face altceva
decît să-şi fure singur căciula, spre a merge din rău în tot mai rău, pînă la
dispariţie.
Dacă lucrurile stau aşa, atunci e limpede că undeva există o
problemă, iar aceasta este desigur sistemul total greşit al organizării
sportului românesc, care a rămas în continuare cantonat în formele vechi,
vetuse ale bătrînului CNEFS, de pe vremea lui Anghel Alexa sau Marin Dragnea.
În zadar au trecut atîţia ani din 1989 încoace, de la momentul mirific al unei
certe eliberări a spiritului, birocraţii MTS-ului n-au înţeles încă schimbarea, iar aşa-zişii “specialişti
în sport” de la Ministerul educaţiei, nici p-atît! Continuăm să ne furăm
singuri căciula, cu federaţii şi cluburi aşteptînd mereu bani de la un buget
tot mai sărac, cu campionate care nu interesează pe nimeni şi meciuri de o
factură cît se poate de proastă, în faţa unor tribune goale, într-un anonimat
aproape total. În acest timp, privim cu dispreţ spre sportul şcolar şi
universitar, mult prea minor pentru a avea vreo şansă de a fi luat vreodată în
serios de oameni ce se cred atît de importanţi din structurile MTS sau MEN.
Personal, aşa cum am mai spus-o, n-am nici un dubiu că sportul românesc, dacă
mai are vreun viitor, el nu poate fi legat decît de sportul şcolar şi
universitar, aşa cum se petrec lucrurile mai peste tot în lumea cu adevărat
civilizată. Este motivul pentru care cred că presa noastră ar trebui să acorde
un interes sporit acestei probleme, creînd prin mijloacele proprii un curent
favorabil sportului şcolar şi universitar.
Întorcându-mă la Cupa liceelor (în paranteză fiind spus,
astăzi din păcate dispărută, dacă nu mă înşel!), acolo s-au petrecut şi o
mulţime de incidente nedorite, scandări şi bannere obscene, golăneală juvenilă,
uneori ciondăneala dintre galerii ajungînd, în expectativa vinovată a
poliţiştilor, pînă la bătaie, incidentele din jurul parcului care înconjoară
sala fiind destul de numeroase. Au fost profesori care şi-au dat în petic, comportîndu-se mai rău decît
elevii-fotbalişti pe care-i au sub mînă. Arbitrii au mai greşit la rîndul lor,
de unde nervozitate mare, înjurături, scandal. Asta-i ţara, ăştia-s oamenii cu
care defilăm! Este societatea românească de azi, cu toate tarele pe care i le
cunoaştem singuri. A vedea însă numai bobul de neghină ar fi nemeritat, pentru
că întrecerea liceenilor are cu adevărat putere de exemplu, meritînd o analiză
serioasă din partea factorilor de decizie, la nivel macro-sportiv. E acolo
atîta viaţă şi atîta pasiune pentru sport, e atît interes şi luptă, încît multe
echipe de senori, indiferent de sportul practicat, şi le-ar dori la marile
derby-uri de campionat. Aici ar trebui găsită soluţia redresării sporturilor
noastre de echipă, de la baschet şi volei, pînă la handbal, rugby, polo sau...
fotbal, de aici trebuie să vină seva ce poate reîmprospăta întreg sportul românesc.
E desigur nevoie de timp şi de bani, fără îndoială. Am pierdut deja prea mulţi
ani, cel puţin vreo 10-15, dacă nu 20! Cred că ar fi măcar acum momentul de a
regîndi sistemul de organizare a sportului românesc, schimbîndu-l din temelii,
de la baza sa, ceea ce ar înseamna desigur încurajarea sportului şcolar şi
universitar. Subvenţionarea sa masivă, în detrimentul unor cheltuieli ce s-au
dovedit complet inutile, după modelul miliardelor risipite pentru participările
total nereuşite la JO de iarnă, dacă vreţi un exemplu. Şi asta cît mai repede,
pînă nu e chiar prea tîrziu, pentru a mai salva ceva din rămăşiţele şi
firimiturile care au mai rămas din fosta faimă a sportului românesc.
Vă mulţumesc pentru atenţia dvs.
DUMITRU GRAUR
(selecţie din editorialele apărute în Gazeta Sporturilor - 28.02.2002 şi
1.03.200
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu