Reporter Vasile BELE: Cântecul popular a creat regi și regine. Doina a fost purtată în
sufletul țăranului român. Când a fost supărat omul tradițional și-a cântat
of-ul sau amarul din suflet. Uneori s-a jelit. Și, uite-așa, s-a născut doina
noastră strămoșească. La vreme de veselie și bucurie omul satului tradițional a
chiuit și-a strigat, a jucat și s-a veselit – așa s-au născut cântecele noastre
populare. De această dată vom sta de vorba cu un rapsod popular. Rugându-l să
ne răspundă câtorva întrebări, îl las pe dumnealui să se prezinte așa cum știe
mai bine. Așa cum crede de cuviință ...
Vasile Boiciuc Rogneanu: - M-am născut, așa cum bine se știe, în Țara
Maramureșului, în Maramureșul nostru plin de istorie, în Rona de Sus – o
localitate din care au plecat înspre lume multe minți luminate. Doresc de la
început să scot în evidență istețimea și hărnicia trăitorilor acestor locuri,
deși aici, aș putea zice că este zona cu cele mai multe etnii. Avem români,
avem ucraineni, avem unguri - și câți or mai fi, dar lucrul cel mai important
este că ne-am înțeles de veacuri extrem de frumos. Armonia etnică este cuvântul
ce se potrivește cel mai bine. Aici m-am născut în urmă cu câțiva zeci de ani,
aici am auzit pentru prima și prima dată glasul doinei, e adevărat cântat de
mama, fie iertată, aici am copilărit și-am crescut, aici am învățat să scriu,
aici este locul cel mai frumos din lume. Am venit în lumea cu doruri cum se
prea spune, într-un mijloc de iulie, în plină vară. Aici îmi este inima și
sufletul, și despre aceste locuri am povestit tuturor, atunci când am avut
ocazia. Este locul cel mai frumos din lume. Este locul unde primesc, sau din
care primesc energie și putere.
V.B.: - Răspunsul dumneavoastră este extrem de
frumos și sensibil. Îmi dau seama că iubiți acest loc binecuvântat și-l veți
respecta cât veți fi trăitor pe acest pământ. Localitatea Rona de Sus pentru
dumneavoastră este raiul pământesc. Nici nu mai pun la îndoială de ce și de
unde atâta dragoste pentru cântecul popular. Este evident că rădăcină
dumneavoastră străbună vă încarcă cu forță. Aș dori în cele ce urmează, să ne
mărturisiți câte ceva din anii copilăriei. Dacă aveți amintiri din anii
tinereții vă rugăm să le dezvăluiți cititorilor noștri. Este extrem de
important acest fapt, iar eu am învățat aceste amănunte de-a lungul anilor. Am
stat de vorbă cu cititorii și fără să vreau, ei îmi împărtășeau dorința lor
de-a citi - ce-și doresc să citească, și-atunci evident că mi-am ,,adaptat”
stilul cu cerința.
V. B. R.: - Sunt foarte multe de spus despre anii
copilăriei. Nu prea am uitat cele întâmplate în acea vreme, pentru că fiecare
amănunt se leagă unul de celălalt. Nu poți uita învățătorul care te-a învățat
să scrii și să citești. Nu se pot uita serbările școlare unde fiecare dintre
elevi avea câte un rol. Și-aici eu excelam – eram primul care-și dorea să
cânte. Și uite că am ajuns peste vreme să transmit cântecul nostru strămoșesc
celor care încă îl iubesc. Nu se uită vacanțele petrecute atâta de frumos la
țară. Cum să uiți așa ceva? Ne adunam pe imașul satului copii și ne jucam atâta
de frumos. Improvizam din orice. Citeam și învățam jucându-ne, dar și îngrijind
de animale. Părinții aveau alte preocupări – ei aveau în grijă gospodăria cu
toate treburile din ea, căci e un ritual și-aici. Nu se pot uita clăcile și
șezătorile din serile de iarnă. Aici învățam multe lucruri frumoase – cum să te
comporți frumos în lume, cum să-ți cinstești vecinii, prietenii, satul sau
neamul. Fetele învățau să toarcă ori să lucreze
lucruri ce țin de rânduielile lor. Bărbații sau feciorii veneau în
șezătoare pentru a le fura fusul – rodul muncii de-o seară. Aici se cânta, se
spuneau povești, se năștea primul fior de dragoste.
V.B.: - Vorbiți
despre fapte reale, despre lucruri adevărate. Toate astea, azi, sunt amintire
pentru că nu mai există clacă în satul românesc. Nici clacă și nici șezătoare.
Au dispărut toate aceste frumoase obiceiuri. A dispărut înțeleptciunea care se
năștea o dată cu ele. Nu mai toarcem, nu ne mai ajutăm în muncă. Fiecare din
sat își lucră lucrul său cum se zice! Și-am mai auzit pe cineva spunând că
,,nici pe bani nu-și cuprinde clăcași”.
V. B. R.: - Perfect adevărat. Azi nu se mai muncește cum
se muncea pe vremuri - organizat,
civilizat, ordonat fără a aștepta vreo răsplată că doar asta era claca – o
muncă pentru care nu se plătea decât mâncare (din cea mai bună!) și băutură
(cât de multă!). Îmi permit să spun – azi, fostele clăci, sunt considerate
,,muncă la negru”. Apoi, dacă s-ar trezi moșii ori strămoșii noștri să audă
ce-am ajuns ar râde de noi și ar muri iar. Asta ne-a adus democrația noastră
cea de toate zilele.
V. B.: - Vă
întreb direct – faceți politică? Și vă mai rog să vă motivați răspunsul.
V. B. R.: - Politică? Nu cred în instituția asta. Azi
politică fac doar cei care au bani. Cei săraci nu încap de ei. Am cochetat cu
uniunea noastră – Uniunea Ucrainenilor din România dar nu m-au convins că au o
direcție corectă și cinstită. Lor le trebuie în primul rând să aibă un anumit
număr de membri și nu-i mai interesează soarta noastră până la următoarele
alegeri. Dar nu numai ai noștri fac așa – este general valabil fenomenul
acesta. Politicienii își aduc aminte de noi înainte de votări atunci când iar
au nevoie de noi pentru a fi realeși. Politicienii își aduc aminte de noi,
ostenitorii cântecului popular în campanie electorală – atunci ne cunosc și ne
mai cheamă să-i însoțim în campaniile lor. Să arate lumii și oamenilor că sunt
alături de oameni, de lumea bună. Fals, totul este un fals. Dacă mergeți după
ce ajung în fotoliile visate nici nu te mai cunosc unii politicieni. Știți cum
se spune că toți sunt ca unul și unul ca toți. Dar nu aș vrea să intru prea
mult în acest segment pentru că am prea multe lucruri negative de spus la
adresa celor care ne conduc destinul.
V. B.: - Atunci
ne întoarcem la marea dumneavoastră dragoste – cântecul popular. Întâi și-ntâi,
doresc să le spunem cititorilor noștri cum a început Vasile Boiciuc să cânte?
Dacă vă mai amintiți primi pași, primul urcat pe scena cântecului popular,
primul cântec pe care l-ați interpretat. Cine v-a fost mentor sau călăuză? Pe
cine aveți și în acest moment drept mentor spiritual?
V. B. R.: - Sunt foarte multe lucruri de spus despre
toate acestea așa că o vom lua cu încetinitorul. Am spus deja, că primul cântec
pe care l-am interpretat a fost în anii copilăriei. Eram școlar la Rona.
Învățătoarea m-a descoperit și mereu eram cel care interpreta cântece din
repertoriul celor care deja erau consacrați în domeniul muzicii populare. Erau
cântece de veselie, de petrecere pe care le interpreta tot satul, la nunți, la
botejuni. Nu era atunci vremea televizoarelor și-a radioului ca și acum.
Oamenii trăitori ai acelor ani se bucurau de orice piesă muzicală pe care o
auzeau că este interpretată. Mi-a plăcut să cânt dintotdeauna! Voi purta dorurile
și doinele în suflet atâta cât voi trăi. Voi purta dragostea pentru frumosul
nostru cântec popular în suflet. Nimeni
și nimic nu o să poată șterge această amprentă. Anii au trecut mult prea repede
dar nu degeaba. Am luptat cu multe greutăți pentru promovarea acestui cântec
popular. Am trecut prin multe festivaluri și concursuri – pentru că așa era pe
vremea mea. Trebuia în primul și primul rând, să promovezi și să treci prin
festivaluri pentru a te putea consacra. Această treaptă a consacrării era dură
nu ca azi. Dar despre cum și ce se cântă azi, vorbesc un pic mai târziu. Am
adunat diplomele dar și concursurile și festivalurile la care am participat
într-un C.V.-u, iar când l-am terminat nu mi-a venit să cred că am atâtea
participări și premii. Marele păcat este că despre acestea nu mai vorbește
nimeni. Azi este altfel. Ai bani să te promovezi, e bine. Te duci la
televiziuni și-ți plătești aparițiile pe ecran, pentru ca lumea să te știe.
Degeaba ai talent și har dacă nu ai bani.
V.
B.: - E adevărat, toate aceste diplome,
premii ori distincții vor fi trecute într-o carte ce se află în pregătire.
Cartea va fi o biografie a dumneavoastră. Prin carte le veți arăta cititorilor
cine este cu adevărat Vasile Boiciuc.
Dar de unde sau de ce ... și Rogneanu, ca nume de scenă?
V.
B. R.: - Participările la concursuri au fost dese și multe raportat la acele
vremuri. Colegii de cântec, veteranii cântecului popular de azi, ca să mă
diferențieze de alți maramureșeni ori moroșeni de-ai noștri, mi-au spus Vasile
Rogneanu, de la Rona – satul natal. Mi-a plăcut numele și l-am preluat
adăugându-l numelui meu. Eu, în fapt, eram și sunt, doar Vasile Boiciuc,
ulterior când urcam pe scenă, mi se spunea și rogneanu, pentru că eram din
Rona. Și iată-mă azi Vasile Boiciuc-Rogneanu așa cum mă știe multă lume. Uneori
mai semnez unele articole și Vasea Ronișoreanu, dar asta așa ca divertisment. E
un pseudonim ce-mi place mult. M-am obișnuit cu acest nume încât acuma, așa mă
și semnez – Vasile Boiciuc-Rogneanu. Același Vasile din Rona pe care o iubesc
precum iubesc rugăciunea.
V. B.: - Ce ne
puteți spune, pe lângă cântecul popular, despre apariția editorială ce-o
pregătiți pentru cititori. Sau e un secret ce se va transforma în surpriză?
V. B. R.: - Nu e un secret! Dar va fi o surpriză mare. Se
află în curs de pregătire această carte la inițiativa mea. Eu am luat această
hotărâre – de-a lăsa între două coperți, cel puțin un crâmpei din viața de
scenă. Nu știu dacă vor fi bani pentru tipărit dar sunt în stare de orice efort
pentru ca această carte să vadă lumina tiparului. Poate mă vor ajuta și cei de
la tipografie (măcar ei!) că autoritățile mereu se plâng că nu au bani și că nu
mă pot ajuta nicicum. E o problemă, pentru că această carte costă ,,ceva bani”,
ceva mai mulți, totul e în funcție de numărul de exemplare pe care-l doresc a
edita. Probabil pentru a putea suporta cheltuielile, vom reduce din numărul de
exemplare pe care aveam de gând să le tipărim. Deocamdată vedem cât ne costă
și-apoi vom lua o hotărâre. Oricum trebuie să mulțumesc celor care s-au ocupat,
ori se ocupă de manuscris. Este vorba despre colectivul de redacție și membri
fondatori ai revistei DIN VATRA SATULUI – deja o revistă cunoscută publicului.
