Din cer

  Incepu  să bată dinspre apus vântul toamnei şi lanurile îşi trecuseră  demult galbenul auriu  în hambarele cine ştie cărui bogătaş căci numai ei se puteau bucura de recolta bogată, ceilalţi puteau doar să spere că vor trece iarna cu cât le-a mai  rămas. Se culesese de pe pământuri spic cu spic, că abia mai aveau  şi păsările cerului ce mânca în drumul lor  spre ţările calde. Bruma de recoltă le era dusă în hambare cu multă grijă să nu se risipească din ea nici un bob căci vremurile erau grele. Carele încă mai purtau de pe câmp ce rămăsese şi cei câţiva saci aşeyaţi în căruţă aminteau omului  de vremea recoltei. Oameni trudiţi de muncă  şi cu bucate puţine care-şi spălau necazul cu un pahar de vin la cârciuma din sat în dupăamiezele triste unde aveau prilejul  să depene amintiri din tinereţea lor fericită.Intr-adevăr, recolta nu-i mulţumea, dar barem vinul  era bun însă nu se ştie dacă de la o vreme nu cădea în el câteva picături de apă pentru  al face mai uşor şi oamenii să nu se ameţească atât  de repede şi sa mai zăbovească la cârciuma satului.                                                                                                            

      Multe şi interesante erau poveştile lor, dar cine le mai ţinea mintedoar caii lor mai  purtau povara laudelor din anii de glorie ai tinereţii.Fiecare işi lăuda  calul şi faptele lui de vitejie dar acum, cu seceta aceasta, parcă s-au micit  şi s-au întristat ba pe unii dintre ei crescuse părul pe spinare ca pe porcii  mistreţi. Slabi,bătrâni şi uscăţivi cum erau, stăpânii lor nu credeau că vor ieşi cu bine din iarna ce urma să vină.                                                                                                                                                        

       De când începuse războiul mai trecuseră bietele animale vreo patru ierni  şi cu fiecare an ce trecea  erau tot mai slăbite. Unele iepe nici mânji nu mai faceau de bătrâne dar parcă îi păsa cuiva,ba se bucurau că –i mai au şi pe aceştia căci  pe cei tineri îi luase armata pentru a se folosi de ei în război. In şurile ţăranilor  ardeleni mai zăcea câte o şaretă mâncată de rugină, cu spiţele roţilor rupte  iar ilişul îmbrăcat cândva în stofă scumpă era mâncat de şoareci şi doar la o atingere săreau arcurile ruginite rânjind la stăpân. Nu mai aveau nevoie de şareta ce-i ducea la târg ori la rudenii în satele vecine se foloseau doar de câte o căruţă mai mică după cum era şi calul. In vremurile de pace împrindeau câte doi cai mari şi graşi  la căruţă dar acum era  bună şi aceasta  care scutura şi scârţâia pe bulgării uliţei  nefiind unsă căci dohotul  era puţin şi nici nu se găsea. Mai veneau din Apuseni moţii care schimbau dohot pe cereale căci acolo cerealele erau încă şi mai puţine decât în nordul ardealului. Cine mai putea da cereale la schimb când oricum nu erau deajuns, aşa că se mai împrumutau de la alţii care aveau mai mult că tot aşa se împrumutau şi cu jăratec. Cei care aveau lemne, ţineau toată iarna focul aprins în sobă iar cei cu lemne mai puţine, veneau dimineaţa şi duceau câte o lopăţică de jăratec. Lemnele erau scumpe şi departe de sat iar oamenii întreţineau focul doar cu bâlii şi coceni de mălaiori dacă aveau căteva crengi tăiate de prin ogrăyi primăvara le păstrau pentru  nopţile geroase.Uneori oftau prelung prin câte o curte pustie şi încercau să se adapteze din mers la noile vremuri. In cei patru ani de când începuse războiul secătuise tot mai mult chiar şi apa din fântâni era mai puţină iar cântecul de dimineaţă al cocoşilor răsuna mai trist ca altădată. Uneori câte o bubuitură înfundată îi facea mai atenţi şi ridicau privirile spre cer iar în înaltul lui  vedeau lucind câte un avion  ce părea o mică pasăre argintie dar aducând cu ea nenorocire.Stăteau răbdători să asculte dacă va mai cădea pe undeva o bombă şi inima li se strângea de frică pentru ei şi pentru cei plecaţi pe front.toţi bărbaţii tineri din sat au fost concentraţi.Au rămas în sat doar femeile, copiiişi dintre bărbaţi doar  cei bătrâni ori invalizi.Dintre aceştia unii au devenit pantofari alţii fierari, croitori unul chiar frizer adaptându-şi meseriile nevoilor săteşti.Majoritatea dintre ei au fost răniţi la picioare iar cum nu puteau merge la muncile câmpului încercau să –şi ajute familia cum puteau. Mai mult de lucru aveau fierarii cu potcovitul cailor sai reparatul osiilor. Nici încălţăminte nu era era la îndemâna oricui  şi aveau mare grijă de ea , nu puţini erau cei care mergeau până la biserică desculţi prin praful  de trei  şi doar acolo se încălţau  căci nu se cuvenea să apară în faţa domnului desculţi. Multe şi nenumărate erau nevoile lor dar le duceau mai departe cu stoicism nădăjduind că vor veni şi zile mai bune, mai grele nu puteau fi doar dacă cei plecaţi pe front nu s-ar mai fi întors.                 

        ....................................................................................................................................................                                                                                                                                           

                 

             Moş Petre îşi pregătise căruţa pentru pădure.Trebuia să aducă pentru vecina lui,rămasă acasă cu două fete mici după ce bărbatul îi plecase la război, un car cu lemne.Fetele erau mici nu-i erau de prea mare ajutor în gospodărie iar o căruţă de lemne ar fi scos-o din iarnă.Calul  era prea bătrân pentru a fi rechiziţionat, iar cel al lui moş Petre era mai mult o mârţâoagă care îşi ducea cu greu spre sfârşit ultimii ani ai vieţii.

              De cu seară unse roţile căruţei cu un rest de dohot rămas printr-o cutie de conservă ce mai amintea de vremurile bune, pregăti şi două rude de lemn ce-i vor folosi drept frână la coborârea din pădure, acestea erau singurele lui pregătiri de drum .Işi puse  în hârtia de ziar câteva ouă fierte, două felii mari de pâine unse cu untură şi câteva cepe zemoase culese de curând din grădină. Scăpat de grija cu căruţa şi cu mâncarea o strigă pe Maria care nu avea mai mult de opt ani , să se grăbească că drumul era anevoios şi trebuia se se întoarcă până seara. Pădurea trebuia să fie uscată după seceta din toamna aceasta iar lemnele din căzături erau mai uşor de dus la căruţă şi poate că nu-i va prinde noaptea pe drum.    

              Maria, cea mai mare dintre fetele vecinului se urcă în grabă în căruţă alături de moş Petre şi se aseză pe ilişul moale pe care erau puse câteva braţe de paie iar peste ele o pătură căreia nu-i prea îi puteai distinge culoarea.Se bucura că poate merge la pădure şi mai ales că poate fi de folos moşului care-i solicita ajutorul. Scârţâitul carului o trezi de-a binelea şi nici bătrânului nu-i dădea odihna să mediteze la vremurile trecute, numai adierea vântului de dimineaţă îi flutura pulpanele mantalei vechi rămasă ca o dovadă a trecutului. Pipa scotea rotocoale de fum alb, ce se împrăştiau  prin barba nerasă iar ochii lui cenuşiu-căprui, priveau în depărtare la aburul ce-l ridica pădurea.  

            Drumul era lung,iar vorbele îi rămâneau în gât nespuse, ce-ar putea s-.o întrebe , când copilăria ei era atât de aspru răvăşită. Aceşti ani  de criză şi război vor lăsa peste copii triste amintiri care nu se vor vindeca niciodată.Cum poţi să alini sufletul unui copil când lipsurile te încearcă din toate părţile?.Fireşte, ei au trecut peste multe neajunsuri tocmai să le fie bine copiilor şi nepoţilor dar cu toate acestea aveau să sufere în continuare.Privea în depărtare cu acea gravitate solemnă a omului trecut prin greutăţi dar nedoborât de ele.   

             Drumul ducea pe lângă satele vecine, apropiate unele de altele aşa cum sunt cele de la şes iar Maria nu-şi imagina cum sunt acele sate doar prin comparaţie cu al lor. Stia că în fiecare sat sunt una sau mai multe biserici  aşa cum este şi într-al lor,  una catolică,una reformată mai ştia că există câte o cişmea şi câte un bold. Poate că în ele sunt mai multe dulciuri decâ în al lor.Prinse curaj şi întrebă.  

-         Bade Petre şi aici sunt bomboane la bold ?     

-         Io cred că da! De ce să nu fie? 

