Poesis - Dragoş Vicol (1920 - 1983)

Şi ploaia vine albă...

Şi ploaia vine albă, densă, caldă

Pe culmi, peste poieni, peste genuni

Stau arborii cu palmele întinse

Şi-un foşnet larg prin cetiniş răsună.

Alunecând printre nervuri şi aripi

Ploaia pătrunde-n sufletul pădurii -

Şi ceţuri albe se preling din piscuri

Şi-n ceaţă, însetaţi, rotesc vulturii.

Şi vine-un ceas când umbrele păşesc

Printre copaci, ca vulpile roşcate -

Când peste ramuri plouă cu-nstelari

Şi totul iese din singuratate -

Un ceas când muşchiul fumega uşor,

Când lemnul viu, lovit de stele, sună,

Când cerului îi este dor de munţi,

Iar munţilor le este dor de lună...