Tot ei, așa cum bine se știe s-au ocupat și de cartea Silviei Tămășan – o carte
extrem de frumos concepută și realizată, de cartea Mariei Tripon din
Negrești-Oaș și de carte IN MEMORIAM – ,,Veronica Crăciun Perșe – un suflet
printre stele”, fapt ce mă bucură și-mi dă curaj să fac acest pas. Sunt o
echipă bine sudată, de adevărați profesioniști care-și cunosc rolul și menirea
pe pământ. Și mai cred că nu se vor opri aici. Știu, asta ca să le dezvălui
activitatea, că mai au în curs de pregătire un volum cu zece interpreți de nota
zece – unde vor fi incluși, deocamdată, zece interpreți de muzică populară
valoroși. Uite așa apărem și în cărți și cu cântece pentru dragii noștri fani.
Nu o să dezvălui mai multe amănunte despre carte tocmai pentru a lăsa fanilor
curiozitatea acestei noi apariții editoriale.
V. B.: E bine să avem și secrete, câteodată
(glumind!). Încă o întrebare doresc să mai adresez în acest moment – ce se
întâmplă cu Festivalul ,,Ronișoară, apă lină!”. Mai este, nu mai este? Va mai
fi, nu va mai fi?
V. B. R.: - (râzând) Vorbim de secrete ,,literare” cu
care ne vom bucura iubitorii și ascultătorii! În ceea ce privește povestea
acestui festival, aceasta este una lungă și nu știu ce sfârșit va avea. De ce
spun asta? Pentru că ,,Ronișoară, apă lină”, un festival privat sută la sută,
s-a înființat în anul 2006, din propria inițiativă. Ideea acestui concept de
festival îmi aparține în totalitate, dar marele păcat este că nu am avut lângă
mine persoane capabile să mă susțină în inițiativă. Nu a fost apreciat efortul
meu și nici munca nu mi-a fost luată în seamă de nicio instituție de profil.
Atunci am venit cu ideea ca acest festival să fie unul particular dacă nu am
susținerea necesară organizării evenimentului. Le-am demonstrat tuturor că sunt
capabil de astfel de lucruri și că ele pot să aibă loc. Am avut susținerea unor
prieteni din alte județe, și evident, am avut susținerea colegilor de cântec.
Ei au apreciat toată truda mea, cunoscând fiecare ce poate să însemne o astfel
de muncă, un astfel de efort. Le mulțumesc și în acest moment pentru că mi-au
fost alături. La vremea respectivă s-au vehiculat fel de fel de zvonuri, s-au
scris inclusiv în presă tot felul de minciuni și povești fără de rost. Evident
că ele au fost comandate de către cineva, dar cred în dreptatea celui de Sus.
El a văzut tot! Am trecut peste toate neplăcerile acestui moment crezând că
dacă nu spun nimic voi avea pe viitor mai multă înțelegere. Ei uite, că nu a
fost așa! În Rona de Sus nu se vrea a se organiza un astfel de eveniment
cultural de către cei care conduc destinul acestei comune. De-atunci oricâte
hârtii, cereri sau alte asemenea înscrisuri am lansat spre Primăria Rona de Sus
dar și spre Comisia de Cultură din cadrul aceleași primării, nu au avut nicio
rezolvare. Ce să înțelegem de-aici? Ori nu există bunăvoință, ori cineva este
împotriva mea. La un moment dat mă gândeam să organizez pe alte meleaguri acest
festival deja pornit, să-i fac un pic de rușine pe cei din primărie. Încă nu
este târziu! Avem atâția oameni importanți în această zonă, oameni capabili să
susțină ori să conceapă acte de cultură, dar văd că fiecare lasă acest lucru în
seama altuia, iar cei care suferă sunt oamenii de-aici. Cei care au de pierdut
sunt și Primăria și Consiliul local al comunei Rona de Sus, dar și locuitorii
de-aici. Eu voi continua să lupt pentru reluarea acestei inițiative și ducerea
ei mai departe tocmai ca aici în Rona de Sus să putem vorbi peste ani și ani
de-un adevărat centru de cultură interetnic, așa cum doream să fie festivalul.
V. B.: - Zbatere,
durere, minciuni, vorbe-n vânt ori de ocară! Cu asta este răsplătit cel care
luptă pentru apărarea valorilor naționale. Calomniat în presă, nebăgat în seamă
de autorități, scos pe ușa din dos – asta este răsplata pentru toată munca
depusă în slujba folclorului.
V. B. R.: - N-am mai întâlnit asemenea oameni răuvoitori.
Și chiar pot spune despre o rea-voință. Asta este realitatea. Am scris despre
toate acestea și în cartea ce va vedea lumina tiparului, dar cu amănunte mai
multe, pentru ca lumea să știe pe cine avem în conducere, pentru ca lumea să
vadă realitatea care este și să nu creadă vorbele celor din primărie. Că la
urma urmei eu învinovățesc Primăria și alesul de-acolo, învinovățesc Comisia de
Cultură și membri acesteia. Dar cu atâta rămân! Ei își duc veacul mai departe,
iar folclorul suferă și nu este promovat așa cum ar trebui și cum foarte bine
s-ar putea promova. Poate prin aceste rânduri să se trezească la realitate și
să vadă cu alți ochi cultura, tradiția, folclorul pe care suntem datori să-l
ducem mai departe, altfel condamnați la moarte suntem.
V. B.: - Sincer,
m-ați lăsat fără replică! Nici nu știu ce ar mai trebui spus, fie și ca o
concluzie la toate astea. Și totuși nu-mi vine să cred că asta poate fi
realitate. O realitate a secolului nostru. Atâta indiferență și nepăsare. Se
poate așa ceva? Când, cei aleși pentru a
ne reprezenta, vor avea o atitudine pozitivă? Când aleșii noștri ne vor susține
în proiectele noastre? Când vom avea oameni competenți și obiectivi? Iată alte
întrebări, care, cel puțin o vreme, (să nu zicem un mandat) nu vor avea răspuns!
V. B. R.: - Credeți-mă, pe cuvânt! Am fost de multe ori
scos afară din Primărie pentru ideile mele. Nu m-am lăsat tocmai pentru a le
demonstra tuturor că sunt așa cum mi-am propus să fiu – un luptător. Nu știu
ce-mi rezervă viitorul, dar oricum multe nu am de pierdut. Eu, dintr-un anumit
punct de vedere, sunt realizat. Dar mereu m-am gândit, nu la mine, ci la cei de
lângă mine, la cei care încă mai iubesc tradițiile și obiceiurile noastre
străbune. Nu am fost înțeles de multe ori dar nu m-am lăsat, și chiar am să
demostrez că sunt un luptător. Până voi avea putere și forță. Oricum acestea –
forța, puterea, dragostea – mi le adun de-aici din Rona mea dragă, satul pentru
care m-am zbătut de-a lungul anilor, ca el să fie cunoscut cât mai de multă lume.
Poate că am reușit, și prin eșecurile mele, dar cert este un singur lucru –
nimeni și nimic nu mă va opri din drumul meu.
V. B.: - Și
totuși cine este cu adevărat Vasile Boiciuc? Un luptător cu morile de vânt? Cel
care pică mereu pe locul doi? De ce toate astea? De ce atâta înverșunare ori
neînțelegere, în fond și la urma urmei? Și culmea, trecând prin toate astea,
tot mai dorește promovarea zonei, a tradițiilor, a folclorului. În câteva
cuvinte, vorbiți-ne despre ce înseamnă, pentru dumneavoastră, realizări sau
realizare.
V. B. R.: - În plan familial, să încep cu asta, am
suferit mult. Am fost căsătorit, dar n-am avut parte de-o căsnicie fericită și
nici de copii. Poate copiii mei sunt cântecele cu care urc pe scenă. Am muncit
ca ori și care într-o întreprindere, iar acolo, am activat în ansamblul
acesteia, pentru că așa era în trecut. În fiecare întreprindere trebuia să
funcționeze un ansamblu folcloric cu care aceasta ieșea ,,la rampă”. Datorită
talentului meu am fost multă vreme parte în aceste ansambluri dar și
colaborator cu multe alte asemenea. Așa am intrat în contact cu multă lume și
cu mari oameni din elita culturii românești, nu aș dori să dau în acest moment
nume fiind convins că s-ar putea să uit pe careva și-atunci aș suferi. Am
cunoscut mulți oameni care erau în stare de orice sacrificu pentru apărarea
valorilor noastre. De la ei am învățat să lupt mereu. Să lupt și să nu mă las.
De la ei am învățat omenia, cinstea și respectul ce trebuie să-l avem pentru
folclor. Cu atât mai mult cu cât eu provin dintr-o zonă unde
interculturalitatea este la ea acasă. Eu am cântat și cânt și în limba română
și în limba ucraineană. Eu, colind și-am colindat și în limba română și în cea
ucraineană. Sunt de vină, oare, că sunt născut aici? Nu cred în acest ghinion!
Am promovat satul nostru românesc dar și satul ucrainean – cu port, cu
obiceiuri, cu tradiții, cu grai. Am fost mereu mândru că aparțin acestui ținut
legendar, și-am avut mereu grija unei conduite morale. Am suferit atunci când
nu am putut vorbi despre oamenii de-aici – despre ucraineni. Îi cunosc și-mi
cunosc inima. Îi respect și-i am mereu în suflet pentru că știu că gândesc
real, obiectiv. Asta mă face să mă întorc mereu la ei. Deci, sunt împlinit și
din acest punct de vedere. M-aș bucura să fie mai multă susținere pentru
folclor. M-aș bucura să arătăm și mai mult lada noastră cu zestrea ce-o avem.
Și pân-o mai avem! Dacă o pierdem vom avea mult de suferit. Dacă așa ar fi
atunci aș muri și eu. De asta lupt. De asta nu mă las! Am impresia că nimeni nu
face nimic pentru apărarea acestor frumoase valori. Am terminat o școală de
artă, am un atestat, am o diplomă prin care pot dovedi, multora, cine sunt.
Nimic pentru mine înseamnă totuși ceva – înseamnă mai încearcă. Nu am spus
niciodată – niciodată! Am căzut, m-au îngenuncheat, m-am ridicat și-am început
să lupt din nou.
V. B.: - Foarte bine! Sunteți
un model pentru cei ce ne urmează? Pentru cei ce ne urmează și vă înțeleg!
Drapelul (evident al folclorului!) pentru dumneavoastră înseamnă sfințenie. Înaine
de-a pune punct întrebărilor, știind că zilele acestea vă aniversați ziua de
naștere, vă dorim un sincer LA MULȚI ANI, cu multă sănătate și fericire, măcar
de-acum încolo. Un cuvânt de final domnule Vasile Boiciuc-Rogneanu ...
V. B. R.: - Deja am ajuns la final? A trecut așa de
repede timpul că nici nu-mi dau seama cum! Finalul este al meu, deci vă
mulțumesc penru urările transmise ... Vă mulțumesc pentru efortul depus. Vă
mulțumesc pentru înțelegerea de care ați dat dovadă. Vă mulțumesc pentru că mă
credeți și mă susțineți în ceea ce-mi doresc a face. Le mulțumesc și celor care
mă încurajează cu vorbe frumoase, care-mi trimit plicuri și scrisori de
încurajare – pentru că mi se întâmplă și din astea. Le mulțumesc și celor
care-mi pun piedici. Probabil ei cred că mă vor opri, ei, uite, că nu vor avea
parte de-o asemenea bucurie. Sunt deja curios să văd reacția cititorilor după
acest interviu, extrem de sincer. Oricum îmi asum întreaga responsabilitate a
celor relatate și vă rog să le consemnați și dumneavoastră întocmai, așa cum
le-am relatat. Tuturor celor care cred într-un Maramureș frumos, într-un
Maramureș tradițional, urări de bine și-o vară caldă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu