luni, 26 ianuarie 2015

În apărarea domnului Manolescu și a Premiului Național „Mihai Eminescu”

Așa cum era de așteptat de la primele reproșuri adresate juriului care a hotărât la Botoșani controversata decernare a Premiului Național „Mihai Eminescu” pentru anul 2014, nelămuririle reale au tins să se piardă în mulțimea de gesturi violente și probleme personale pe care detractorii de serviciu i le-au adresat mai ales lui Nicolae Manolescu. Critici articulate aduse modului în care s-a procedat în acest an pentru alegerea câștigătorului tind să fie trecute în planul secund de corul de huiduieli, lirisme subiective și atacuri la persoană care îl au ca țintă pe cel care cândva era autoritatea supremă în manualele de literatură.
Problemele identificate la capătul unei investigații serioase de Florin Iaru, ori de Alex Goldiș care reușește să contureze cu exactitate vina lui Nicolae Manolescu în această chestiune, și Bogdan Crețu, concentrat asupra importanței Premiului supus acum abuzurilor de cel care am aflat că a fost, de la Paris, președinte „de facto” al juriului național sunt acoperite de zumzetul inept al atacurilor la persoană.
Cei care și-au cultivat în timp umori în jurul numelui lui Nicolae Manolescu nu au pierdut ocazia de a reproșa orice altceva decât probemele legate de Premiul „Eminescu”. Cei care văd în controversă o mică sursă de posturi prin cine știe ce organizații și jurii au îngroșat și ei tonurile, doar doar se vor vedea intrați în cărți în locul criticilor competenți. Aceștia sunt ultima speranță a domnului Manolescu în această chestiune: cu cât atacurile asupra sa vor fi mai grosiere, cu cât reproșurile care i se vor aduce vor fi mai irelevante și mai exagerate, cu atât vina sa reală va fi mai greu de băgat în seamă.
Din răspunsul dat de Nicolae Manolescu scrisorii deschise am înțeles că este el însuși „scandalizat” de faptul că are impresie unei coalizări împotriva unui coleg premiat. Este de înțeles confuzia pe care actualul președinte al Uniunii Scriitorilor o face astfel și la fel de ușor de scuzat este faptul că, în calitate de președinte al juriului, trece cu vederea că, în textul oficial de justificare a premiului acordat, colegul său de juriu, Mircea Martin, pune pe seama „sorților” premierea unui poet „încă neintrat printre acei foarte puţini a căror alegere n-ar surprinde pe nimeni”. Ne miră pe cei care ne amintim cum, în urmă cu mai bine de 4 decenii, Mircea Martin remarca în textul cu care prefața ediția românească a unui volum de Marcel Raymond esențial pentru perceperea poeziei moderne că „la mai bine de 37 de ani de la scriere (cartea) își menține neatinse valoarea ordonatoare și forța de seducție”. Iar acum, Mircea Martin, singurul critic literar din România care de ani buni își asumă ca pe o datorie să exprime public rațiunile alegerilor acestui juriul din care face parte, ajunge să își propună demisia către Nicolae Manolescu din cauza lipsei de interes arătate de cel din urmă pentru transparența și justificarea publică a valorilor promovate.
Mai greu de înțeles este, astfel, dezinteresul cu care Nicolae Manolescu privește atingerea adusă reputației unei întreprinderi culturale de importanța Premiului Național „Mihai Eminescu”, o instituție la a cărei formulare a participat până acum cu seriozitate ca și criticii importanți care i-au stat alături la Botoșani. Între pozițiile exprimate în aceste zile orice iubitor de poezie a putut să remarce că avem de-a face cu o instituție în care membrii juriului (de curând lui Mircea Martin i s-au adăugat cu un mesaj public Al. Cistelecan, Ion Pop și Cornel Ungureanu) s-au arătat nu doar surprinși ci și dezamăgiți de ipotezele pe care le-a încurajat prezența domnului Manolescu în conducerea juriului:
·        faptul că nu există nicio dovadă în afara cuvântului domnului Manolescu pentru felul în care s-a votat,
·        faptul că, și dacă votul ar fi fost cât se poate de cinstit și premiul meritat, prezența domnului Manolescu în postura de a coordona votarea care îl desemnează pe subordonatul său direct ca premiant, oricât ar fi ea de justificată prin regulament, umbrește tot ceea ce s-a construit la Botoșani în 24 de ani de istorie ireproșabilă a manifestării,
·        faptul că lasă un poet pe care l-a premiat și pe care susține că îl apreciază să fie victima suspiciunilor născute din prezența sa în juriu.
·        faptul că refuză să lămurească neclaritățile legate de împărțirea voturilor obligându-i pe ceilalți membri din juriu să își facă publice opțiunile (în fond, dacă toți cei care l-au votat cu bună credință pe premiantul din acest an sunt convinși de justețea opțiunii lor, de ce nu ar face-o publică?!).
·        faptul că preferă să vadă doar atacurile la persoană și să ignore problemele reale ale premiului de la Botoșani: suspectarea de trafic de influență, de falsificare a votului, de încurajare a jocurilor de culise și de disprețuire a chiar lucrurilor la a căror construcție a participat până acum.

Toate acestea arată că domnul Manolescu are nevoie să fie apărat el însuși, de propria atitudine, la mare distanță de cel care în anii ’80 pornea pe urmele lui G.Genette pentru a nota că „literalitatea este maximă (…) în limba matematicienilor, mai scăzută în cea uzuală, unde subiectivitatea se poate manifesta liber, în sfârșit, ea tinde către zero în poezie” pentru a ajunge să-și ceară scuze pentru „dorința de a fi precis, concis și limpede” („despre poezie”, 1987). Precizia, concizia și limpezimea care au întărit autoritatea domnului Manolescu sunt acum în pericol să fie îngropate în decizii obscure, judecăți arbitrare și balcanisme introduse de N.M însuși și în instituțiile imune până acum la aceste mărci ale jocului literar românesc impuse de Uniunea scriitorilor în ultimii ani. Retragerea domnului Manolescu din juriul de la Botoșani ar fi un prim semn de părăsire a pozițiilor suspecte de arbitrar, abuz și trafic de influență de care numele său a fost legat în acești ultimi ani, un semn că încă mai recunoaște existența unei literaturi scrise de autori care reușesc să nu fie îndatorați, așa cum de curând a ținut dânsul să îi caracterizeze pe autorii pe care îi reprezintă, nici șefilor, nici politicienilor, nici jocurilor de culise.


                                                                         Răzvan ŢUPA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu