Poetul Ion Burnar şi dimensiunea sa culturală

  1.Doar unul este Ionu Împăratului

            Născut pe data de 24 octombrie 1947 în Dragomireştii Maramureşului (zi evocată sub numele de “tranşeea mea dragostea mea” în Toamna poetului, poezie cu care de altminteri se deschide volumul de versuri Tratat de aristologie apărut în 2007 la Editura “Proema”), Ion Burnar este o prezenţă statornică în miezul culturii maramureşene (şi nu numai) încă de prin anii şaptezeci, adică de când s-a stabilit în Baia-Mare, unde în perioada 1970-1982 a activat ca profesor de limba franceză (este absolvent al Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca) la diverse licee băimărene.

            Tot atunci, prin volumul de debut Memorandum liric apărut în anul 1982 la Editura “Eminescu”, volum pentru care autorul a fost răsplătit cu Premiul editurii, Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul UTC, Ion Burnar îşi face intrarea cu dreptul pe scena poeziei optzeciste. Căci iată cum se exprimau criticii în presa vremii: “Aspectul cel mai interesant, în poezia lui Ion Burnar, vine dinspre firescul şi spontaneitatea bine calculate în efectele lor...” (Daniel Dumitriu, Convorbiri literare, 1982). Iar M.N. Rusu preciza în 1983 în revista Amfiteatru: “Ion Burnar, deşi se află la mare depărtare geografică, el îmi este aproape din punct de vedere estetic, pe când alţii, deşi locuiesc în Bucureşti, îmi sunt la mari depărtări geografice (citeşte estetice)”. Tot în 1983, la Radio Europa liberă, Monica Lovinescu are păreri cât se poate de tranşante la acest capitol: “Ion Burnar scrie o poezie modernă cu un plug de lemn bine înfipt în marea poezie românească. Şi aceasta pentru că el metaforizează viforos, undeva prin Munţii Maramureşului şi nu pe bulevardele Capitalei, sărutând şalvarii Comitetului Central”.

            În aceste noi condiţii, Ion Burnar trebuia să decidă: Vroia să rămână pe mai departe un sârguincios profesor, care doar din când în când mai tangentează cu poezia şi inerentele tribulaţii ale fenomenului cultural, ori – dimpotrivă – se angaja pieptiş pe frontul inconsistent şi imprevizibil al acelor timpuri, întru afirmarea adevăratelor valori culturale. A optat pentru cea de-a doua cale, fără ca vreodată să o rupă definitiv cu prima sa dragoste, cea de dascăl şi şlefuitor al tinerelor conştiinţe. Dovada cea mai concludentă în acest sens o reprezintă actuala sa calitate de profesor asociat la universităţi băimărene şi clujene...

            Şi astfel destinul său artistic l-a purtat în perioada 1983-1985 pe la Ansamblul folcloric Maramureşuldin Baia-Mare, unde a îndeplinit funcţia de secretar literar-muzical şi director adjunct, apoi pe la Dialog Măiastra (1990-1994) în calitate de redactor şef, la revista de cultură Archeus (1994-1996), după care – între anii 1996-1998 – a răspuns de secţia cultură-culte-învăţământ de la Clipa şi Clipa zilei. Din anul 2000 până în prezent coordonează pagina de cultură a ziarului Informaţia zilei de Maramureş.

            Anul 1984 contribuie la întărirea prestigiului poetic al lui Ion Burnar, prin apariţia tot la Editura “Eminescu” a celui de-al doilea volum de poezii: Viaţa la ţară cu şi fără Tănase Scatiu.

            Dacă în România ar fi fost la acea vreme o situaţie normală, adică fără prigonirea inimaginabilă a românilor dârji şi fără obligativitatea pe dosare a vizei cadristului-securist, cele două volume de versuri trebuiau să-i asigure lui Ion Burnar intrarea în Uniunea Scriitorilor. Dar cum de normalitate nu putem vorbi nici măcar acuma, la aproape două decenii scurse de la evenimentele din Decembrie ’89, necum pe acele timpuri încărcate de frică şi lipsuri, iată că poetul nostru a avut de aşteptat până în 1990, când – desigur – şi-a făcut intrarea în marea familie, mult lărgită şi din temelii reorganizată, a condeierilor români, constituindu-se în purtătorul de drapel al maramureşenilor care ţintesc la dobândirea acestei calităţi.

            Dacă anii care au urmat nu s-au dovedit prea fertili pentru propria creaţie (doar două plachete de versuri: în 1998 Gâlceava scopului cu mijloacele, respectiv ...aici Provincialul!...aştept metropoliţii! în anul 2000, precum şi volumul de eseuri şi recenzii literare Adunarea şi scăderea punctelor cardinale, apărut în 2003 la Editura “Tetis” din Chişinău), în schimb Ion Burnar îşi poate trece la activ alte multe fapte culturale, pentru reuşită cărora este nevoie de putere de muncă, răbdare şi competenţă: întâlniri cenacliere, participări la diverse evenimente culturale în judeţ şi înafara judeţului, frecvente apariţii la Cultura şi politica omului de cultură din Informaţia zilei, precum şi săptămânala pagină de cultură din acelaşi ziar, unde ne-am obişnuit să citim ba semnalări ale unor apariţii editoriale, ba recenzii asupra cărţilor care i-au stârnit interesul, ba pertinente luări de poziţie vizavi de fenomenul cultural, local, regional şi general.

            Cele spuse până în prezent nu ne dau nicidecum dreptul să tragem concluzia pripită cum că Ion Burnar, acum după ce, vorba lui Octavian Goga, a ajuns domn cu multă carte, s-ar ruşina cu originea lui de ţăran voievodal, ce a văzut lumina zilei pe Valea Izei.

            Dimpotrivă, asemenea lui Petre Ţuţea, cel care se mândrea cu distincţia de ţăran imperial ce i-a fost atribuită de către Andrei Pleşu, Ion Burnar la rândul lui se mândreşte cu porecla de Ionu Împăratului, aşa cum reziultă din poezia cu acest nume din volumul Viaţa la ţară cu şi fără Tănase Scatiu. Iar din poezia Mai jos de josul lumii, ce face parte din volumul Tratat de aristologie, aflăm cum s-a pricopsit familia cu această poreclă, care incontestabil că valorează mai mult decât o distincţie sau o decoraţie militară. Curios, nepotul (alias poetul) îl întreabă pe bunic: “Bunicule, cum era cu slujba la-mpăratu?” La care bătrânul, vizibil încântat de interesul nepotului, răspunde: “Franţ Iosif ăla om/ nu nimuricu de la Răsărit”.

            Iar dacă Ionu Împăratului n-a uitat de origini şi prieteni, nici alţii n-au uitat de el. Aşa se face că pe lângă alte premii şi distincţii din ţară şi din străinătate (din anul 1992 este membru al Societăţii scriitorilor francofoni), lui I.Burnar i s-au atribuit două Diplome de excelenţă cu o mai mare încărcătură emoţională comparativ cu altele: Prima i-a fost înmânată din partea Primăriei şi a Consiliului Dragomireşti, localitatea sa de baştină, cea de-a doua din partea Primăriei oraşului Borşa, localitatea unde după absolvirea facultăţii, el şi-a început cariera de profesor. Desigur, o menţiune specială în ansamblul distincţiilor din panoplia poetului Burnar, revine Diplomei de excelenţă ce i-a fost atribuită de Ministerul Culturii şi Cultelor din România...
                                       2.Poezia lui Ion Burnar

            Având în vedere enorma lejeritate cu care se scrie poezia modernă şi care-i conferă un tot mai pronunţat caracter ermetic şi abscons, nu-i deloc uşor s-o decriptezi şi să-i descoperi sensul vizat de autor. Dacă asta poate fi o consolare pentru cineva, la fel se prezintă lucrurile în absolut toate artele care urmăresc cu insistenţă hipermodernitatea: literatura în general, pictura, sculptura, muzica, teatrul.

            Drept este că în asemenea condiţii aproape oricine se poate declara poet, acum când nimeni nu mai dă nici măcar o ceapă degerată pe rimă, ritm, ortografie şi chiar pe logica elementară. Păi bine, dar atunci ce mai rămâne din poezia zilelor noastre? Să fie ea doar o simplă înşiruire de vorbe goale “ce din coadă au să sune”şi pe care o punea la zid însuşi Eminescu? Sau poate că nici măcar atâta, dacă ne gândim că pe-atunci până şi versurile proaste se străduiau să respecte nişte reguli de alcătuire şi ortografie, şi că una din aceste reguli stricte privea sunatul din coadă, recte rima.

            Însă poezia modernă tare se mai bosumflă când aude de reguli, şi ori că se amuză copios pe seama celor ce mai cred în atari bazaconii, declarând că aceştia nu sunt nici măcar ultimii mohicani, ci nişte sărmane şi penibile fosile în nobila artă a versificaţiei albe şi fără poticneli pentru spiritul dezlănţuit, ori că – în consens cu normele elementare ale democraţiei atotbiruitoare – realmente refuză să se supună unor constrângeri ce atentează la existenţa ei liberă, ceea ce-i totuna cu atentatul la libertatea cuvântului şi a exprimării, oricât ar fi aceasta de nesigură şi confuză.

            Căci, după cum o vede oricine, poezia modernă caută să fie cât mai pragmatică şi să vină în întâmpinarea gusturilor tot mai capricioase şi mai ostenite ale omului plictisit şi plictisitor din zilele noastre, care pe lângă însuşirile sale fundamentale: minciuna, înşelăciune, avariţia şi violenţa, a ajuns complet insensibil la trecerea peste ele a atâtor şi atâtor veacuri de istorie, ba chiar a ţinut cu tot dinadinsul să-şi desăvârşească imaginea prin acumularea unor însuşiri specifice prezentului: consum pe rupte, nelinişte câtă încape, dizarmonie lăuntrică, asimetrie, impermanenţă în viaţa interioară şi exterioară, absurdul din gândire şi acţiune. Mă rog, este şi acesta un mod de-a ieşi în evidenţă în confruntarea cu străbunii, nu ştiu dacă mai buni şi mai cuminţi ca omul de azi, însă cu certitudine mai vrednici şi mai echilibraţi...

            Eram gata-gata să spun că ceea ce pierde poezia modernă prin forma ei dezamăgitoare până la disperare, câştigă prin conţinutul îmbogăţit cu noi şi nebănuite note. Uneori notele promiţătoare ale conţinutului îşi sunt sugerate cu generozitate de titlu. Dar după ce parcurgi versurile adiacente, constaţi cu jenă şi stupoare că sau autorul s-a înşelat atunci când în mare grabă a împerecheat titlul cu versurile (ori – mai ştii? – pesemne că s-a ţinut de şotii şi a făcut-o intenţionat), sau – ceea ce pare mult mai probabil – gândirea şi simţirea ta de cititor nu cunosc aceleaşi dimensiuni ca şi cele ale autorului. Şi iac-aşa ajungi la o primă concluzie justă şi deloc încurajatoare: “Iată”, îţi zici, “că într-adevăr există universuri paralele...”

            Apoi revii iar şi iar la cauza obsesiei tale, şi pentru a nu te face cu totul şi cu totul de râs în faţa cunoscătorilor plini ochi de lirism şi alte cele, te dedai în maniera lui Franz Kafka la adevărate speculaţii cabalistice ale textului cu pricina, şi atunci când nici măcar nu te aştepţi, iată că se iveşte mărgica. “Ei, fir-ar să fie”, îţi spui cu o ultimă răbufnire ce avansează înspre satisfacţie, “asta să fie poezia modernă? Că doar nu-i mare brânză de ea. Dar cum dracu de nu m-am dumirit de la bun început?!...”

*

            Din fericire, nu întreaga poezie de azi se pretează la acest gen de exhibiţionism interpretativ, graţie căruia totul este posibil şi nimic cert. Aceasta este poezia valoroasă, în pofida vălurilor sub care ea îşi drapează până la încifrare mesajul poetic.

            Neîndoios că poezia lui Ion Burnar este una valoroasă, lucru de care ne încredinţează toate uneltele alcătuitoare ale harului său poetic: inspiraţie şi stil, tematică şi filosofie, bogăţia limbii şi frumuseţea simbolurilor.

            În paranteză fie spus, harul celor mulţi îmbracă haina foarte puţin distinctă a sârguinţei şi bunelor intenţii, harul altora se declară mulţumit de sine atunci când atinge cotele unei versificaţii lesnicioase şi spumoase, doar cei puţini şi aleşi cunoscând cu adevărat mângâierea inspiraţiei divine, prin care înzestrarea este transfigurată în talent viguros şi productiv.

*

            Şi fiindcă tot am amintit de talent, cred că-i cât se poate de nimerit să insistăm niţel asupra acestui concept. Nu de alta, dar se ştie uriaşul rol ce revine talentelor reale şi harnice în deschiderea drumului omenirii către progres, fie prin impresionante fapte de cultură spirituală, care au menirea să-l facă pe om mai bun, mai drept şi mai sensibil, fie prin vrednice fapte de cultură materială, care negreşit că sporesc prosperitatea şi induc fericirea alimentată doar cu iluzii şi efemeritate, dar care totodată îl fac pe om mai lacom, mai trufaş şi mai insensibil.

            La fel de bine se ştie că, deşi nici cea mai avansată democraţie nu se poate făli cu mijloace sigure întru descoperirea şi selecţia valorilor, totuşi constatăm că statele occidentale (mai ales SUA şi Canada) se dovedesc mult mai perspicace şi mai eficace ca altele în racolarea specialiştilor, de regulă din ţările subdezvoltate. Şi astfel cei bogaţi ajung tot mai bogaţi, pe când săracii sărăcesc şi mai mult, acum când vede oricine că singura bogăţie trainică şi roditoare a lumii de azi, indiscutabil că şi a celei de mâine şi de poimâine, o reprezintă materia cenuşie cu cele două formidabile canale de acţiune: ideile transpuse de îndată în practică şi informaţiile stocate.

            De altminteri, la fel de bine se cunoaşte faptul că predicţiile tuturor futurologilor converg înspre portretul robot al unei lumi megacomunitare, alcătuită din societăţi cu un tot mai pronunţat profil info-cultural. Se subînţelege că într-o asemenea lume respiritualizată, rolul oamenilor de cultură va cunoaşte benefica tranziţie de la semnificativ la decisiv, căci e de presupus că omul moral-spiritual al viitorului nu prea îndepărtat va ieşi de pe actuala cărare lată a istoriei sale fără speranţă şi o va apuca pe cărarea îngustă dar sigură a izbăvirii, cea care nu doar că uneşte, dar chiar ridică istoria umană înspre cota ameţitoare a istoriei celeste.

            Aşadar, într-un viitor imposibil de precizat, oamenii talentaţi vor avea un rol cheie în societate şi în lume.

            Din cele spuse mai sus se desprinde următoarea concluzie: fie că numărul înzestraţilor va creşte într-o atare măsură încât selecţia valorilor va fi o joacă de copii, ceea ce mi se pare în egală măsură ilogic şi improbabil, dacă privim evoluţia prin prisma comodităţii şi inapetenţei pentru studiu a omului modern, fie că societăţile viitoare îşi vor perfecţiona într-o asemenea măsură criteriile subiective şi obiective de selecţie a valorilor, încât normalitatea de azi, de ieri şi din totdeauna va fi taxată cu toată strîşnicia de noile aspiraţii bazate pe logica firească a relaţiilor dintre oameni. Ceea ce, între noi fie vorba, mi se pare întru totul realizabil în comparaţie cu prima variantă avansată, căci societăţile hiperindustrializate din zilele noastre se evidenţiază tocmai prin această dublă capacitate: de organizare într-o manieră de-a dreptul fabuloasă şi de atragere a forţei de muncă cu înaltă calificare, prioritar din ţările incapabile să-şi gestioneze resursele.

            Talentul nu are doar înţelesul de aptitudine, har, dar, capacitate, înzestrare sau vocaţie, ci şi pe acela de iscusinţă, îndemânare, dibăcie ori dexteritate. Dar cum cea de-a doua accepţiune este soră bună cu abilitate şi şmecheria, însuşiri predilecte cu ajutorul cărora captează atenţia vulgului toţi cei care reuşesc să se descurce, consider că în contextul de faţă nu merită să mergem mai departe cu analiza acestei venerabile chestiuni, ci corect este să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, adică să lăsăm aprofundarea ei în seama politicienilor şi a altor învârtiţi, care ştiu mai bine ca oricine cam ce-i poate pielea şi cât respect i se cuvine...

            De menţionat că talentul autentic, văzut ca înzestrare divină generoasă, situată cu mult peste medie, dobândeşte sens şi scop doar atunci când fără preget el este îmboldit din spate de muncă. Părerea lui George Enescu este pe cât de avizată, pe atât de fermă în această privinţă: Contribuţia talentului la împlinirea destinului artistic, ştiinţific şi profesional este doar de 20%, restul revenind muncii!

            Cu completarea că talentul valorificat prin muncă şi privaţiuni se metamorfozează în cheia cu ajutorul căreia se poate deschide poarta ce duce spre genialitate, pe când înfumurarea, lenea, suficienţa şi dezinteresul total se hrănesc cu seva talentului nepârguit, lăsând în urmă doar cojile acelui ceva unic şi miraculos, cu care au a-şi hrăni foamea amintirile pretimpurii şi regretele tardive.

*

            Revenind la poezie, este de la sine înţeles că nu toţi vesificatorii şi făcătorii de stihuri sunt de îndată poeţi, cu toate că respectivii se vor da de ceasul morţii, doar-doar li se va recunoaşte această calitate. Căci tot Eminescu ne spune: “E uşor a scrie versuri,/ Când nimic nu ai a spune”. În privinţa asta, însă, nu avem a ne teme. Chiar dacă în istoria omenirii şi a culturii apar perioade nefaste aşa ca cea bolşevică, când însuşi locul marelui Eminescu a fost ocupat pentru scurtă vreme de submediocrii devotaţi acelui regim de tristă amintire, bunăoară aşa ca A. Toma, totuşi mai devreme sau mai târziu valoare triumfă.

            Prin urmare, pentru ca un poet să nu fie absorbit de hăul fără fund al uitării, el trebuie să treacă cu brio proba de foc numită judecata contemporanilor şi mai ales pe cea a viitorimii. Spun “şi mai ales pe cea a viitorimii”, întrucât s-au văzut atâtea şi atâtea cazuri când sita unui anume prezent şi cea a viitorului nu au cernut la fel, astfel încât ceea ce apărea în ochii contemporanilor drept grâu ales, în ochii generaţiilor următoare să apară ca neghină.

            Ca să iau unul din exemplele mai apropiate de vremea noastră, totodată unul dintre cele mai revoltătoare exemple din istoria artei: Nu acesta a fost cazul celebrului pictor Vincent van Gogh, cel care în mult încercata lui viaţă areuşit să vândă doar două cu câteva sute de franci, pentru ca îndată după moartea marelui artist, tablourile sale să fie vândute la preţuri de ordinul milioanelor de dolari?! Cum trebuie apreciată o asemenea situaţie de coşmar: O ironie a destinului, ori o dreaptă, dar din păcate o mult prea tardivă sentinţă de natură axiologică?...

            Poezia lui Ion Burnar, ca să revenim după această amplă digresiune la ea, are toate acele însuşiri care asigură perenitatea unei creaţii artistice. Capitolul următor va pune în lumină şi va detalia tocmai acele însuşiri ale poeziei burnariene, graţie cărora poetul nu are a se teme de judecata pronunţată de către viitorul, totodată imparţialul tribunal al culturii. Dimpotrivă, chiar dacă Cezar Ivănescu opina în Luceafărul din 1982 că poemele lui Burnar sunt “hurducate, zgrunţuroase, de o originalitate aparte”, lesne deducem că epitetele întrebuinţate de critic nu au nicicât o conotaţie peiorativă, şi astfel propria noastră părere este serios încurajată şi orientată a ceea ce individualizaeză poezia burnariană.

                     2.1. Caracteristicile poeziei lui Ion Burnar

            Aşa cum deja am precizat în paginile anterioare, ar fi destule de spus despre stilul şi cadenţa versurilor burnariene, ba chiar despre inspiraţie, atunci când punctele de vedere avansate sunt articulate pe apropieri şi comparaţii judicios selectate din literatura română şi universală. Voi detalia trei caracteristici fundamentale: tematica, filosofia şi limbajul utilizat, urmând ca în partea intitulată Concluzii să aduc alte precizări în legătură cu ceea ce m-a frapat în poezia lui Ion Burnar.
                                                A1.Tematica

            Evident, tema principală a poeziei burnariene este pământul şi ţăranii de la coarnele plugului, ei fiind văzuţi de autor ca singurii aristocraţi adevăraţi. Tema străbate ca un fir roşu toate cele cinci cărţi de poezii publicate în 1982, 1984, 1998, 2000 şi 2007. Astfel, dacă în Memorandum liric poetul se identifică cu “ultimul ţăran”, pentru ca în poezia Viaţa de duminică să o spună emoţionant de direct: “vreau să mă-ntîlnesc cu un ţăran adevărat/ şi rar precum e premiul nobel la noi”, el trece apoi prin Viaţa la ţară cu şi fără Tănase Scatiu (titlul este cât se poate de elocvent pentru tema în dezbatere) şi în finalul călătoriei prin ani şi peste ani, poposeşte niţel în Tratatul de aristologieca să ne înştiinţeze în Ţăranii mei regi blestemaţică “Au îmbătrânit şi zeii de la coarnele plugului” şi că “pământul păacă-şi cere scuze că există”.

            Aidoma lui Petre Ţuţea, gânditorul convins că statul se propteşte pe cioarecii ţăranului român (“Pe cioarecii lui stăm”), aducându-i în felul acesta un profund şi viguros elogiu prin sugerarea legăturilor inseparabile dintre ţărână-ţarină-ţăran-ţară în drumul lor ascendent spre statul modern, Ion Burnar la rândul lui îşi destăinuie cele mai intime simţăminte şi crezuri poeticeîn însuşi titlul volumului apărut în deplinătatea maturităţii sale poetice. Căci la urma urmei, nu este aristologia o ştiinţă a nobilităţii? (Termenul aristo cu semnificaţia nobil, provine din grecescul aristos, care se traduce prin cel mai bun.)

            Cum din cele spuse până în prezent nu există nici un dubiu în legătură cu ataşamentul şi preţuirea autorului, iată că poezia burnariană ne pune la dispoziţie un tratat început dar imposibil de încheiat într-o viaţă de om, despre nobilitatea ţăranului român. Putem spune că este ceva în genul enormului dicţionar Etymologicum Magnum Romaniae al lui B.P.Hasdeu, doar că la nivel artistic.

            Până aici nimic nou sub soarele României, ştiut fiind faptul că ţăranii români şi-au aflat apărători de nădejde în unii dintre reprezentanţii de excepţie ai literaturii: George Coşbuc, supranumit “poetul ţărănimii”, Liviu Rebreanu, al cărui discurs de recepţie rostit cu ocazia primirii în Academie se intitulează Laudă ţăranului român, Mihail Sadoveanu cu ale sale Dureri înăbuşite şi discursul de recepţie închinat poeziei populare, pentru a numi doar cîţiva dintre ei.

George Călinescu la rândul lui aducea un binemeritat elogiu ţăranilor, de la care au purces marile prefaceri ale României şi pe care-i compară cu nobilimea occidentală. Iată pentru exemplificare cîteva pasaje din Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura “Minerva”, Bucureşti, 1982 , capitolul Specificul naţional: “...Istoriceşte sîntem prin substratul nostru traco-getic, care e esenţial, dintre vechile popoare ale Europei. Sîntem nişte adevăraţi autohtoni de o impresionantă vechime. Indiferenţa vădită a ţăranului român pentru popoarele imediat înconjurătoare vine din instinctul că acestea sînt mai mult sau mai  puţin recente. Tipul nostru fizic este fatal deosebit de al popoarelor vecine şi din centrul Europei...Se poate oricând controla (şi evenimentele au ajutat această experienţă) că ţărănimea română are o simpatie organică pentru lumea vestică. Asta se explică rasial...Francezii sînt cartezieni, dar unii sînt mistici, englezii sînt pragmatici, dar mulţi sînt nişte visători, germanii sînt romantici şi sistematici, dar printre ei sînt sceptici şi dezordonaţi...Garanţia originalităţii noastre stă în factorul etnic, unde talpa ţării, ţăranul, este ce era în Evul Mediu european:conte, duce, marchiz...”

Două sunt noutăţile pe care poezia lui Ion Burnar le impune la modul referenţial în conţinutul acestui capitol al literaturii române:

1)Preamărirea cu mijloacele versului alb a ţăranului maramureşean, demn urmaş al dacilor liberi, fără ca prin aceasta mesajul său poetic să cunoască o reducţie, şi asta deoarece problemele specifice satului maramureşean sunt în esenţă problemele satului românesc. De precizat că poezia burnariană în general, cea cu irizări rurale în special, se înfăţişează ca o suită de racursiuri sau mai exact de crochiuri, care nu cunosc încheierea categorică, întrucât ajunse în faza evanescenţei, ele se prelungesc în lumina şi evanescenţa altor stihuri din acelaşi volum şi din alte volume, ceea ce ilustrează efortul necurmat al autorului înspre unitatea de gândire şi înspre perfecţionarea până la esenţializare a mijloacelor de exprimare artistică;

2)Incapabil din punct de vedere conceptual şi atitudinal de păşunisme şi idealizări jenante, Ion Burnar recurge la alte cadenţări ale frazei poetice, şi astfel el navighează cu dezinvoltură între ironismul melancolic şi tragismul ludic, ceea ce - după părerea lui lui Gheorghe Glodeanu – face ca arta sa să se nască din “amestecul tragicului cu comicul, al sacrului cu profanul”.

Spre exemplificare, iată versurile finale din poezia Valea Izei: “tu Mări, tu Ilea/ ce-i măi Văsî’, măi Ioa’/ hai până-ncoa’ nu mă duc/ hai tu că nu-ţi fac nimic/ dacă nu-mi faci pentru ce să mă duc”; sau în Aniversare cu Malraux din volumul Memorandum liric: “e cam greu să te descurci fără să moară nimeni”; respectiv în Raport către general  din Tratat de aristologie: “raportez cu onor că aţi avut dreptate/ cerul se vede mai bine/ printr-o ţeavă de tun”.

*

A doua temă majoră a poeziei lui Ion Burnar este cea a românismului, dar un românism atotcuprinzător şi lesne deductibil, atât prin continuitatea matricei spirituale a tradiţiilor lăsate moştenire de înaintaşi, cât şi prin sarcina sacră ce ne revine nouă, celor de azi, de a promova pretutindeni în lume valorile sale de maximă referinţă.

Călător prin ţara râmlenilor, în căutarea straturilor istorice ale frumosului şi adevărului de dinaintea cronicarilor şi de după ei, poetul are ocazia printre altele să stea de vorbă cu însuşi primarul Veneţiei, un intelectula de primă mână, fapt demonstrat de cărţile scrise, şi prieten entuziast al românilor, însă din păcate pentru noi toţi, prea puţin informat asupra istoriei şi valorilor culturale ale României.

Din vina cui? se întreabă cu durere poetul. Fireşte, din vina exclusivă a însărcinaţilor şi responsabililor cu promovarea imaginii României, căci aceştia promit marea cu sarea până ajung să înşface asemenea posturi bine plătite, după care – odată ţelul atins – prea puţin se sinchisesc de ceea ce ăn definitiv ar trebui să justifice prezenţa lor în străinătate.

Iată motivul pentru care, deşi Ion Burnar se încăpăţânează în poezia Nessun magior dolore să caute strada Mihai Eminescu, respectiv Via Mihai Eminescu din Veneţia, până la urmă el este nevoit să constate că nu există nici urmă de aşa ceva.

“Păi bine, dragă maestre”, îi scriu eu cu această ocazie, “cum de-ai putut să te amăgeşti într-un asemenea hal încât să cauţi zi de vară până-n seară (poezia a fost scrisă la Veneţia pe 15 iunie 2007) urmele inconfundabile ale trecerii poetului nostru naţional prin pieţele şi pe străzile veneţiene? Cum de nu ţi-a dat prin cap să întrebi de el mai întâi pe la vameşii români?! Pesemne că o fi ceva în neregulă cu el, de vreme ce de la noi a plecat spre eternitate, iar în străinătate, la fraţii noştri de geantă latină încă n-a sosit cu totul: ori că nu poseda acte în regulă, şi atunci este de la sine înţeles că n-are cum să intre într-o ţară vecină şi prietenă din Uniunea Europeană, ori că – lucru şi mai grav – în baza de date figurează că face parte din ramura sud-estică a unei reţele de terorism intelectual (doar ştim că în urmă cu ceva ani, rabinul Moses Rosen l-a denunţat ca fascist!), şi în acest caz pe bună dreptate a fost reţinut până la finalizarea cercetărilor. Iar cercetările în situaţii de acest gen, de regulă urmează linia fără sfârşit inaugurată de hipermeticuloşii anchetatori din Procesul lui Franz Kafka. Aşa că, dragă maestre, răbdare şi tutun...

O, da, ştiu prea bine că este absurd. Dar Kafka în scurta şi trista lui viaţă, nu a dat piept cu nenumărate forme ale absurdului, de unde s-a inspirat pentru redarea absurdului năucitor şi strivitor din incitanta lui operă? Dar atâţia şi atâţia semeni de-ai noştri nu şi-au irosit viaţa, după ce dintr-o eroare judiciară au zăcut în închisoare zeci de ani?

Aşadar, maestre, vezi bine că după noile criterii de apreciere din lumea comunitară în devenire, Eminescu mai are de aşteptat niscaiva timp, un timp imposibil de precizat în clipa de faţă, până la finalizarea anchetei şi clarificarea definitivă a situaţiei sale de cetăţean al universului. La drept vorbind, ce mare scofală câţiva ani încoace sau încolo, atunci când unul ca el stă la taifas cu eternităţile?...”

Aflat pe 18 iunie 2007 la Bolzano Pe malul râului Adige, poetul admiră puritatea apelor şi curăţenia desăvârşită din jur, apoi se lasă cuprins de nostalgie după “ridurile frumoasei Iza” şi de regrete amarnice că noi, românii “nu ştim să fim acasă/ şi când suntem acasă”.

În ceea ce-l priveşte pe el, ni se confesează poetul în Planeta grâu, atunci când simte pîmântul strămoşesc sub picioare, deodată are percepţii mitico-demiurgice: “întotdeauna plugul m-a asigurat că sunt nemuritor”, respectiv că “roata carului va fi mai mare/ decât roata istoriei”.

Cei de-acasă l-au sfătuit să nu plece nicăieri, pentru că “fericirea nu se-nvaţă nici într-o şcoală”, mai bine – adaug eu – ca în casa şi în mediul firesc unde te-ai născut şi ai crescut. Drept aceea, ne spune în continuare poetul, “mi-au dăruit un plug şi-un car/ ca să pot explora cu ei/ toată imensitatea bobului de grâu” (Şcoala din Atena).

De unde se întrevede cu claritate înţelepciunea ţăranului autentic, pentru care nimic nu este mai preţios pe lume decât să se înscrie plenar în ciclul anotimpurilor, adică să iubească şi să lucreze cu tragere de inimă pământul (Ion din romanul omonim al lui Liviu Rebreanu sărută pământul ca pe o ibovnică), deoarece numai astfel va ajunge să cunoască întreaga ştiinţă ascunsă-n bobul de grâu şi tot numai astfel va avea şansa participării la ritualul frângerii pâinii, spre împlinirea zi de zi a marii taine a împărtăşaniei din izvorul inepuizabil al creaţiei divine şi al creştinismului.

Aşa cum ne destăinuie I.Burnar în Orchestra fără somn, unde să se simtă maramureşeanul mai bine decât în mediul său intens folclorizat de strunele fraţilor Petreuş şi de “guba lui Mitruţ Fărcaş”, atâta timp cât “Titiana-i printre uşi”?

*

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, merită să fie semnalată cea de-a treia temă importantă din poezia lui Burnar, şi anume sacralitatea.

Poate că era mai bine pentru structura internă a lucrării ca această parte să fi fost inclusă în capitolul următor, capitol dedicat filosofiei poetice a lui Ion Burnar. Indiferent de locul ce i l-aş fi rezervat, trebuie subliniat că tema în discuţie se bucură de un binemeritat respect din partea poetului nostru. Fără a fi un habotnic, ci cel mult un creştin discret, el îşi întrebuinţează cu iscusinţă meşteşugul poetic pentru a ne transmite concluzia finală a convingerilor sale: Nimic nu poate exista fără Dumnezeu (Nihil sine Deo), “nici măcar poezia”, după cum just opinează Nicolae Goja.

Iar dacă-i asemuieşti poemele religioase cu coloanele de susţinere ale unei construcţii monumentale, şi dacă dacă foloseşti ca elemente de legătură expresiile de felul “grădina raiului” sau “şi-n rai există şerpi”, iată că poezia lui Burnar ni se învederează ca o catedrală, prin ale cărei vitralii săgetează lumina inspiraţiei, pentru ca de îndată să iasă tot pe-acolo oştile împărăteşti ale cuvântului Burnarului.

Capacitatea incantatorie a cuvântului burnăresc se dezvăluie în întreaga sa plenitudine în cele două poeme din Tratatul de aristologie: Parastas la Ocoliş şi mai ales Grădina Maicii Domnului.

Primul este dedicat memoriei scriitorilor maramureşeni şi în el este invocat Cel “mai trist decât toate tinereţile lumii”, El, “mândru ciobănel/ tras prin povara harului”, Cel care cu adevărat vindecă lumea, în timp ce în al doilea poem, închinat memoriei Papei Ioan Paul al II-lea şi nominalizat la Festivalul Mondial de Poezie Religioasă din Leyda, Spania, este invocată Sfânta Maria să se roage pentru noi, pentru acest popor, “Bătut în cuie zilnic, trist/ Nemuritor”, căci ea este Măicuţa, “aşteptând la poartă/ Un fiu plecat în altă soartă/ Cu năframa-n colţul lacrimii”.

Desigur din categoria poemelor religioase face parte şi Rugăciunea lui Pilat din Pont, cu finalul său de-o mare forţă emoţională: “apără-mă, Doamne, şi pe mine/ de mine însumi când privesc la tine/ o dă-mi puterea pe mine să mă cert/ oricine greşeşte eu să iert”. În mod deosebit impresionează regretele tardive ale procuratorului: “crucea-i a mea a Ta nu e/ eu o duc zilnic tămăduind greşeala”, ca şi angajamentul cu iertarea greşelilor, angajament făcut în spiritul învăţăturii Celui de el răstignit.

*

Doar câteva cuvinte despre tema secundară a războiului. Secundară în ceea ce priveşte rolul care i-a fost rezervat de poet în economia operei sale, nicidecum în legătură cu sarcinile ce-i sunt repartizate în minţile şi-n planurile strategilor militari. Pentru că dacă ne luăm după căpăţânile înfierbântate ale belicoşilor cu putere de decizie şi după furia înarmărilor, atunci războiul nu va înceta nici pe viitor să-şi afirme ba ici ba colo prezenţa sa nimicitoare, atâta timp cât fabricarea armelor se dovedeşte atât de rentabilă pentru cei puternici şi putrezi de bogaţi.

Oameni buni ai acestei planete îmbolnăvită de ură feroce şi orgolii nemăsurate, aflaţi acum în ceasul al doisprezecelea că pacea nu poate fi nici câştigată şi nici păstrată pe muzica de fond a artileriei şi la temperatura de lucru a rachetelor! Ea înmugureşte doar în inimile neprefăcute şi iubitoare, se hrăneşte cu logica simplă a fraternităţii şi curge pe la picioarele Golgotei înspre marea armoniei universale...

Dacă am afirmat câteva rânduri mai sus că nu voi insista prea mult asupra acestei teme, asta nu înseamnă nicidecum că ea-i una banală, de îndată ce prin vrerea patologică a preaputernicilor istoriei, viaţa de pe planetă a fost târâtă pas cu pas, prin noroaiele şi ororile războaielor, tot mai aproape de împărăţia prinţului întunericului. Am spus-o în ideea că în capitolul următor, acest cumplit flagel al omenirii, ce-şi aduce substanţiala sa contribuţie la îndesirea tragismului istoriei, va fi subînţeles ca parte componentă a morţii, că doar moartea, războiul, precum şi gama diversificată a exceselor omului modern: actele teroriste, poluarea, subalimentaţia şi drogurile, trebuie văzute ca părţi inseparabile ale unui tot neguros şi fără urmă de speranţă.

Din totdeauna înţelepţii şi artiştii s-au luptat din răsputeri cu opacitatea semenilor şi le-au arătat drumul bun ce-l au de urmat, nu doar prin operele închinate Frumosului şi Adevărului, ci şi prin exemplul viu al vieţii lor simple şi curate.

Ion Burnar are vână de artist. De aceea “aripile secolului douăzeci” i se par a fi “nişte manuale ude şi grele de plumb” (Elegie pentru când voi fi foarte fericit).

De când e lumea lume, rîzboaiele au adus cu ele nu numai distrugeri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti, ci şi imense traume pentru supravieţuitori. Dar cele două războaie mondiale se detaşează net în colecţia catastrofelor de acest gen prin amploarea jertfelor (zeci de milioane de morţi) şi prin distorsiunile moral-spirituale resimţite de supravieţuitori. De fapt, putem spune că istoria simţirii umane a fost atât de serios marcată de cele două conflagraţii mondiale, încât a trebuit regândită în funcţie de ele. Căci – nu-i aşa? – omul antebelic avea o anume percepţie asupra lumii, cel interbelic a modificat-o binişor, pentru ca omul postbelic să o schimbe din temelii...

Aidoma altor nenumărate comunităţi, şi maramureşenii au cunoscut din plin atrocităţile celui de-al doilea război mondial, atât cele efective de pe front, cât şi cele hidoase din spatele frontului, unde ei erau expuşi ba la ura feroce a hortiştilor, ba la furia nemţilor în retragere, ba la actele barbare ale ruşilor învingători.

În poemul Eroilor de la Moisei, poetul se aude strigat şi apoi se simte tras de mâini de către copii, prin urmare nu doar afectiv, ci de-a dreptul efectiv ia parte la suferinţele moiseenilor mult mai încercaţi ca alţi maramureşeni de ororile războiului, prin genocidul săvârşit de hortişti. Dar prin imensa durere resimţită în faţa atâtor jertfe umane, totuşi răzbate mândria apartenenţei poetului la clasa nobiliară a ţăranilor, care de atâtea şi atâtea ori în decursul istoriei noastre zbuciumate au ştiut să se comporte ca nişte eroi şi să moară ca nişte martiri. Iată de ce finalul poemului nu putea să fie decât apoteotic: “Pe cer se vede-o casă din care ies bărbaţi/ Mereu şi nu se gată cu coasele pe umăr/ Şi intră-n iarba timpului cu gesturi de-mpăraţi”.

Însă, ne avertizează în continuare poetul, să nu cădem în greşeala de-a crede că sfârşitul războiului duce automat la instaurarea păcii. Nici vorbă de aşa ceva, îndeosebi într-un stat cu vocaţia monarhiei, aşa ca România postbelică, pe trupul căruia s-au aplicat atâtea grefe bolşevico-muscăleşti, încât ani la rând i-a fost cu neputinţă să gândească şi să simtă româneşte. Aceştia au fost anii de glorie ai torţionarilor străini de neam, când închisorile politice (bunăoara cea din Sighet) stăteau gata-gata să crape de-atâta inteligenţă tescuită la rece şi când generalul Nikolski îşi derula fiorosul program cu reeducarea îndărătnicilor.

E clar că în asemenea condiţii propice doar pentru cozile de topor, “Poetul moare-ntotdeauna după război/ cu tratatul de pace ieşit din buzunare/ generalii îl ucid tocmai bine/ să nu existe dubii că mai e cineva/ pe câmpul de luptă” (Apa)...Dar, se grăbeşte Ion Burnar să precizeze, moartea nu-i este zadarnică, fiindcă “sângele lui necesar ca apa sâmbetei/ spală toate păcatele noastre”.

Indiscutabil că într-un secol “cu un fir de iarbă/ scriind mereu pericol în loc de Pericle” (O zi fără împăraţi), dezarmarea este o chestiune mult prea gravă pentru a fi pregătită doar la modul folcloric, adică fără şanse reale de-a se realiza vreodată, aşa cum cu tristă ironie punctează Burnar în poezia În pas de voie.

                                                                 A2.Filosofia

Poezia valoroasă nu poate să fie decât împletirea magică dintre simţirea artistică şi filosofie. Dar dacă simţirea artistică este “corola de minuni” a înzestrării despre care am vorbit în paginile anterioare, şi dacă scopul ei prioritar este stârnirea emoţiei, filosofia oglindeşte într-o formă transfigurată concepţia despre artă, în general despre existenţă, a poetului.

Altfel spus, simţirea este rodul exclusiv al harului şi fanteziei, pe când filosofia rezultă din studiu, observaţie şi meditaţie; prima refuză constrângerile logicii şi se avântă năvalnic spre culmile elevaţiei estetice, în timp ce filosofia urmăreşte să tempereze elanurile poetice prin predilecţia ce-o manifestă înspre realitate şi raţionalitate.

Timpul este prima şi cea mai importantă componentă filosofică a sistemului tridimensional burnarian, din care mai fac parte istoria şi mortea, în tragica ei realitate de negatoare a vieţii.

Desigur, ar fi nedrept să-i pretindem unui poet ca să-şi precizeze punctul de vedere asupra timpului şi să aducă un spor de claritate în această chestiune filosofică de-o vârstă cu lumea, atâta vreme cât filosofii de meserie încă n-au decis dacă el este o realitate obiectivă ori, dimpotrivă, una subiectivă, percepută şi gândită ca atare de fiecare om în parte. Tocmai de aceea nu se poate vorbi de un timp unitar şi indivizibil.

Da, este adevărat că oamenii îşi târâie destinele între paralelele lui Euclid, ce se întâlnesc doar la infinit, destine modelate de un spaţiu tridimensional şi un timp unidimensional care curge implacabil dinspre trecut spre viitor (Fugit irreparabile tempus, spunea marele Vergiliu).

Acesta-i timpul rău şi bolnav, putător de moarte, care ne marchează şi ne descompune pe noi pământenii şi pe care – pentru o mai bună înţelegere şi întrebuinţare istorică – l-am rupt în cele trei fragmente: trecutul, prezentul şi viitorul. Dar, vorba Sfântului Augustin, cele tri fragmente ale timpului se luptă între ele, şi când dai să le prinzi înţelesul existenţial, constaţi că ele îţi alunecă printre degetele priceperii, ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea: prezentul durează doar o clipă, trecutul nu mai este, fiindcă a fost înghiţit de hăul înfricoşător al unui trecut monstruos, cu vocaţia neantului, viitorul încă nu este.

Prezentul se prezintă ca un punct abstract pe firul (posibil roata timpului), viitorul devorează trecutul, pentru ca la rândul lui să devină trecut şi să fie devorat de viitor. De altminteri, ruptura dintre trecut şi viitor este defectul fundamental al timpului nostru rîu şi bolnav...

Funcţie de temperament şi educaţie, purtăm povara spaţiului şi timpului cu curaj sau nepăsare, cu bucuria credinciosului sau nefericirea nihilistului. Dar oricare este condiţia omului, nimic nu-l poate împiedica să-şi imagineze alte coordonate spaţio-temporale pentru existenţa materiei (aşa numitele universuri paralele), respectiv pentru existenţa sa viitoere, garantată de credinţă şi iubire, unde este de presupus că timpul, aidoma morţii, îşi va înceta acţiunea sa distrugătoare, întrucât însuşi Creatorul său îl va preschimba într-un prezent blând şi continuu.

Din asemenea plăsmuiri s-au născut geometriile neeuclidiene, în care spaţiile cu “n” dimensiuni(n>3), paralelele se intersectează fără a se mai sinchisi de atotputernicia infinitului, iar triunghiurile se abat de la regula de aur a celor 180° (suma unghiurilor într-un triunghi convex sau concav poate fi mai mică, respectiv mai mare decât 180º).

Cât priveşte timpul, se ştie că înafara timpului solar (calendaristic), care a dat multă bătaie de cap tuturor civilizaţiilor, mai puţin celei mayaşe, mai admitem şi alte reprezentări ale timpului: timpul psihologic, timpul biologic (orologiul intern al fiecărei celule), timpul fictiv mânuit de scriitori, timpul virtual al navigării pe Internet, timpul sau timpii macrocosmosului, respectiv cei ai microcosmosului, care se ştie că au alte conotaţii decât coordonatele spaţio-temporale de la nivelul fizic perceptibil.

Mergând mai în detaliu cu analiza temporalităţii, putem vorbi de un timp empirico-pragmatic al celor care trăiesc pentru bani, voluptate şi glorie, acesta fiind îndrăgitul timp social al celor care se conduc după preceptul “Trăieşte-ţi clipa”, apoi timpul sublimat al meditaţiei şi al dăruirii cultural-artistice, respectiv timpul transcendent ce guvernează trăirile şi procesele moral-spirituale.

*

Revenind la poezia lui Ion Burnar după această paranteză, ne dîm seama că el vede timpul ba ca un “moft divin”(Toamna poetului), ba că timpu-i “foşneşte sub picioare” (Vipera), ba că în inseparabilă legătură cu spaţiul, acesta este înveşmântat în haina modernă a relativităţii einsteiniene, de unde şi “curajul/ de-a merge până-n satul vecin/ fără teama de-a-mbătrâni pe drum” (Drumul).

Căci, ne asigură teoria relativităţii, la viteze mari, timpul se dilată şi spaţiul se contractă. Dar n-are rost să ne întrebăm cu ce iuţeală se deplasează călătorul spre satul vecin şi ce distanţă a reuşit el să parcurgă, atunci când în finalul poeziei, autorul ne lasă să ghicim dacă jocurile fanteziei sale au fost de strârnite de filosofia imposibilităţii ori de cea a inutilităţii: “drumul s-a întrerupt brusc/ de fapt/ el n-a început început niciodată”.

De notat că teoria relativităţii n-a avut doar un imens impact asupra lumii ştiinţifice, ci că ea, din chiar momentul apariţiei, a însemnat o serioasă provocare şi pentru artişti. Iată-l bunăoară pe Franz Kafka, straniul scriitor praghez, cel care în urma audierii conferinţelor lui Einstein, a rămas puternic impresionat de insolitul şi profunzimea acestei teorii. Influenţa este lesne sesizabilă în opera lui Kafka, practic în întreaga lui concepţie despre lume şi viaţă, aşa ca în romanul Castelul, unde ni se vorbeşte à rebours atât de dilatarea spaţiului (personajul central K. se arată “mirat de lungimea satului care nu se mai isprăvea”), cât şi de contracţia buimăcitoare a timpului perceput: După socoteala sa “să fi trecut cel mult o oră, două”, şi când colo, cu mirare constată că deja se lăsase întunericul!

Cum omul secolului 20 a fost marcat nu doar de războaiele mondiale, ci şi de teorii cu substrat filosofic, precul teoria relativităţii sau freudismul, care au reuşit într-un chip uimitor să-i oglindească frământările moral-spirituale şi să-i arate calea spre viitorul său tot mai nesigur (a se citi mai relativ) şi mai agitat, nu trebuie să ne mire aplecarea artiştilor înspre ceea ce reprezintă însăşi cheia înţelegerii comportamentului său straniu şi care, iată, prin poezia lui Ion Burnar şi a altor mulţi dintre confraţii săi, pătrunde impetuos în secolul 21.

Încă ceva despre măsurarea timpului, chestiune despre care poezia burnariană mai mult sugerează decât afirmă. De la sine înţeles că viaţa înregimentată şi munca precisă a omului modern ar fi de neconceput în absenţa instrumentelor tot mai performante de măsurare a timpului. Asta o ştiu până şi copiii, pentru că de colectivism, fie el de factură rusească sau americană, nimeni n-are cum să scape. Întrucât colectivismul distruge organicitatea, părerea lui Hermann von Keyserling este cât se poate de categorică în această privinţă: Colectivismul american se dovedeşte la fel de dăunător ca şi cel rusesc!

Dar omul zilelor noastre, aidoma termitelor, este iremediabil condamnat la un colectivism în necontenită expansiune, aşa cum cu prisosinţă o dovedeşte apetitul său megacomunitar. Căci, o vede oricine, colectivismul este consecinţa organizării, iar organizarea – lucru deasemenea evident – reprezintă cheia de boltă a societăţilor moderne...

Fidel tradiţiilor ţărăneşti neîncorsetate, precum şi acelor lungi perioade din istorie când locuitorii satelor nu s-au prea sinchisit de orologii şi alte marafeturi de acest fel, întrucât – profund ancoraţi în circuitul cosmic – ei îşi organizau munca, repausul şi sărbătorile după mersul soarelui, ciclul anotimpurilor şi bătaia clopotelor din turlele bisericilor, Ion Burnar la rândul lui se arată în Buletin de identitate de un scepticism ironic şi hazliu faţă de ceas, cu toate că în benecunoscuta-i manieră îl alintă cu “ceasule, scumpule, ţucu-te”. Motivele neîncrederii poetului par a fi juste şi întemeiate: Pe de o parte ceasul “ticăie stingher” şi ajunge să-l întrebe pe el ce-i timpul, pe de altă parte intervine revolta firească împotriva dialecticii răsturnate a acestei lumi: “un analfabet cu ceas pe mână/ are mai multă credibilitate”.

În aceste condiţii ce-i rămâne poetului nostru de făcut? Să se reintegreze în mediul său familiar şi să-şi fixeze zdravăn picioarele în ţărâna primitoare, asemeni unui “turn cu ceas”, după cum aflăm din Balada omului simplu.

*

Dpă cum spuneam, cea de-a doua coordonată a filosofiei lui Ion Burnar vizează istoria. Desigur, nu istoria celestă unde, după cum spuneam, timpul a fost cândva şi va redeveni odată supus şi inofensiv pentru aleşi, ci tragica istorie terestră, văzută ca un ridicol crâmpei din curgerea nesfârşită a timpului.

Să fie istoria doar o simplă înşiruire cronologică, mai exact povestea incertă a reuşitelor şi nereuşitelor umane? Dar poetul nu se lasă înşelat de măreţia amăgitoare a mai marilor acestei lumi, aşa că pare a  ne-o spune neted: Istoria umană n-are şanse să devină încurajatoare, atâta timp cât în structura ei de rezistenţă de-abia îşi fac simţită prezenţa elementele indispensabile de felul speranţei în izbăvire şi a luptei necurmate cu răul din noi şi din afara noastră întru atingerea acestui suprem ţel.