-         Intreb şi eu, da... tot pe ouă se dau?                                            

Nu ştiu Măriucă, îi mult de când nu mi-am mai luat! Bomboanele  mele stau în pipă, uite cum  iese fum din ele!

Fata se uită mirată când la pipă când la bătrân şi nu-i venea să creadă că lui nu-i plăceau bomboanele.

-         Da tu când ai mâncat ultima dată bomboane?

Mai multe am mâncat înainte de Paşti, când mama  a vândut în piaţă  porcul cel gras şi de acolo ne-a adus bomboane şi material de rochii mie şi surorii mele.Câteodată mama îmi dă câte un ou  pentru care primesc patru bomboane pe care le împart cu sora mea.

-         Da ştii să le împarţi?

-         Ştiu ,că îi dau ei două şi mie îmi rămân tot două.

-         În ce clasă eşti ?

-         În clasa întâi şi învăţ citire şi matematică.Învăţ să adun şi să scad.

-         Cel mai bine ar fi să înveţi să aduni, nu să scazi! Că de scăzut învăţăm în fiecare zi  fără să mergem la şcoală.Măriuca se uită în ochii lui nedumerită,neînţelegând ce vrea să spună.

-         Da, ia spune-mi, citirea cum merge?

-         Apoi, nu prea merge, că acasă vorbim o limbă iar la şcoală în altă limbă.

-         Aaa! Acum am înţeles, tu ai două limbi_­, una pentru şcoală şi alta pentru acasă.

-         Nu,  bade Petre.Acolo scriem, citim şi vorbim ungureşte iar acasă vorbim româneşte şi scriem ungureşte.

-         Mie mi se pare tare greu ce-mi spui.Apoi dacă tu eşti aşa de isteaţă eu am să-ţi cumpăr nişte bomboane când ajungem în următorul sat pe care poţi să le manânci singură pe toate.

  Bătrânul îşi scutură pipa de cenuşa rămasă şi tăcu pentru o vreme, apoi trase peste genunchii fetei pătura aproape căyută de la vântul dimineţii.

    În zare, pe colină, apăreau siluete de case  şi grajduri. Satul era încă amorţit de umezeala dimineţiiiar Maria încerca să-şi potolească nerăbdarea. Se uita împrejur unde ar pute fi  acel magazin de la care să-şi cumpere bomboanele promise de moş Petre. Câteva minute ucise de aşteptare şi intrară în sat.Vânzătorul încă se chinuia să ridice jaluzeaua metalică a uşii. Trase căruţa cu cai cât mai aproape de intrare , dădu bineţe vânzătorului  şi din banii pregătiţi pădurarului cumpără  câteva bomboane colorate pe care le întinse fetei. Aceasta se uită la cornetul mare de hârtie în care stăteau una peste alta bomboanele de diferite forme şi culori.

     Îţi mulţumesc bade Petre, dar sunt cam multe şi am să-i las şi Ilenucăi câteva să ţină minte că am fost cu dumneata  după lemne,dar aşa-i că nu te superi?

     _  De ce să mă supăr? Sunt ale tale şi mănănci câte vrei. Să ştii că de aici nu mai avem mult şi ajungem la pădure. Apoi, eu zic ca mai întâi să mâncăm din merinde că acolo n-o să mai avem timp şi după aceea poţi să mănânci şi bomboanele.Îşi desfăcură merindea şi începură să manânce pe îndelete nefiind nici o grabă,din când în când mai înghiţeau câte un strop de apă  din ulciorul în care zornăiau câteva bucăţele de lut ars.

      Tăcerea era spartă din când în când de câte un avion  care trecea prea sus pentru a-i vedea formele. Dar luciul argintiu ce sclipea în răsăritul soarelui le dădea fiori de groază.

        -Bade Petre, da avioanele astea de ce tot umblă pe cer  şi noaptea? Ele nu dorm niciodată?

        - De-ar adormi pe veci, poate am avea şi noi linişte şi somn mai odihnit dar aşa......

Caii nechezau pe rând de oboseală şi de mirosuri ce veneau din pădurea apropiată. Simţeau urmele lăsate de alte căruţe şi de lupi care mai bântuiau nopţile prin pădurea mare în căutare de hrană  că prin sate se cam împuţinară oile şi caprele. Cei care  mai aveau câteva  animale prin curte le închideau  noaptea cu lacăte  ori prin locuri tainice din şuri pentru a nu le fi prădate.

-         Bună ziua ,bade Petre!

-         Bună  să fie măi Traiane!

-         Da cu ce treabă pe la noi,ai venit după lemne?

-         Am venit să-mi dai nişte lemne, nişte căzături că iarna bate la poartă numaidecât.

-         Apoi, sunt acolo adunate nişte grămezi  de crengi şi   mai groase şi mai subţiri numa bune de foc, mai ales că le-am adunat încă din primăvară.

-         Da, fata asta a cui e?

-         E nepoata mea şi-i tare isteaţă.

-         O fi semănând cu dumneata

-         Traiane, da cât să-ţi dau pe lemne?

-         Dacă le încarci singur îţi iau mai puţin ,să-ţi rămână şi matale ceva pentru nepoată.

-         Iţi mulţumesc, că deocamdată atâta pot. De s-ar termina odată războiul , să ne putem întâlni şi noi ca oamenii .

-         Lasă că mai este vreme, acuma să ai spor la treabă  şi noroc la nepoată,  eu plec că mai vin şi alţii.

      Venise căldura amiezii tocmai bine să tragă căruţa la umbră, să deshame caii să se odihnească iar el cu trupul greu de bătrâneţi să se apuce să aducă lemnele cât mai aproape.Grămada de lemne era adunată pe un deluţ pe care nu putea duce căruţa cu căluţii lui slabi şi obosiţi, altădată acest gorgan parcă nici nu exista.Avea să facă drumuri multe şi să le aducă cu braţele apoi încă un efort să le aşeze în car.Odată deshămaţi caii păşteau liberi prin poieniţa  din pădure iar Măriuca avea sarcina să-i păzească.Îşi scoase  mantaua pe care o aşeză pe o buturugă.apoi ridică pălăria mâncată de vremuri îşi netezi părul rar şi cărunt ne nevoi după care făcu semnul crucii. Se apucă de lucru încet dar cu mişcări sigure.

        Pădurarul avusese dreptate, crengile erau uscate,iar printre ele erau şi multe crengi groase care vor putea întreţine focul . Lucrul mergea anevoie,că de unul singur numai cucului îi place în pădure.omul este făcut să mai schimbe câte o vorbă.Braţele obosite de ani duceau pe rând câte o creangă mai groasă pe care o aşeza lângă car şi cu fiecare lemn grămada îşi muta locul.

La marginea pădurii, Măriuca îşi căuta mure tomnatice ascunse printre spinii uscaţi ,nevăzute de alţii.Inghiţi câteva picături de apă din ulciorul aşezat la umbră după care îl puse la loc între paiele din căruţă

      Ei, acum să-i dăm drumul mai departe că se face seară! Moş Perte fesese cândva un flăcău puternic, chiua şi dansa la balurile din sat dar acum nu-i venea să creadă că-i scăzuseră puterile aşa de tare.

-         Cu cine vorbeşti , bade Petre?

-         Ia, cu mine ca să nu fiu singur!

-         Da sunt şi eu cu dumneata!

-         Ştii că ai dreptate- suntem trei

-         Cum?

-         Apoi,eşti tu , eu şi necazul meu- nu suntem trei?

-         Apoi, nu prea te înţeleg eu pe dumneata.

-         Mai bine aşa.Mai am de adus câteva şi gata le putem încărca în căruţă şi să ieşim de aici că acuşica se face seară că avem mult de mersiar clopotele de vecernie vreau să ne găsească pe drum nu în pădure.

-         Dacă e aşa , hai să te ajut şi eu cât de cât

-         Adu mai bine caiisă-i adăp din fântâna asta de la marginea pădurii.

Caii sorbeau pe rând apa curată din găleată mişcându-şi nările şi adulmecând şi alte mirosuri.

-         Acum putem să ne apucăm de aşezat lemnele,poate nici nu ne trebuie o oră şi suntem gata!

 Fata se urcă în car, trase de lemnele mai groase şi le aşeza pe fiecare după sfaturile primite.Nu dură prea mult şi căruţa se umplu de lemnele frumos aşezate iar bătrânul îndemnă caii şi ieşiră din pădure.La ultimul drum spre căruţă  îşi apucă de pe buturugă mantaua care acum şi.o aruncă pe umeri  că fiind transpirat să nu răcească.Rămăsese sensibil încă din copilările când suferise de aprindere de plămâni,şi de atunci oricât de bine s-ar îmbrăca tot simţea o răceală şi un gol în spate.

Parcă drumul nu zdruncina căruţa atât de tare ca la venire,poate încărcătura îi dădea stabilitate doar roţile mai scârţâiau cu plânsul lor amar. Stătură o vreme nerostind nimic poate moş Petre spusese în acest timp o rugăciune de mulţumire, ori gândul lui zbură spre alte vremuri, că se pomeni cântând un cântec monoton din tinereţile lui apuse . Un grăunte de tinereţe ascuns în sufletul lui obosit de ani.Măriuca îl asculta tăcută căci rar îl auzea pe bătrân murmurând câte un cântec.

          -Ştii Măriucă, atunci când eram şi eu copil ca tine, tot la pădurea asta veneam  cu tatăl meu,şi-i povestea că pe cei care îi prinde noaptea prin pădure , încărcând lemne,îi urmăreau nişte femei îmbrăcate în alb ,ei le numeau stafii .Gurile rele spuneau că erau ale oamenilor care au tăiat lemnele fără voie.

         - Tu ştii că lemnele au viaţă ca omul?

         -Nu, cum să aibă viaţă?

         - Când tai câte un lemn, trebuie să faci semnul crucii şi să spui Doamne ajută, altfel lemnul cade peste cel care îl taie şi-l omoară.Când tai un lemn de la rădăcină şi vrei să-l dobori , el plânge şi nu se lasă uşor răpus.

         Ieşiseră din pădure ,ba chiar din primul sat dar nu văzuseră prea multă agitaţie căci recoltele fiind culese  a rămas pe câmp doar mălaiul care urma cât de curând să fie şi el adunnat. Pe la marginile de sate pe unde treceau , doar găinile şi câţiva purcei mai căutau prin mirişte boabe de grâu răzleţe rămase de la seceriş. În depărtare se zărea satul şi parcă drumul se scurtase ori bucuria că aveau căruţa plină îi dădea sentimentul împlinirii.

-         Ai văzut lumina aceea puternică?

-         Am crezut că numai mie mi s-a părut?

-         Ceva a căzut sclipind în soare!

         O bubuitură se auzi imediat, apoi linişte. Caii îşi ridicară urechile şi priveau într-acolo.

         - Nu suntem departe să mergem să vedem ce-a căzut!

         - Să mergem!

Ridicând ochii spre cer, au văzut deasupra lor un avion  care zbura c-am ciudat, la o înălţime nu prea mare care cu siguranţă aruncase ori îi căzuse ceva.Până să ajungă, oamenii din satele vecine fugeau pe hotar să vadă ce-a căzut cu atâta zgomot. Căruţa înainta încet peste bulgării tari de pământ astfel că pe când au ajuns  lumea era deja adunată în jurul obiectului.

          Căzuse un rezervor de benzină şi oamenii priveau cu spaimă şi nedumerire  amestecată cufrica să nu explodeze.Se uitau miraţi la el şi la cer , încercând să zărească avionul de la care a căzut. După ce s-au liniştit fiecare în felul lui au plecat spre casă temându-se de ce e mai rău cu toate că s-au dumirit că rezervorul era gol altfel ar fi explodat la impactul cu pământul.

         - Dacă ar fi căzut în mijlocul satului? Dacă ar fi fost plin? Putea să cadă pe biserică şi atunci unde ar mai fi mers la slujba de rugăciune? Nimeni nu le-a dat vreodată un răspuns. Erau atât de înspăimântaţi ştiind că oricând se puteau aştepta la o nenorocire şi mai marevenită fără veste. În acele vremuri era posibil orice erau neputincioşi în faţa uor astfel de întâmplări. Poate că cei mai expuşi erau ,acolo pe hotar.În vremurile acestea tulburi pe cine puteau lua la întrebări.Ar fi fost nişte victime colaterale ale războiului.Ajunşi acasă se simţiră mai siguri dar nu puteau şti  ce mai cădea peste ei din cer, doar atât că n-ar fi fost singuri.

         Moş Petre deshămă caii şi povesti celor de acasă  cu lux de amănunte ce au văzut şi au auzit,rămânând înfricoşaţi pentru întreaga zi.De-acum căruţa era goală căci lemnele erau aşezate în spatele casei vecinului până urmau să fie tăiate cu securea  şi aşezate în lemnărie.Intrară în casă să mănânce căci după drumul obositor şi orele de zdruncinături  li se făcuse foame. Măriuca mai păstra în cornetul ei mototolit câteva bomboane pentru sora ei mai mică , de care aceasta se bucură nespus.

                                                      CARMENA BĂINŢAN