O aniversare

Recitesc din scrierile poetului erou căzut în război, Ion Șiugariu(1914-1945), pentru că am nevoie de îndrumare în viața poeziei moderne, pe care eu nu o știu citi! Citesc scrierile sale de critică literară din care învăț cum trebuie să fie o critică și asta nu pentru că eu m’aș ocupa cu asta, ci pentru că involuntar am fost pusă în situația de-a face o comparație între ce trebuie să fie o critică literară și ceea ce fac azi, așa zișii critici, care dau cu laudele sau cu muștarul, după cum le umblă ploile, fără măcar să fi citit lucrarea pe care o critică! Citind, regăsesc citatul ce mult mi-a mers la inimă, dar pe care nu’l mai puteam reproduce exact: discutând cartea de poeme a lui Lucian Blaga, ”La curțile dorului” poetul, criticul și eseistul Ion Șiugariu, zice în revista ”Conica” din Baia Mare,în decembrie, 1938: ”Cartea(....) ne aduce aminte că avem o sfântă datorie să ne venerăm valorile, să ne cinstim mesagiile pe care geniul acestui neam le trimite din când în când Eternității. Lucian Blaga reprezintă un astfel de mesagiu. Lucian Blaga reprezintă o astfel de valoare.” [1] Și când te gândești cum au tratat gunoaiele comuniste abjecte, aceste valori! Pentru simplul motiv că nu erau rebuturi ci sclipiri de valori ce estompau absurditatea marxistă, pentru simplul motiv că erau români adevărați și nu zdrențe de cârpe de șters cisme sovietice.        

         Pentru că e primăvară, Martie, Aprilie, Mai, serbăm Sfintele Paști, dar nu cu pui și iepuri ci cu imaginea lui Christ cel Înviat din morți și ciocnind ouă roșii salutându-ne: ”Christos a înviat! ”Adevărat că a înviat!” și suntem fericiți că Divinul serbează cu noi, în familia adunată toată, de nu mai găsești scaune! Pe masă, din glastră ne zâmbește o crenguță de măr înflorit: cireșul și magnolia și prunul și-au scuturat deja ”zăpada” dar le-a luat locul mărul parfumat și careva zice: ”uite ce minunată e crenguța cu florile de măr! Ca și cele din tabloul lui Grigorescu!”Da, l-am văzut odată în muzeul din Câmpina, dar ce de mult a fost asta!...

     Acum, în coșulețul de nuiele, de pe masă, ouăle roșii sclipesc așezate pe iarbă proaspătă și nu numai: niște frunze inimioare, aproape rotunde, lucioase, de un verde mai gălbui decât al firelor de iarbă, întregesc primăvara din coșulețul cu ouăle Paștilor. Sunt frunzișoarele de ”untișor” sau ”sălățică,” cele mai multe nu mai mari decât un bănuț, cele mari cât o monedă de cinci lei, iar mama luând un ou din coșuleț de care s’a lipit o asemenea frunzuliță, zice:”Uite și sălățica a revenit cu primăvara, mâine vom face mâncare cu smântână, din frunze de sălățică în loc de spanac!” ”Da!”... strigă pruncii, - ”căci sălățica e mai bună decât spanacul,” - zice Liana – iar mama o complectează: ”și spanacul e bun, dar sălățica e mai moale, poate vi se pare mai bună pentru că nu o avem decât primăvara!” Uite, cum, de la această banală și drăgălașă ranunculacee de primăvară: Ranunculus ficaria sauFicaria verna(de primăvară) ajung la o altă valoare națională, la un alt geniu al acestui neam, trimis Eternității!

     Recent, ocupându-mă de lucrările lui Ion Șiugariu, descopăr într’o altă lucrare a lui, tipărită tot postum,[2] un text intitulat: ”Poetul primăverii”, care nu e altul decât pictorul Nicolae Grigorescu!

   Ion Șiugariu, colaborează cu poezii și studii critice la revistele literare ale vemii:Universul literar, Curentul literar, Meșterul Manole, Decalogul, iar în calitate de critic literar  inaugurează în 1942 , la Revista Fundațiilor Regale,rubrica intitulată ”Viața poeziei” pe care o conduce până în 1944, întreruptă din cauza războiului. Așa, descopăr textul dedicat ”poetului primăverii,” pictorului Nicolae Grigorescu, publicat în revista ”Decalogul” în numărul din Mai, 1938. Poetul și criticul Ion Șiugariu spune: ”Pictorul Grigorescu, pe care recunoștința românească îl sărbătorește în această lună, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui, a fost prea mare și prea deosebit de sufletul nostru, pentru a nu întâmpina greutăți serioase, căutând să’l definești în câteva coloane de ziar.”

     Citind aceste rânduri, mă scutură gândul: ”dar și noi suntem în luna Mai, 2013! Câți ani sunt din 1838, până acum? Deci în 15 Mai, 2013, se împlinesc 175 de ani de la nașterea geniului românesc, trimis de acest popor Eternității, membru de onoare al Academiei Române! Am auzit ceva că va fi sărbătorit? Nu știu, pentru că eu sunt prea departe, dar îmi fac eu o datorie de conștiință să amintesc de asta mulțumindu’i în acelaș timp poetului căzut în război, Ion Șiugariu, că ne-a lăsat moștenire gânduri atât de minunate despre pictorul și poetul primăverii. ”A trecut prin viață cu visul în pălărie și cu veșnicul zâmbet pe buze. În inimă a purtat totdeauna cea mai frumoasă poezie a vieții: natura. Niciodată n’a fost preocupat de titluri și de onoruri deșarte, niciodată n’a schimbat o seară de primăvară din câmpurile Moldovei, cu fumul de cafenea. În ochii lui, ca și în opera lui , a strălucit totdeauna soarele și sinceritatea. A vorbit cu florile, cu drumurile, cu țăranii și le-a ascultat, cu penelul între degete, povestea.(...) ”Primăvara” pe care a concretizat-o în chipul unei țărăncuțe simple și desculțe, care și-a uitat vasele cu apă alături și se îmbată privind florile, este una dintre cele mai caracteristice pânze ale lui.(...) Pictura lui Grigorescu n’a fost niciodată un meșteșug și n’a cunoscut curentele. Simple, ca și autorul lor, tablourile sale nu sunt altceva decât o sinceră și adâncă identitate cu natura. Timid, idealist, poet, Grigorescu a stat de vorbă, pur și simplu, cu motivele sale. Le-a ascultat cuvintele și le-a scris pe hârtie. Nimic mai mult. Tot ce este frumos și înalt în sufletul românesc, tot ce formează originalitatea și măreția lui, este minunat concretizat în pictorul Grigorescu. De aceea, Al. Vlahuță îl numește, cel mai reprezentativ geniu al nostru, iar Caragiale spune undeva că prietenul primăverii este cel mai mare liric al Țării Românești.”

   Șiugariu mai vorbește despre patriotismul pictorului care deși a cutreierat lumea, n’a uitat niciodată că nici un apus de soare nu e atât de minunat ca cel de pe dealurile Moldovei... de pe dealurile de la Câmpina, etc. și mi-a mai spus ceva, ce pe mine m’a lăsat fără grai: ”Niciodată n’a uitat că în copilăria lui, a trebuit să vândă untișor cu frunză grasă, prin mahalalele Bucureștiului pentru a’și putea cumpăra sculele necesare picturii.” Când am citit asta m’a cuprins așa un respect și o dragoste față de această „buruiană” atât de comună în pădurile de luncă, în livezi, pe sub tufișuri și pe sub gardurile vii, în lunile de primăvară, Martie-Mai când sub pomii pe sub care crește face covorașe din frunzele ei lucioase, dese, băgate una în alta, printre care mai răsare și căte o floricică galbenă, sclipitoare, de ”piciorul cocoșului” dar mult mai mică. Dacă și această umilă viețuitoare a contribuit cu ceva la creșterea geniului românesc, atunci merită să o pun și eu în coșulețul cu ouă roșii ce vor fi duse la biserică la ”sfințit”împreună cu pasca, la liturghia Învierii din dimineața duminecii de Paști.

   Un asemenea respect, ce tot de la Grigorescu mi se trage, am mai de mult, față de o altă minunăție de primăvară ce nu îngheață sub stratul de zăpadă, ghiocelul, Galanthus nivalis și lușcuța, Leucojum vernum. Citisem, nu prea de mult, despre bouleanul pictorului, pe care un prieten i’l dăruise să’l aivă ca model. Bouleanul era frumos și alb ca laptele, ca toți boii pictați de Grigorescu. Pictorului i-a fost, de la început, foarte drag animalul care’l privea cu ochii lui mari și blânzi prin care parcă’i vorbea. A angajat chiar un copilandru să grijească de boulean, pe care l-a numit ”Ghiocel” să’l ducă la păscut, să’l adape, să’l perie, iar dimineața să i’l aducă la geamul atelierului. Nu mult i-a trebuit lui ”Ghiocel” să învețe, drumul spre geamul atelierului, dimineața de vreme unde pictorul îi apărea mângâindu’l și vorbindu’i cu duioșie iar bouleanul înțelegea și era fericit. Dar într’o dimineață de vară, de, 21 Iulie, 1907, nimeni n’a mai venit la geamul atelierului să’l salute pe ”Ghiocel”. Animalul era nedumerit și nici cum nu voia să plece de la geamul care nu se mai deschidea. A rămas neconsolat toată ziua. Scena s’a repetat câteva zile la rând, până când ”Ghiocel” se pare că a înțeles ceva, căci ochii lui s’au umplut de tristețe și s’a culcat sub geam, așteptându’și prietenul. A închis ochii și s’a dus și el pe urmele celui ce îl mângâia în fiecare dimineață.

       Și ne-au rămas carele cu boi, țărăncuțele, hanul și horele, florile de măr și ulcelele cu flori de câmp, portretele de femei și de fete și fetița cu basma roșie și portretul boierului Năsturel Herescu și în atelier și dorobanțul și gornistul și atacul de la Smârdan și evreul cu gâsca și evreul cu caftan și bătrînă(a) cârpind și interior la Vitre și ”primăvara” și târgul de la Sinaia și luminiș și peisaj și natura moartă și,și,și...și ne bucurăm că ”geniul românesc” a împlinit 175 de ani!... și că tablourile lui sunt mult mai multe decât acești ani! Deo gratias.

                                     *****************************

Teresia Bolchiș Tătaru                             Augsburg/Germania, în Mai, 2013.