         Până la aşezarea istoriei umane pe aceste coordonate întăritoare, poetul se vede nevoit ba de o “istorie cu ifose” (Amânare), ba de “o istorie la fără frecvenţă” (Poezia oralităţii), ba de “frigul istoriei” (Despre zăpezile de odinioară), ba de “o biată istorie” (Raport către general), ba de “un fel de istorie cu plachiuri” (Librărie cu soldaţi), ba de “balega istoriei” (Ţăranii mei regi blestemaţi).

Doar în O zi fără împăraţi el se bucură că face “istoria la zi”, pentru ca în Iar mor de fericire să facă un pas mai în faţă înspre “desaga istoriei alternative”.

Cum, dar, parcă se întreabaă poetu, să te plictiseşti când ai atâtea pe cap: s-auzi “cum creşte iarba şi în lipsa ei” (Elegie pentru tinereţea mea) şi să faci o dezamăgitoare filosofie a istoriei, de genul: cine n-are istorie nici va avea vreodată/ iar cine-o are povara-i şi mai grea” (Limita de zero înspre zero infinit), atunci se consatată că “istoria fuge mereu undeva” (Apa morilor de vânt) şi îşi ţine “privirile întoarse de la copilărie”?!

Lucrurile, însă, se schimbă din temelii dacă istoria este văzută ca grăuntele de divinitate coborât la nivel uman şi din nou ridicat în netulburarea eternităţii, cu întreaga suită de zbateri şi suferinţe, ba chiar cu cea de erori, nedreptăţi şi vanităţi ale omului din totdeauna, deasemenea dacă eforturile şi sacrificiile acestuia vor fi prioritar îndreptate spre motorul moral, ştiut fiind faptul că doar el (motorul moral) poate transfigura actuala sa mişcare centrifugală (Master Eckhart îl definea pe Dumnezeu ca “sfera infinită cu centrul oriunde şi circumferinţa niciunde”) într-o izbăvitoare mişcare centripetă.

Trebuie subliniat că lui Dumnezeu nu-i este indiferent destinul istorie şi al istoriei sale, deoarece El ţine în mâna Sa toate destinele. De unde şi putinţa salvării omului din ghearele neantului sterilizant şi dizolvant, căci Absolutul liniştitor şi tonifiant stabileşte permanent punţi trainice de legătură cu traiectoriile existenţelor umane, oricât ar fi acestea de îndărătnice.

“Există un spirit lăuntric al istoriei, fără de care procesualitatea istorică devine de neînţeles, pentru că ea se prezintă subiectului căutător drept o succesiune de evenimente şi date seci. Fără acel fior şi acea pulsaţie lăuntrică, fără identitatea dintre destinul istoric şi destinul uman, dintre obiect şi subiect, istoria va fi abordabilă doar ca fenomen, iar nu ca numen. Ori după cum se ştie, Immanuel Kant, întemeietorul criticismului filosofic, afirma că numenul este incognoscibil.” (George Petrovai în “Istoria – perpetuă pendulare între tragic şi măreţ).

În capitolul Marele inchizitor din celebrul roman Fraţii Karamazov, F.M.Dostoievski ne face cunoscute cele trei modalităţi prin care mulţimile pot fi îngenuncheate şi istoria strunită: taina, autoritatea şi miracolul. Numai că la nivel uman, toate cele trei procedee se vulgarizaeză prin utilizarea lor denaturată: taina ia înfăţişarea secretelor din culisele politicii, autoritatea morală şi spirituală este înlocuită cu forţa brutală a legilor şi instituţiilor statului, iar miracolul se va evidenţia de-abia atunci când deţinătorii puterii vor înţelege să-şi facă datoria faţă de semeni într-un chip cu adevărat creştinesc.

Cele trei procedee şi-au dezvăluit integralitatea lor divină şi cu adevărat au fost utilizate în acţiuni atotumane, doar după întruparea Fiului lui Dumnezeu ca Om. Astfel s-a fixat în timp şi spaţiu borna de referinţă a istoriei umane, iar Mântuitorul Iisus s-a constituit în puntea de legătură dintre istoria celestă şi istoria pământească, dintre etern şi temporal, dintre transcendent şi imanent, dintre divin şi uman, dintre libertate şi necesitate.

Având în vedere schimbările de substanţă din om şi din istoria sa prin activitatea pământească a Mântuitorului şi prin acţiunea bimilenară a învăţăturilor Sale, gânditorul Petre Ţuţea este de părere că aceasta a fost singura şi adevărata revoluţie cunoscută în istoria omenirii, toate celelalte mişcări de o anumită amploare, precum cele iacobino-bolşevice, nefiind altceva – ca să-l cităm pe celebrul Curtio Malaparte – decât tehnici insurecţionale pentru preluarea puterii!

Rolul creştinismului de constructor al istoriei decurge de acolo că în conştiinţa lui istorică, eternitatea există în timp şi că veşnicia sau realitatea absolută poate sparge barierele timpului, intrând în el şi devenind astfel o formă preponderentă a acestuia.

Istorai nu înseamnă numai timp, cu toate că temporalul reprezintă inevitabila canava pe care ea îşi ţese destinul său şi al omului. Istoria mai înseamnă conflictul dintre etern şi vremelnic. Formele eterne, susţinea gânditorul rus Nikolai Berdiaev, duc o luptă neîncetată pentru a-şi asigura biruinţa chiar pe terenul temporalului, dar nu prin negarea timpului, fiindcă aceasta ar aduce cu sine negarea şi anularea istoriei însăşi.

Lupta dintre eternitate şi temporalitate semnifică – în fond – lupta permanentă dintre viaţă şi moarte. Victoria temporalului asupra eternului ar favoriza victoria morţii asupra vieţii; ieşirea din temporal şi pătrunderea în etern ar duce fatalmente la abstragerea din curgerea istoriei.

Poate de aceea există posibilitatea includerii eternului în vremelnic, a punctării timpului şi istoriei de către Absolutul divin. Citându-l pe Evdokimov, Petre Ţuţea afirma că prin întrupare, “Iisus Hristos a devenit un personaj istoric, care a punctat timpul şi spaţiul cu eternitatea Sa”. Iar celebrul Emil Cioran, în stilul lui paradoxal, era de părere că “este istorie tot ceea ce este transistoric”. Altfel spus, conform interpretării date de P.Ţuţea, tot ce iese din devenire se bucură de privilegiul punctării devenirii.

Creştinismul este marea şi fecunda conştiinţă europeană, care, inspirată de conştiinţa tragică a iudeilor, a aşezat libertatea la baza destinului uman şi a istoriei universale. Căci creştinismul a desăvârşit sinteza dintre cultura Orientului şi cea a Occidentului, acţiune ce putem spune că a demarat odată cu epopeea lui Alexandru Macedon. Iar pe urmele creştinismului, istoria universală, împreună cu cu cultura şi civilizaţia, a avansat dinspre Răsărit spre Apus, astfel că popoarele “necotropite” de creştinism, s-au văzut împinse mai mult sau mai puţin către periferia istoriei universale.

Ar mai fi multe de spus pe marginea acestui subiect. Dar cum prezenta lucrare are doar puncte de contact cu filosofia istoriei, mă voi mulţumi să menţionez cele şase legi din cartea deja amintită, Istoria – perpetuă pendulare între tragic şi măreţ, care după mine, autorul ei, stau la baza evoluţiei istoriei umane:

         1.Legea limitării abaterii de la normalitate;

         2.Legea plăţii şi răsplăţii;

         3.Legea conservării şi perpetuării speciei istorice;

         4.Legea arbitrariului şi a violenţei;

         5.Legea expansiunii;

         6.Legea morală din noi.

Dacă primele două legi au un pronunţat caracter socio-instituţional, iar despre următoarele trei se poate spune că au deţinut un rol de prim rang în istorai omenirii, cu toate că ele lăsate să regleze în continuare viaţa vegetală şi pe cea animală, cea de-a şasea lege este eminamente umană.

Asta pentru că în sine natura nu este nici bună, nici rea. Ea este, deci există pur şi simplu, mai presus de voinţa, judecăţile, dorinţele şi clasificările omului. Toate necuvîntătoarele îi sunt inferioare omului în plan logico-raţional (avantaj relativ pentru acesta), dar îi sunt superioare prin necunoaşterea păcatului şi prin legăturile strânse cu mediul natural căruia îi aparţin.

Prin urmare, pentru a înregistra acel salt valoric de care vorbeam mai sus, istorai va trebui să aşeze Legea morală din noi la baza noului său edificiu.

*

După cum spuneam, cea de-a treia componentă a sistemului filosofic burnarian o reprezintă moartea, în înfricoşătoarea ei postură de negatoare şi distrugătoare a vieţii. Moartea nu este altceva decât inserţia neantului în lumea viului, canalul infinit multiplicat în timp şi spaţiu, prin care neantul caută în fiecare clipă să-şi afirme stăpânirea dizolvantă şi sterilizantă asupra viului aflat sub povara strivitoare a timpului rău.

Cu toată atotputernicia afişată de moarte şi nent, este vorba totuşi de o atotputernicie limitată în timp şi spaţiu. Din următoarele motive:

1)Genesa biblică ne spune că viul Dumnezeu a creat lumea şi viaţa din nimic. În pofida opoziţiei formulate de către Lucretius Carus în faimosul dicton: Ex nihilo nihil (Din nimic nu apare nimic), este cât se poate de rezonabil şi de liniştitor pentru noi să admitem că marea lucrare a-nceputului s-a înfăptuit fie prin smulgerea efectivă a existentului din braţele golului primordial, ceea ce echivalează cu o categorică şi definitivă îngenunchere a neantului sedus de trufia atotputerniciei nelimitate, fie că văzutele şi nevăzutele , în cutremurătoarea lor măreţie şi armonie, au apărut din preaplinul Marelui Arhitect, ceea ce iarăşi dovedeşte că El este mai dinainte de toţi vecii şi că de la El izvorăsc toate şi-n El îşi regăsesc liniştea preexistenţei.

Dar poate că la început a fost doar haosul, înspăimântătorul părinte al nimicului, care este de presupus că se autoregenerează fără a se teme de tertipurile morţii, căci însăşi moartea în relativa ei atotputernicie se simte de prisos în regatul încremenit al inexistentului, motiv pentru care ea şi-a luat tălpăşiţa înspre lumea viului, unde nu-şi mai vede capul de atâta treabă.

Dar cum poţi să cuprinzi cu mintea un ceva inform, neatins de căldură şi lumină, neordonat în timp şi spaţiu? Iată de ce filosofii antici s-au arătat cumplit de dezorientaţi şi neputincioşi în faţa unei alternative care depăşeşte nu doar graniţele priceperii umane, ci şi pe cele ale fanteziei: “De ce mai degrabă există ceva decât nimic?” se întrebau grecii.

Şi în această necuprinsă dezordine a haosului iniţial, la un moment dat – dar cine poate spune cu câte cvadrilioane de ani în urmă? – a apărut un prim semn care a cutremurat genunile. Era semnul Absolutului, al voinţei divine de a fi, era primul fior al mişcării ordonate şi ordonatoare, căci concomitent cu porunca de-a se face lumină – Cuvântul întrupându-se, astfel, în formă şi esenţă -, Atotputernicul a strunit haosul cu zăbala timpului şi frîul spaţiului, adică a purces la plămădirea materiei şi zămislirea Universului. Numai El putea s-o facă, întrucît El este cauza acauzată, El care – după inspirata formulare a lui Nicolaus Cusanus – este cel mai mare cerc cu cea mai mică curbură, adică cercul infinit care se confundă cu linia dreaptă.

2)Marele eveniment din urmă cu 2000 de ani, când Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat Om şi a luat asupa Lui toate păcatele lumii, a coincis cu o serie de miracole, toate uluitoare şi toate înfăptuite pentru a-Şi dovedi măreţia misiunii Sale divine. Căci dacă mai persistă ceva dubii în această privinţă, trebuie s-o spunem cât se poate de răspicat că venirea Fiului pe pământ nu a fost un gest gratuit şi necugetat. Dimpotrivă, actul acesta făcea parte integrantă din măreţul plan divin al revenirii oamenilor, prin extensie a întregului pământ, la starea de puritate şi armonie de dinaintea comiterii păcatului originar. Ori, e clar,  revenirea la perfecţiune nu era o sarcină obişnuită, care putea fi încredinţată oricui. Ea nu putea fi demarată, chiar în condiţiile în care cunoaşterea desăvârşirii este o chestiune de timp, decât de Dumnezeul întrupat în Om perfect...

Cea mai înfricoşătoare dintre minuni este cu siguranţă cea a înfrângerii morţii, respectiv cea a propriei Sale Învieri la trei zile după crucificare. Faptul acesta a demonstrat fără putinţă de tăgadă că viaţa şi moartea I se supun doar Atotputernicului şi că noi toţi cei care vom merge pe urmele Mântuitorului, printr-o necontenită şi neobosită renaştere moral-spirituală, putem spera în răsplata învierii.

N.B. În Presa copacilor, Ion Burnar ne asigură că “moartea a murit demult”...

3)Răsplata promisă drepţilor şi ascultătorilor nu este nicidecum o amăgire ori o ficţiune. Cu adevărat ei vor intra în împărăţia celestă, unde nimic din ce este rău nu va avea acces, nici măcar timpul care ne marchează şi ne provoacă atîta suferinţă.

De menţionat că în pofida eforturilor depuse până în prezent de înţelepţii şi savanţii veacurilor scurse, moartea n-a admis să-şi dezvăluie câte ceva din taina ei înspăimântătoare, nici să facă paşi înapoi din realitatea viului pe care o stăpâneşte cu străşnicie. Ceea ce dovedeşte că tainele vieţii şi morţii nu sunt de nasul omului, cu toate fumurile sale de atotştiutor...

Revenind la poezia lui Ion Burnar, să notăm că moartea este amintită în versurile sale, însă nu cu o frecvenţă obsesivă, ceea ce ar reflecta teama de moarte, ci cu liniştea şi înţelepciunea întrucâtva fatalistă a ţăranului care ştie prea bine că noi cu toţii trebuie să murim.

Tocmai aici viaţa omului se deosebeşte de cea a necuvântătoarelor: Omul are conştiinţa morţii sale inevitabile, şi datorită acestui fapt esenţial, viaţa sa devine existenţă!

Dar nu-i totuna cum mori. Dacii erau de temut în bătălii pentru că sfidau moartea, ţăranii ştiu să moară pilduitor întrucât acceptă această realitate implacabilă şi cu vocaţia uniformizării, în timp ce unii ar fi bine să mediteze mai mult şi mai des la faimoasele versuri eminesciene: “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”.

Exact lucrul acesta îl face Burnar, când ne anunţă în Elegie pentru când voi fi foarte fericit: “Am învăţat mai mult să mor decât să trăiesc”! O asemenea învăţătură nu strică nimănui în aceste vremuri nestatornice, când “pământul mai stă cu picioarele pe pământ” (Loc pentru pian), când “se văd cu ochiul liber neutronii” (Pledoarie pentru nelinişte) şi când “centrala nucleară-şi exprimă/ regretul că nu m-a ajutat într-o acţiune” (O noapte poetică).

Dar nu-i de-ajuns de-atâta. Mai trebuie să-nvăţăm că asemenea binelui şi răului care coexistă în noi, naşterea şi moartea, respectiv viaţa şi moartea la fel coexistă: “mă nasc în fiecare zi/ şi mor în fiecare zi” o spune poetul în Certificat de existenţă, pentru ca în Foaie verde despre moartea ţăranului, să afirme cu o vizibilă tentă umoristico-ludică: “m-am întors acasă am murit din nou (oficial)/ am înviat în zori (neoficial)”.

N.B.La vremea lui, Eminescu afirma cu gravitate în Epigonii: “Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte...”

Tot o tentă melancolico-ludică se degajă din Volumul de versuri, în care “baba cu coasa” apare “mult prea plictisită”.

                                                                      A3.Limbajul

Din cele realatate până în prezent rezultă că nu-i deloc uşor a scrie versuri bune şi că poezia poate fi analizată din diverse unghiuri artistice, funcţie de caracteristica vizată. Negreşit că toate elementele evidenţiate în paginile anterioare, precum şi altele doar amintite, contribuie în subtila lor înlănţuire la realizarea unei poezii valoroase.

 Dar adevărata piatră de încercare a poetului este limbajul întrebuinţat. Aici, în găsirea cuvântului potrivit şi în asigurarea fluenţei şi muzicalităţii frazelor, se învederează arta cuvântului la scriitori în general, la poeţi în mod special.

Întrucât limbajul semnifică procesul de comunicare a ideilor şi sentimentelor prin intermediul limbii, iar limbajul artistic – ne spune dicţionarul – este o modalitate de comunicare specifică artei, se subînţelege că analiza unei opere nu trebuie să piardă din vedere toate acele mijloace de exprimare prin care autorul se adresează simţirii noastre într-un mod atât de distinct, încât adeseori el avansează spre netă singularizare.

Fireşte, când fac această afirmaţie nu-i am câtuşi de puţin în vedere pe acei condeieri care caută cu orice preţ să iasă în evidenţă prin mijloace şocante, adeseori scandalos de şocante şi doar atât, ci mă gândesc la adevăraţii artişti, preocupaţi până la obsesie să-şi împărtăşească gândurile şi frământările sufletului în formele cele mai captivante, şi astfel – implicit – să contribuie la îmbogăţirea limbii.

Se ştie, de altminteri, că limba se comportă la fel ca un organism: p de o parte au loc asimilări de neologisme şi sinonime din limbile cu care ea (limba respectivă) vine în contact, ceea ce duce la îmbogăţirea fondului său lexical, pe de altă parte se constată o necontenită schimbare a a sferei semantice a cuvintelor mai vechi: fie o reducţie a sferei lor, dar fără ca aceste cuvinte să dispară cu totul, fie o redinamizare a unora dintre ele (limba română modernă cunoaşte un proces de recesiune a slavonismelor, turcismelor şi grecismelor, precum şi unul de reromanizare), fapt care a condus la o mai mare elasticitate a unora dintre cuvintele vechi.

Eminentul cărturar Gheorghe Bulgăr apreciază nu doar neologismele romanice care au contribuit la îmbogăţirea sinonimică a limbii române, ci şi arhaismele şi regionalismele, despre care este convins că “joacă un rol activ în ansamblul mijloacelor de comunicare, de potenţare a stilului, ca elemente indispensabile de datare şi localizare a acţiunii”. (Prefaţă la Dicţionarul de sinonime, Editura “Albatros”, Bucureşti, 1972).

După părerea unor reputaţi cercetători (Şăineanu, Lombard, Guillermou), citaţi de Gheorghe Bulgăr, forţa de asimilare a limbii române este mai mare decât a limbilor romanice occidentale.

Tot Gh. Bulgăr este de părere că “Fondul latin din limba română s-a amplificat sub raportul sinonimiei cu termeni primiţi succesiv din limbile slave, din turcă, greacă, maghiară, iar în ultimele două secole un număr enorm de neologisme romanice a reînnoit domeniul lexicului nostru, apropiindu-se tot mai mult de limbile romanice apusene”.

Care au fost principalele canale care au favorizat pătrunderea neologismelor romanice în limba română, unde s-au impus definitiv? La început presa occidentală, îndeosebi cea franceză, apoi o contribuţie substanţială la acest important proces de modernizare a limbii şi culturii noastre, după perspectivele înnoitoare deschise de Şcoala Ardeleană, şi-au adus-o traducerile, şcoala şi teatrul.

De menţionat că şi oficialităţile sprijineau uneori, prin dispoziţii speciale, înnoirea limbajului tehnic şi a celui administrativ.

Şi fiindcă tot am pomenit de limbajul tehnic, să subliniem, cu deosebire în epoca modernă, predilecţia termenilor abstracţi înspre sinonimie şi a celor tehnici spre monosemie, faptul explicându-se prin sensul foarte precis al termenilor din a doua categorie.

Cu toate că îmbogăţirea limbilor prin sinonime este un lucru evident, totuşi, au fost într-o anumită epocă lingvişti care ba negau existenţa şi rostul lor, ba le preziceau dispariţia prin concurenţă, întrucât le considerau “un lux intolerabil în limbă”.

Părerea lui Eminescu în această chestiune este cât se poate de fermă: Departe de a considera sinonimele un lux, dimpotrivă, el le apreciază ca fiind “o adevărată avuţie a limbii”!

Pe aceleaşi poziţii progresiste s-a situat şi Ioan Slavici, prietenul şi colaboratorul lui Mihai Eminescu, precum şi B.P.Hasdeu, care în Prefaţa la marele său dicţionar Etymologicum Magnum Romaniae, întreba cu uimire şi mândrie: “Ce limbă are norocul de a dispune de patru cuvinte pentru însuşirea care trebuie să fie mândria unui popor: voinicie, vitejie, bravură, eroism?”

Indiscutabil că scriitorii au un rol esenţial în procesul de expansiune semantică a cuvintelor vechi şi în valorificarea literară a regionalismelor, şi astfel – ne încredinţează Gh. Bulgăr – “prin opera lor, sfera sinonimiei s-a extins foarte mult”. Şi tot el precizaeză în continuare: “Un registru vast de termeni populari şi regionali s-a instalat definitiv în limbă prin Creangă, Coşbuc, Slavici, Sadoveanu, Goga, încât opera lor este înţeleasă azi fără nici un glosar, pentru că ortac, merinde, ţâră, mâţă, copârşeu, bolund, hram apar în scrierile de circulaţie. Sadoveanu recomanda (în urmă cu aproximativ şapte decenii, n.n.) să se trimită opera lui Creangă în Bihorul îndepărtat fără nici un glosar: vocabularul este aproape identic acolo ca acela al humuleşteanului”.

Aflăm, de asemenea, că două sunt direcţiile esenţiale de evoluţie a sinonimelor româneşti, proces care se continuă şi în zillele noastre:

1)Spirit critic în asimilarea noutăţilor;

2)Efort constructiv în valorificarea nouă a tezaurului istoric al limbii.

Cum baza raţională a sinonimiei este polisemantismul sau “pluralitatea mijloacelor expresive” (Ch. Bally), noi românii nu putem să nu fim mândri de acest formidabil instrument de comunicare care este limba noastră, despre ea Alf Lombard spunând că este “foarte bogată în sinonime” şi că “pentru lexicograf oferă anumite uşurinţe pe care nu le oferă franceza”.

Iar L. Şăineanu era de părere pe la 1887 că “numai limba spaniolă ne întrece în bogăţia expresiilor şi metaforelor”.

*

Ca fiu al Maramureşului, zonă renumită prin frumuseţea reliefului, persistenţa tradiţiilor şi coloritul limbajului, Ion Burnar îşi afirmă descendenţa nobiliar-ţărănească nu doar prin naştere, ci şi prin poezia sa. Părerea lui Nicolae Goja despre Ion Burnar şi poezia lui este că “are patos ca Ioan Alexandru, irizaţie folclorizantă precum Ion Iuga, lumina mioritică a lui Lucian Blaga, retorica poeţilor ardeleni răsculaţi, fatalism de sorginte ţărănească, dar şi ironia secolului pierdut XX”.

Într-adevăr, câte nu găsim în poezia burnariană? Găsim expresia cărturărească “urbi et orbi”, laolaltă cu “elementul cosmic” şi “meridianul Greenwich”, dar şi cu arhaicul “tălăngi” (Satiră duhului meu); găsim în Cimitirul veselasociaţii de cuvinte aparent antinomice, aşa ca ruga îndreptată de poet către părinţii săi, în cazul în care au ajuns lângă străbuni, ca să se roage pentru el “să mă ierte/ pentru păcatul/ de-a ami plânge/ câteodată”; găsim, deasemenea nenumărate neologisme (ireproşabil, imprudent etc.), dar şi expresii matematice (pi er pătrat) sau concepte de mare rezonanţă în fizica modernă, cărora poetul, parcă niţel pus pe ghiduşii, le vine de hac În grădina lui Ion, unde consatată cu seninătate că nucile de cocos “relativizau atomii de pământ”.

Nu lipsesc anglicismele :body-guard, company etc., şi nici franţuzismele intenţionat forţate, aşa ca trezenteresant, că doar ca specialist în limba franceză, nu l-a lăsat inima lui burnărească să nu vină în întâmpinarea nevoilor acelor concetăţeni, ce caută cu încăpăţânare rizibilă să îmbrace în haine româneşti nişte termeni străini, fără să se ruşineze că limba română le pune la dispoziţie cuvinte cu vechi state de serviciu pe aceste meleaguri.

Chiar mie mi s-a întâmplat să constat că în anumite medii se utilizează cuvântul letric în loc de scrisoare, misivă, epistolă sau răvaş, cu toate că el nu figurează în dicţionarele româneşti actuale. Dar poate că respectivii vor reuşi să-l includă, şi astfel – speră ei – vor contribui cu ceva la îmbogăţirea limbii române...

Cu alde ăştia cred c-ar fi nimerit să se procedeze ca în acea poveste românească cu flăcăul ce pleacă la studii în străinătate, iar la întoarcere în ruptul capului nu–şi mai aduce aminte de uzualele cuvinte româneşti greblă sau furcă. Însă ele îi revin la iuţeală în memorie, după ce unul mai poznaş calcă pe greblă ântru-un asemenea mod încât coada greblei să-l pocnească zdravăn în cap pe falsul uituc. “Fir-ar a dracului de greblă!” înjură acesta cu năduf, şi e de presupus că de la acea păţanie, el n-a mai avut nevoie de stimuli externi pentru a-şi reaminti limba noastră veche şi înţeleaptă...

Ei bine, dacă asta poate fi o consolare pentru noi, astfel de intruziuni se constată şi în alte limbi. Să luăm de pildă cuvântul gentleman, atât de des întrebuinţat în limba engleză, ba chiar şi în altele. Dacă la început prin gentleman se desemna un membru al societăţii britanicecare poseda un blazon şi avea o proprietate funciară, mai târziu prin gentleman a fost desemnat omul distins, manierat , bine crescut şi manierat cu femeile. Deci la început, când spuneai despre cineva că este gentleman, nu-i făceai nici un compliment, ci doar afirmai un fapt. Tot aşa, dacă spuneai despre cineva că nu este gentleman, nu era o insultă, ci doar o informaţie.

Sau după cum cu justeţe notează filologul şi scriitorul C.S.Lewis, pe-atunci nu era nici o contradicţie în a spune despre un oarecare John că este un gentleman mincinos.

Pe când acum, a numi pe cineva cu acest sens nou şi rafinat al cuvântului, nu mai înseamnă nicidecum a da informaţii despre el, ci este o modalitate de a-l lăuda. Tot aşa, a nega că cineva este gentleman în noua accepţiune a cuvântului, înseamnă pur şi simplu a-l insulta!

Prin urmare, opinează C.S.Lewis, când un cuvânt încetează să mai fie un termen descriptiv şi devine unul laudativ, el nu mai comunică un fapt despre obiect, ci comunică doar atitudinea vorbitorului despre acel obiect. După ce a fost astfel rafinat comparativ cu sensul său brut şi concret, cuvântul gentleman nu mai înseamnă decât că persoana vizată prin ele este agreată de vorbitor.

Concluzia lui Lewis este că după rafinare cuvântul gentleman a devenit complet inutil, şi asta deoarece în engleză şi în celelate limbi unde el s-a oploşit, există suficiente cuvinte care să exprime admiraţia noastră faţă de ţinuta şi comportamentul cuiva. Pentru asta nu era nevoie de un termen în plus!

Dar, mă rog, nu în chip asemănător stau lucrurile cu descurcăreţul din limba română?!...

Revenind la poezia lui Ion Burnar, constatăm că ea nu duce lipsă nici de întrebări cu tâlc filosofic: “Oare cum arată/ Cel ce nu se-arată” (La căpătâiul somnului), ceea ce ne duce cu gândul la celebra întrebare a lui Nichifor Crainic: “Dar unde sunt cei care nu mai sunt?”, nu duce lipsă nici de expresii cu mare efect stilistic: “trestie afirmativă” (O vorbă bună) sau “un văzduh subţire ca o lamă” (Fuga din tablou), dar nu duce lipsă nici nici de expresii tari, care seamănă ca două picături de apă cu înjurăturile sadea: “grijania grijaniei de drum” (Mama) ori “Fir-aş să fiu eu al dracului de om” (Loc pentru pian).

Dar Burnar n-ar mai fi el Ionu Împăratului dacă nu şi-ar glazura versurile cu irezistibile regionalisme, cărora le pune în valoare corola de minuni a înţelepciunii maramureşene şi parfumul îmbătător al vremurilor de odinioară: apicotind, ceteră, zongură, hoare, a îmburda, nimuric, feşteală, rozosin, zgrăbunţă, nicări, ţipurituri, clop, pânzătură şi multe altele.

Nu oricine este în stare să realizeze un aliaj durabil prin îmbinarea fericită dintre arhaisme, regionalisme şi neologisme. Pentru aşa ceva trebuie cu adevărat să posezi instinctul limbii. La acest capitol doar publicistul şi scriitorul Vasile Dragomir se poate măsura cu Burnar. Că doar nu degeaba sunt prieteni de-un car şi mai bine de ani!.
                             2.2. Elemente de construcţie în poezia lui Ion Burnar

            Se impun atenţiei cititorului următoarele trei elemente principale de construcţie: metafora, ironia şi ludicitatea.

                                    B1.Metafora

            Poate că după epitete, metaforele sunt figurile de stil cel mai frecvent utilizate de către poeţi, graţie capacităţii lor de-a sugera sensuri noi unui cuvânt, unei imagini poetice, ba chiar unei întregi poezii.

            Cum versurile lui Ion burnar sunt “simple, lipsite în genere de podoabe stilistice” (Augustin Cozmuţa), metaforele utilizate de către poet pentru îndesirea şi îmbogăţirea mesajului transmis citorilor, nu sunt doar binevenite, ci de-a dreptul indispensabile, aidoma unor arcade care conferă construcţiei deopotrivă rezistenţă şi grandoare.

            Căci asupra caracterului metaforic al poeziei lui Burnar au căzut de acord absolut toţi comentatorii operei sale: Alexandru Condeescu sublinia în Luceafărul  din 1982 “recursul la metafora lirico-ironică”, Augustin Cozmuţa aminteşte de construcţia versului, “dar mai ales a poemului-metaforă”, iar V.R.Ghenceanu se arată realmente surprins de uşurinţa cu care Ion Burnar “stârneşte metafore şi sugestii semnificative din cuvinte şi realităţi ce par comune şi întâmplător alăturate”.

            Spre exemplificare, iată poezia Cotidiană din volumul Memorandum liric, o veritabilă cascadă de metafore şi comparaţii: “Şi strada/ ca o bucată de ziar căzută sub ochii noştri/ Cineva ne-mpuşcă prin/ ferestrele literelor/ şi strada-i deodată o flamură roşie/ material pentru îmbrăcămintea copiilor/ Strada/ locul în care murim frumos/ ca nişte chei într-o legătură/ găsită în iarbă”.

            Sau O zi poetică din volumul Viaţa la ţară cu şi fără Tănase Scatiu: “Azi n-o să fiu don quijote/ nici ministru nici cărturar nici sapă de lemn/ o metaforă te poate scuti/ de toată prostia omenească/ îţi aduci contribuţia/ la colorarea lentilelor lui spinoza/ şi unde stâlpi vei avea nişte crini/ unde se-aude simfonia a IX-a/ numai trebuie avut grijă de cal/ un oraş e cu atât mai înfloritor/ cu cât abatorul duhneşte mai tare”.

            Tot o reuşită metaforă este poezia Idilică din volumul ...aici Provincialul!...aştept metropoliţii!: “Democraţie/ minge dictatorială/ o gaură neagră/ între nişte poli/ care ce unde când/ şi cum/ un gheţar de foc/ bântuie globul global/ în căutarea unui om/ care să-l astâmpere”.

                                    B2.Ironia

            La fel ca metafora, ironia bântuie şi însufleţeşte întreaga poezie burnariană. Dacă în parodia Săracă inima mea, ironia ia chipul prelungit al unei succesiuni alambicate de evenimente cotidiene, jocuri de cuvinte şi fantezii: “Un cântec trist/ o lume la fără frecvenţă/ şi inima cu care-o să dau de dracu/ o ultimă prăjitură de casă/ câteva istorii trase la indigou/ şi nişte bună ziua spânzuraţi de limbă/ o coasă apoi fără stăpân/ câţiva neuroni cam obraznici/ şi-o declaraţie de veşnică iubire/ în sfârşit un somn mic burghez/ câteva minute-n care/ nu se-ntâmplă nimic/ în afara unor accidente de circulaţie/ iar înainte să mor de fericire/ trupul meu drept încheiere de frază/ spre disperarea scribilor de mai târziu”, în Ah poesia ironia ţinteşte “Fata bătrână care te povesteşte/ la toată lumea c-o iubeşti”, pentru ca în Leprosul vorbeşte, ea să fie invadată de tonul moralizator al regretului şi compătimirii: “Toată copilăria/ cu munţi dealuri şi câte-o cărare/ cu spini/ uneori un şarpe nedumerit/ mă-ntreabă ceva de grădina raiului/ mai trec un deal un munte/ pe elitrele fluturelui/ încă un şarpe spre completarea/ decorului/ vai de copilăria ta/ bâzâie avionul bărzăunului/ vai de copilăria ta/ morişca morii de hârtie/ totul se macină toţi mă macină/ să nu rămână de prisos cineva/ pune iaduri cu clopoţei/ la căpătâiul unui copil în faşă”.

            Desigur, ironia cu toate uneltele ei însoţitoare, nu este o invenţie a vremurilor noastre. Este de presupus că ironia s-a impus ca instrument eficace de lucru în vorbire, de îndată ce omul a ajuns să stăpânească graiul şi gândirea articulată (Se ştie că omul este definit, printre altele, şi ca singurul animal care râde şi că gândirea se articulează în cuvinte!), iar în scris de îndată ce literaţii – unii din prudenţă, alţii din ataşament faţă de noile forme de exprimare – au început să întrebuinţeze din plin paleta largă a comicului, de la ironia fină  până la sarcasmul necruţător.

            Literatura universală nu duce lipsă de valoroşi exponenţi ai comediei, ironiei şi sarcasmului, modalităţi generoase de biciuire fără milă a moravurilor omului şi a societăţilor construite de el, precum: Aristofan, Apuleius, François Rabelais, Molière, Nikolai Gogol, Anatole France, John Galsworthy, Anton Cehov, Caragiale, pentru a numi doar câţiva dintre acei corifei care au ridicat umorul şi satira la rangul de mare artă.

            Ion Burnar, la rândul lui şi în condiţiile specifice postmodernismului, foloseşte cu succes armele de atac ale ironiei (blândă doar în aparenţă), după cum lesne putem să ne dăm seama din deja citita poezie O zi poetică: “...un oraş e cu atât mai frumos/ cu cât abatorul duhneşte mai tare”, ori chiar din titlul unora dintre volume (Gâlceava scopului cu mijloacele, ...aici Provincialul!...aştept mitropoliţii!), cel de-al doilea volum citat, de altminteri, deschizându-se cu dedicaţia ironic: “Cu modestie, se dedică Mie”.

                                                B3.Ludicitatea

            În mult mai mare măsură ca alţi critici şi comentatori, profesorul Gheorghe Glodeanu insistă asupra caracterului ludico-parodic al poeziei lui Ion Burnar. Iar poetul, conştient de încărcătura culturală a jocului la care se pretează, nu doar că “ni se înfăţişează ca un veritabil homo ludens” (Gh. Glodeanu), dar în volumul intitulat polemic ...aici Provincialul!...aştept metropoliţii! – ne spune tot Gh. Glodeanu – oferă cititorului “o veritabilă comedie a literaturii, unde poetul îşi asumă rolul bufonului”.

            Literatura universală cunoaşte mai multe comedii celebre – adevărate monumente ale criticii şi ironiei, ce vizează moravurile detestabile ale omului din totdeauna şi de pretutindeni (Divina Comedie a lui Dante, enorma Comedie umană balzaciană, Comedia modernă a lui John Galsworthy, Comedia lumii nordice, elaborată de suedezul Hjalmar Bergman), dar înregistrează extrem de puţine cazuri de comedii în care însuşi autorul face pe bufonul. Poate că cel mai notoriu exemplu de acest fel din literatura universală îl constituie François Villon, remarcabilul poet înhăitat până la moarte cu hoţii şi prostituatele şi care – condamnat la moarte prin spânzurătoare din cauza înjunghierii notarului pontifical Ferrebouc de către un prieten de chefuri de-al său – în stilul său inimitabil, face haz de necaz, după cum glăsuieşte Patruversul: “Eu sunt François – şi d-aia-s breaz!-/ făt din Paris lângă Ponthoise./ În ştreang va şti bietu-mi grumaz/ cât trage curul la necaz”.

            Fireşte, Ion Burnar îşi afirmă predispoziţia culturală spre ludic în multe dintre poeziile sale. Voi cita doar Apărarea de poezie din volumul Memorandum liric: “Să te scoli să te-mbraci să dai drumul la radio/ asta ca rugăciune de dimineaţă/ uşa după tine apoi Amin confirmat/ scările scările scările/ şi toată ziua la grupurile sociale/ cu surâs de înger pe faţă/ scările scările-napoi/ la partitura mai uşoară a foilor de varză/ să te culci să caşti să adormi/ a mai trecut o zi fără pian”, precum şi Lecţia de botanică (vol. Gâlceava scopului cu mijloacele), despre care Gheorghe Glodeanu afirmă că “sub geniul ludic al artistului, Mioriţa se transformă într-o banală Lecţie de botanică, păstrându-şi însă metrul popular şi forma exterioară a celebrei balade”: “Trei păcurărei trei fraţi pătaţi/ se cobor să-nalţe muntele mai tare/ aripa furnicii cât un fier de plug/ mai jos de iarbă nimeni margini are/ trei pământuri într-un singur fluier/ unu-i cerenţel altu-i păducel/ celălalt nimic numai voinicel/ încă n-au ajuns unde vor ajunge/ roua şi cenuşa inima-s la fel/ pus-am la cap fluieraş de fag/ şezum şi plânsem şi văzui că-i bine/ tot coborând să crească muntele/
       2.3. Efectele rezultate din construcţia poeziei lui Ion Burnar

            Principalele efecte rezultate de construcţia poetică sunt: fluiditatea, simplitatea şi sobrietatea, iar esenţialitatea este efectul suprem, la care tinde întrega înzestrare a poetului, inclusiv lirismul, o adevărată canava artistică pe care el îşi brodează mesajul transmis cititorilor.

                                    C1.Fluiditatea

            Poezia lui Ion Burnar are o fluiditate firească, neforţată, care închide în sine ritmul şi cadenţa, în vederea unei deschideri totale către cititorii familiarizaţi cu producţiile postmoderniste. Fluiditatea se menţine chiar şi atunci când poetul reuşeşte să ne surprindă până în vecinătatea nedumeririi şi a derutei cu ambiguitatea pe care o cultivă, cu naturaleţea trecerii de la o idee poetică la alta şi cu insistenţa cu care – în interiorul aceleiaşi idei sau imagini poetice – el alătură paradoxurile.

            Spre exemplificare, iată poezia Tratat de aristologie din volumul omonim, care are darul să impresioneze prin cuceritoarea împletire dintre fluenţă şi simplitate, în curgerea lor netulburată spre esenţialitate: “Mătura din faţa uşii/ pentru că umileşte toate-ncuietorile/ casa/ unde academiile umblă pe vârfuri/ să nu tulbure sufletul/ mamă/ am mai învăţat o literă/ un ceas fără minutare/ nici arată ora/ nici că se opreşte/ şi cucul/ care mă trage de limbă despre vreme”.
                                C2.Simplitatea şi sobrietatea

   Ambele componente se articulează pe lejeritate, iar lejeritatea este consecinţa promovării versului alb şi a libertăţii pe care Ion Burnar şi-o asumă în sfera grafiei, prin totala renunţare la semnele de punctuaţie (până şi numele proprii sunt grafiate cu litere mici).

   În pofida acestei lejerităţi în alcătuirea versurilor, poetul se arată atât de zgârcit cu mijloacele de expresie, încât cititorului neavizat îi crează impresia unei sărăcii de exprimare care avansează înspre rudimentaritate. Numai că fineţea internă rezultă tocmai din acest permanent efort îndreptat spre simplitate, căci – aşa cum spuneam mai sus – simplitatea este calea sigură ce duce la esenţialitate.

   Poezia Nu din Tratat de aristologie este o dovadă concludentă în acest sens: “Dar nu/ eu nu vreau să fericesc/ viaţa/ cu visele mele/ cel puţin nu/ înaintea oaselor mele/ rămâie acolo goală/ cu rânjetul ei/ amirosind a parfumuri/ fără viaţă”.

                                             C3.Esenţialitatea şi umanismul

   Visul oricărui om de cultură este să ajungă în miezul lucrurilor, pe care apoi, cu mijloacele ce-i definesc stilul, să-l facă cunoscut cititorilor.

   Iar străduinţa pe această direcţie trebuie să se intensifice, întrucât prognozele din zilele noastre estimează că societăţile viitorului vor fi de tip postindustrial, cu un tot mai pronunţat caracter info-cultural. Este de presupus că într-un asemenea cadru conceptual-educaţional, se vor impune două curente:

   1)Informatismul, un curent filosofic cu faţada empirico-pragmatică, dar cu un substrat metafizic de-o uluitoare profunzime;

   2)Esenţialismul sau vectorul conceptual-atitudinal, care va îndeplini o dublă misiune:

               a)În plan ştiinţific el va stabili noi şi binevenite punţi de legătură între disciplinele tot mai înguste (la limită, specialiştii – după cum se poate întrevedea de-acuma – vor şti totul despre nimic!);

               b)În plan social, el va proceda la reconsiderarea omului, astfel că acesta va fi văzut ca o esenţă (valoarea care se autovalorifică), iar nu ca o parte neînsemnată (un simplu număr) dintr-o colectivitate.

   Dar până atunci, trebuie să luăm aminte la părerea întemeiată a lui Hermann von Keyserling, deloc măgulitoare la adresa actualelor civilizaţii din Est şi Vest: “Colectivismul american este la fel de dăunător ca cel rusesc!”

   În ceea ce priveşte poezia lui Ion Burnar, lesne se observă în volumele de maturitate, îndeosebi în Tratat de aristologie, eforturile depuse înspre esenţializare, adică spre acea concentrare în exprimare, când poetul – prin renunţarea treptată până şi la puţinele ornamente din poeziile anterioare – caută, şi din fericire chiar reuşeşte, să evoce din ce în ce mai mult, în tot mai puţine cuvinte. Ceea ce demonstrează şi pe această cale că Ion Burnar îşi foloseşte toate resursele spirituale în căutarea acelor cuvinte miraculoase, sau mai exact a acelui cuvânt ce exprimă adevărul, cuvânt căutat cu insistenţă de toţi făuritorii de frumos.

   Iar umanismul producţiilor artistice nu este o modă dictată de un curent sau altul, aşa ca prodigiosul umanism al Renaşterii sau ca Neoumanismul german, ci este o neîncetată dăruire în folosul semenilor, atâta timp cât sensul lui se statorniceşte prin subtila îmbinare dintre armonie şi fraternitate.

               Căci scopul prioritar al literaturii, ca de altfel al tuturor producţiilor artistice, nu este de-a desfăta, ci de-a instrui şi de-a corecta, iar prin aceasta de-a transforma, adică de a-i face pe oameni mai buni, mai drepţi şi mai sensibili, într-un cuvânt mai umani. De aici rolul de demiurg pe care şi-l asumă artistul în vastul, complexul şi dificilul proces de replămădire moral-spirituală a omului, proces care – în cazul celor înzestraţi din plin cu har divin – rulează cu succes pe căile dăruirii şi responsabilităţii spre epifanie, ba chiar spre cosmofanie. Exemplul cel mai concludent în acest sens ni-l oferă inegalabilul Balzac cu a sa Comedie umană, despre care Al. Paleologu afirma în Prefaţa la ediţia din 1971 a romanului Femeia de treizeci de ani: “De aceea Societatea este pentru Balzac cum e natura pentru Sadoveanu, e epifanie a misterului cosmic sau, cum am îndrăznit să o numesc, o cosmofanie...”

           Cum spuneam, asemenea scopuri demiurgice sunt rezervate de favoarea divină doar acelor supergenii, care – conştiente de misiunea atotumană ce le revine – se dedică cu trup şi suflet ridicării templului de neclintit al adevăratei valori, în interiorul sistemului tridimensional: concepţie concentrică şi totalizatoare despre lume – tehnici artistice întru redarea ideilor şi năzuinţelor – entelehia aristotelică, potrivit căreia perfecţiunea este scopul lăuntric al dezvoltării tuturor lucrurilor.

           Umanismul lui Ion Burnar este pretutindeni prezent în poezia sa: în nedezminţitul său ataşament faţă de ţărani (în concepţia sa singurii aristocraţi ai României), după cum o afirmă atât în Balada omului simplu: “Stau în mijlocul vostru/ ca un turn cu ceas/ la care-n graba voastră/ nu vă uitaţi deloc/ doar într-o dimineaţă/ de nu mai sunt la locul ştiut/ auziţi cum bate-n pieptul vostru/ o inimă mai puţin”, cât şi în O zi din viaţa la ţară: “...un ţăran, adică eu, scrie versuri/ despre alt ţăran care trage tăcut/ cu ultima lui sapă lut peste el/ şi mă lasă singur deodată”; în cinstirea istoriei acestui popor de la nord de Istru “ce nu discută cu nemurirea/ decât prin suliţele grâului/ el ştie toate limbile pământului/ care au la bază limba albinelor/ oamenii lui/ urcă şi coboară pe scara istoriei ( Extemporal cu Herodot), vrednic popor de ţărani, al cărui plug îl asigură în Planeta grâu că-i nemuritor; în dorul după locurile şi vremea copilăriei, dar şi satisfacţia de-a aparţine renumitei zone a Maramureşului, cu oameni fără pereche şi cu artişti de talia fraţilor Petreuş, a Tatianei şi a lui Mitruţ Fărcaş: “Noaptea apicotindpe-o ceteră/ şi zongora cu capul pe arcuş/ până nu vin din urmă zorii/ să-mi aducă visele pe sus/ ţine-mă de mână clipă ne-nvăţată/ la geamul strunelor Fraţii Petreuş/ colinda nu-i gătată doamnă noapte/ cât Titiana-i printre uşi/ mai adă-mi dealurile acasă/ pe guba lui Mitruţ Fărcaş/ că frig mi-e Doamne, făr-o hoare/ cum nunţii fără un nuntaş/ şi când a si şi-a si şi-a si/ Dumnezeu mă-nburde-n rai/ tot cu stele logostele/ dimineaţa tot dragele mele (Orchestra fără somn).

Concluzii

Opera unui scriitor, în general a unui artist, este asemenea coloanei infinitului: Cât trăieşte, el tot trudeşte din greu la înălţarea ei, mereu în luptă cu timpul şi cu gândul doar la ceea ce ar trebui să reprezinte încoronarea întregii sale creaţii, acel ceva desăvârşit şi atotuman, care aude chemarea eternităţii.

 Căci – ne spune poetul Burnar în poemul Copiii -, “orice zbor e fără sfârşit”. Lucru pentru oricine vizibil şi întru totul adevărat, atunci când vine vorba de două dintre cele mai măiestre păsări ale culturii româneşti: Eminescu şi Brâncuşi.

De altminteri, poezia lui I.Burnar este înţesată ba cu personalităţi ale culturi, ba cu nume istorice de referinţă. Tot în Copiii, poetul face trimiteri la “barba decebalului”, la “lutul lui ion vodă” şi la moartea lui Mihai Viteazul. Iar partitura artistică din acest poem se prelungeşte în Extemporal cu Herodot, unde poetul aduce un încântător elogiu poporului de la nord de Istru, cel care “nu discută cu nemurirea/ decât prin suliţele grâului/ el ştie toate limbile pământului/ care au la bază limba albinelor/ oamenii lui/ urcă şi coboară pe scara istoriei”.

Nu-i deloc uşor să pătrunzi în intimitatea poeziei burnăreşti, pentru că ea mai mult sugerează decât exprimă. Iar unele dintre poezii parcă intenţionat se pretează la un joc de-a vagul şi abia schiţatul, poetul aflându-şi mulţumirea artistică în stârnirea cititorilor fie pentru decriptarea mesajului transmis, fie pentru dezlegarea şaradelor aşezate ingenios pe firul neîntrerupt al culturii şi istoriei universale.

Am putea spune că există adevărate trepte ale încercărilor la care este supusă perspicacitatea cititorilor. Astfel, dacă în Regele Priam efortul intelectual la care este supus cititorul nu trece cu mult peste cota rezonabilului, în Erik cel Roşu el trebuie sporit (fie şi pentru aceea că este amintită doar opera indiană Sakuntala, iar autorul nu), pentru ca în Orchestra fără somn, gazda stelelor logostele, să fie nevoie de un efort considerabil ca să ajungi la Grigore Vieru şi la a lui “stea, stea logostea “.

Tot aşa, un titlu ca Despre zăpezile de odinioară te poartă cu gândul la celebrul vers din Balada domniţelor de odinioară a celebrului François Villon, tradus în romîneşte în mai multe moduri: Dan Botta l-a tradus prin Dar unde-s marile ninsori?, Romulus Vulpescu a optat pentru Dar unde-i neaua de mai an?, în timp ce Francisc Păcurariu a recurs la versul interogativ: Dar unde-i neaua de odinioară?.

Să mai notăm că în Jocul, poetul se arată preocupat de esenţiala chestiune a libertăţii: “trebuie să fii închis mai întâi/ ca să fii liber”; că pământul, pădurile, apa şi aerul sunt coloanele trainice pe care se sprijină poezia sa în esenţă rurală; că în poezia Nu , el refuză să fericească viaţa cu visele sale, iar în Cel aşteptat visarea se continuă: “Eu visam că altul mă visa”, cu menţiunea că acest fel de visare seamnă cu cea a lui Zhuang Zi, marele gânditor antic chinez.

În Despre identitatea lucrurilor, acesta povesteşte cum odată visase că era un fluture, care zbura cu mulţumire încoace şi încolo, fără să ştie că este chiar Zhou. Deodată s-a trezit şi a văzut că este acelaşi Zhou, fără a şti “dacă Zhou visase că este fluture sau fluturele visa că este Zhou”.

La drept vorbind, ce-ar mai fi poezia fără visare?...

Multe ar mai fi de spus, dar cum niciodată o operă nu se poate considera deplin încheiată, eu la rândul meu consider că această lucrare este primul pas înspre miezul poeziei lui Ion Burnar, iar prin el înspre poezia maramureşeană.

                                                           George PETROVAI