Subject: Raport german din 4 noiembrie 1940
Aceasta este traducerea unui raport german, care poartă data
de 4 noiembrie 1940. Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a
Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II
lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane. Documentul se
găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258
cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata
americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. După ton,
vocabular şi atitudine pare să fie elaborat de un membru al NSDAP. Diplomaţii
şi economiştii celui de-al treilea Reich rareori se exprimau atât de direct în
rapoartele scrise.
Dincolo de originile acestui raport şi identitatea autorului
său este şocantă viziunea asupra trecutului şi viitorului României. În ziua de
azi găsim destui români care susţin idei asemănătoare cu cele din acest raport.
Pe de altă parte acest document scoate la lumină adevărata părere a naziştilor
faţă de legionari.
Cât despre viitorul rezervat României lucrurile sunt spuse
limpede: o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă.
Raport
german din 4 noiembrie 1940
România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două
entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa
Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă
oriental-asiatice. Încă din secolul al X lea cultura ţărănească şi orăşenească
a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu
s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este
capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele
exterioare. Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi
rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state
"independente". "Naţiunea română" nu este nici în ziua de
azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX lea
nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi
păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu
au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se
schimbau adesea. Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi
XX s-a reuţit prin apariţia sistemului industrial european care a transformat
stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca
la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr
mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu
pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin
o naţiune. Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania.
În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului
strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o
viaţă mai bună neamului propriu. Însă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul
de dorinţă.
Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier deoarece
clasa conducătoare străină orientată doar spre câştig a nimicit toate
încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini
au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca
sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Abia
revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă
de naţiune independentă.
Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a
Gărzii de Fier. Este adevărat că mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică
expresie de sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei
României. Putem astfel vedea că există aici substanţe ale unei rase vrednice.
Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat
şi a transforma o populaţie într-un popor. În primul rând nu există un
conducător şi nici o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi
subordonaţi au fost înlăturaţi şi "poporul" nu s-a mişcat. Revoluţia
nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se
poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece
inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi
reuşit nimic dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi
pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea
politicii externe. Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza
atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii
interne. Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme
trupele germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din
cadrul aparatului de stat pentru că într-adevăr nu avea la îndemână forţe
proprii care să îi fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi
intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare,
acest bărbat care înainte de toate pretinde cinste s-a confruntat imediat cu o
duşmănie crescândă. De asemenea trebuie evitată luarea drept realitate a
viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna din punct de
vedere al politicii externe de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de
vedere al politicii interne pentru cel puţin câteva decenii.
Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia
că nu vor apărea dezordini în sud-estul spaţiului său vital care ar fi
păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării sale.
Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica
supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi
va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel prin aceste
exporturi româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane.
Apare acum întrebarea dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi
mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi
forţa de muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România
este doar puţin mai mare decât jumătate din media Reichului, în ciuda faptului
că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din Germania. De asemenea
nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României.
Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi rin care să fie folosite puterile
economice ale României şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul
este în continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui
în aplicare au dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi
folosite acum mai bine, însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi
care să fie capabil de dezvoltare asupra căruia să se facă simţite efectele
pedagogice. Însă această viziune trebuie mai întâi analizată în mod corect.
Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva
unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia
României nu este una ambiţioasă şi că în mod oriental-slav se mulţumeşte cu
astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele
necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această
atitudine. Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi
de cea de ordine în ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la
nici un fel de schimbare. Dacă se doreşte ca România să nu fie doar păstrată ci
să fie folosită pe deplin acest lucru nu poate avea succes doar prin
consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta este nevoie ca în locul
proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari moşii care să
fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi trebuie ca
forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu
agricultura şi trebuie alcătuite mair armate de muncitori care să refacă
sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de
muncă intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România.
În acest fel i se va da poporului german din România o şansă
de implicare care să îi dea şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul
Reichului. Poporul german din România a devenit de puţină vreme o corporaţie de
drept public. Ei se poat alătura drapelului Reichului şi pot să îşi satisfacă
serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se reuşeşte ca Reichul să
nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi cum este de dorit,
să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate prin munca saşilor transilvăneni
să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea grupul etnic
german oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie
folosiţi pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.
Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă
suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale
suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate
posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei
româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu
ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru
înfiinţarea unor moşii model şi treptat numărul acestor mari moşii să fie
crescut. De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut
pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este
nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Există destul
capital în Reich care caută oportunităţi şi care printr-o organizaţie centrală
de intermediere în mod planificat să fie orientat către România.
Printr-o politică românească bazată pe realităţi şi nu pe
programul imposibil de realizat al unei minorităţi de gardişti fiecare va primi
ceea ce i se cuvine: masele capabil de dezvoltare o mai bună supraveghere şi
alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce priveşte
interesele Reichului şi foloasele cuvenite pentru contribuţia şi
responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine românească
vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei şi a
comerţului.
Misiunea militară germană din România trebuie să apere
ordinea astfel încât să nu mai fie posibile dezordinile. Reichul german nu
trebuie să lase să îi scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa.Sursa Cotidianul
Cristian Laurenţiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu