Poesis – Irina Lucia Mihalca

Şi, iar, va înflori liliacul alb

Îţi aminteşti cuvintele noastre,

dar, mai ales, înţepătura dragostei.

Ai venit, aici, după ce ţi-ai văzut

imaginea stingându-se

într-o oglindă spartă de durere,

o scânteie ai împrumutat

pentru-a aprinde focul,

lumina ce străbate oceanul trăirilor,

apa ei ţi-a atins gura întredeschisă,

seducător ai îmbrăţişat lichidul divin.

Ploua încet, ploua dulce, ploua,

în tine, în mine, în noi,

ploua cu cele mai dorite atingeri,

din tine în mine, din mine în tine,

- Aşhi di bunu, nu ari mardzânji!*,

îţi spuneam, privindu-te.

Viaţa este făcută, doar, din momente.

- Cu unica mea, la atâta distanţă,

am avut trăiri prea intense,

se răscoleşte în mine tot universul,

nu ştiu ce am, în tine, uitat!

mi-ai şoptit, prin ploaia binecuvântată.

Din conturul buzelor ai muşcat,

le-ai simţit freamătul, dulceaţa, dorinţa,

aşteptai o prima reacţie, emoţiile,

şi lumina stelară,

acea senzaţie de nedesprindere.

Amintiri colorate trec prin noi,

te-ndepărtezi de întuneric şi lumină,

în umbrele ei adânci vrei sa te-odihneşti,

acea parte întunecată vrei s-o filtrezi,

lăsând-o să treacă.

Eşti singur, acum, cu bătăile inimii,

în adânc, focul îţi arde în vâlvătăi,

prin ceaţă, dincolo de orizont, te pot vedea,

un izvor te duce la acel tărâm uitat,

acolo unde sufletele curajoase

îşi îngroapă adânc inima

sub un munte de frunze moarte,

iar îngerii suspină,

căutând mirosuri prin urme,

în speranţa primei raze de lumină.

Un ritm fără sfârşit

îşi continuă firul exilat ca tăcerea,

prin limpezimea apelor adânci,

în spatele oglinzii se-aude o mişcare.

Iar este primavara,

şi, iar, va înflori liliacul alb!

O respiraţie liniştită aşteaptă lumina

din cea mai înaltă octavă,

un dar ai primit,

sensul unui drum cumva uitat,

trezirea iubirii sub clopotul final.

Dependenţi de mistuire

Pe un grif de chitară te joci cu notele,

cu fiecare respiraţie,

scântei seducătoare de argint viu

ne umplu spaţiul din inimi,

sunetele cad din strânsoarea ta,

susţinute de linia bass,

iar ritmul misterios se termină

aproape imperceptibil,

fără început şi fără sfârşit.

O ultimă notă agăţată

se leagănă o clipă între noi,

ca o respiraţie uşoară şi tandră,

apoi cade în neant.

Te uiţi în oglinda deschisă în noi,

risipă de culoare în larma

unui necuprins de umbre plutitoare,

- două puncte unite

într-un moment identic -

în timp ce, în zbor,

tremur la fiecare atingere.

Dependenţi de mistuire,

fluturii clipei îşi caută lumina.

- Închide ochii

şi lasă-mă să mă nasc zilei prezente!

Cu o stea într-o mână,

rătăcesc dezgolită la porţile cerului,

renăscând miracolul din noi,

în spiritul unui mal …

În memoria pietrei, o poveste

Pentru fracţiuni de clipe se întâlnesc oamenii,

Cărări se împletesc în lumea lor de umbre

- o curgere tandră -

Poţi privi în oglindă cerul şi pământul,

Aici-acolo, oare, nu suntem tot noi pe aceeaşi pagină?

Desculţă bucuria păşeşte pe durerea intensă.

Un text scris de divinitate eşti, un paradox pe care

mulţi nu-l înţeleg. Privind de pe o treaptă cauţi esenţa.

O poveste care-a rămas acolo, în memoria pietrei,

- o chemare, o rugă, un strigăt, privirea tristă spre o fereastră indepărtată -

Piatra şi respiraţia ei! Diamantul meu, prin mine te redescoperi!

Asemeni fluturilor albaştri,

clipe ce zboară dintr-un timp secat,

se spulberă în roiuri, contopindu-se cu cerul.

Acolo se împrăştie bucuriile colorate, diluându-se treptat

în albastrul zării, de unde

se întorc, sporadic şi neaşteptat, amintirile, …