Şi-a murit umbra

Prin 1982 ,mă aflam pe promenada portului Odessa, nu departe de scările Poteomkin, şi savuram liniştea serii odată cu aerul proaspăt şi sărat al mării.De’o parte şi de alta a vestitelor scări se aflau băncuţe viu colorate pe care aşezându’te priveai marea liniştită cu unduiri uleioase.Simplitatea grandioasă a locului,te transforma într’un călători important, dispreţuind pentru o vreme urâtul şi nemulţumirile vieţii.

Contrastul dintre munte,unde locuiam, şi mare ce’o aveam în faţă, era puternică şi’mi dădea senzaţia de linişte,eliberare,curaj şi’mi imaginam că dacă aş scoate un ţipăt el s’ar auzi pânâ pe celălalt mal poate Constanţa s’au poate Turcia. Simţeam o eliberare din strânsoare munţilor, o linişte iar decorul mă duceacu gândul la aurora borealăpe care mi’am dorit întotdeauna să o pot vedea. Cu ochii minţii vedeam vapoarele, cargourile şi submarinele ce se perindau prin port într’un joc sinistru dar atât de real.Incă nu văzusem niciodată vapoare ori submarine dar mi le imaginam aducătoare de moarte ,purtând în pântecul lor zeci de tone de armament care aştepta clipa sinistră să fie aruncate asupra altor nave care duceau oameni tineri,nevinovaţi,care nu aveau habar ce este războiul real doar atunci când erau atacaţi. Aveau în ei puritatea copilăriei. Clipele de linişte dintre două bombardamente uneori le aducea speranţa că ar putea trăi liniştiţi poate chiar mai bogaţi.Mi’i imaginam trebăluind pe puntea vaporului,agitându’se pe la pupa la provăîntr’un ritm sacadat şi alert, ori pe cei din submarine privind speriaţi prin periscop mişcările din larg.

Cerul îşi lăsa tot mai mult draperia misterioasă a serii peste apa devenită subit întunecată. Din depărtare vedeam apropiindu’se lumini ce sclipeau pentru o clipă pe marea adormită.Era ultimul vaporaş de pasageri care se întorcea în port din oraşul învecinat şi care făcea curse regulate între Odessa şi localitaţile apropiate de la malul mării. Existau în port şi autobuze care făceau acelaşi traseu însă era mai puţin spectaculos.

Era târziu, visasem cu ochii deschişi pre mult timp. Aerul puternic al mării cu umezeala şi roua sărată m’au făcut să mă ridic şi să plec spre hotel. Imi promisesem că voi veni a doua zi să’mi satisfac nevoia de călătorie cu pasagerul.

In oraş luminile străzii se aprindeau rând pe rând iar portul era scăldat în lumina galbenă a becurilor incandescente.Imi părea rău că nu puteam visa la sfârşitul acelei poveşti dar in continuare mă bântuia gândul că mii de oameni au fost împuşcaţi doar pentru’că îi prindea seara pe străzile oraşului. Să fi fost în acel oraş cu mai bine de o jumătate de secol aş fi avut aceeaşi soartă sau în cel mai fericit caz aş fi rămas fără haine şi bunuri căci hoţiile se făceau la drumul mare nu numai sub acoperişul întunericului ci chiar în miez de zi.

Urc anevoie scările Poteomkin, care au în jur de o sută de trepte,străjuite de o parte si alta cu balustrade din beton. Este o alee în trepte pe care oamenii curg într’un sens sau altul ca un furnicar nesfârşit.Ajung în faţa statui care’mi aminteşte că aproape de ea se află intrarea în hotelul la care eram cazată.Clădirile aşezate una lângă cealaltă dau un iz de vechi, deşi portul este relativ nou,fiind construit cu aproape două secole în urmă însă atunci nimic nu vestea că va ajunge cel mai mare terminal petrolier al Mării Negre. Oraşul şi marea asistau la dezvoltarea portului care primea tot mai mulţi cetăţeni din diferite ţări. Turci, armeni , români, evrei care erau în număr mare , polonezi şi multe alte naţionalităţi atraşi de munca din port pentru un trai mai bun, dar în marea lor majoritate veniseră în perioada de foamete din timpul răyboiului civil din 1921′ 1922.

Străzile Odessei dădeau o intimitate aparte multr dintre ele fiind pavate cu binecunoscuta piatră cubică.Arborii îşi aplecau într’o împreunare de taină mâinile de crengi ce formau cupole de’a lungul străzilor.Minunate parcuri ce’şi primeau iubiţii la ceas de tainăpentru a’şi face declaraţii sub boltele înverzite ce ascundeau şoapte dulci.

In cameră televizorul era deschis şi rula un film din care nu înţelegeam prea mare lucru dar nici nu mă interesa. Il lăsasem deschis atunci când am plecat,cu gândul că la întoarcere camera îmi va părea mai intimă auzind încă de la intrare vocile de la televizor.din când în când vântul năvăleşte în cameră prin geamul deschis, aducând aerul răcoros şi sărat pe care îl mai simţisem în seara aceasta la malul mării, aducând cu el miros de scoici şi peşte.Asociam marea cu aceste vietăţi acvatice din pieţe deşi mult mai multe se aflau sub luciul ei dar nu mă mai oboseam să mi le imaginez. Oricum seara fusese atât liniştită cât şi agitată prin gândurile ce’mi treceau prin minte.Mă uitam la televizor dar mintea refuza sa facă efortul de a traduce măcar acele puţine cuvinte pe care le ştiam.M’am lăsat prinsă în acel joc al destinului celor mulţi şi’mi puneam întrebarea. De ce nu putem să trăim în pace, ori de ce nu puteam să trăiesc eu fără aceste gânduri.era o întrebare retorică la care nu voiam să’mi dau răspuns în acest moment căci în continuare îmi apăreau în faţă oameni alergaţi,bătuţi pentru o bucată de pâine ce o aveau la ei sau pentru un ceas de mână rămas de la cine ştie ce bunic.Toate acestea se derulau prin faţa mea ca un film de la care făceam un efort să mă sustrag. Să mă gândesc la ceva plăcut şi poate vorbele nespuse se vor pierde în somnul ce mă cuprindea încet şi sigur ca o pânză de păianjen.

A doua zi îmi luam micul dejun în demisolul hotelului aranjat cu simplu, curat şi cu gust în care mai luau masa câţiva turişti vorbăreţi, cu faţa lungită de nesomn din cauza nopţii care a fost prea scurtă. Vuietul străzii se auzea până la noi iar pin geamurile aflate în faţa noastră la un stat deom, se văd picioarele celor de pe trotuar care se grăbesc să meargă la serviciu.

Imi mănânc jumările de ou dar nu simt nici plăcerea de a mânca nici odihna nopţii ci doar o nedumerire şi un gând ce mă cheamă la malul mării. Nu mai sunt singură cu gândurile mele , prietena mea se apropie zâmbind

că în această seară suntem invitate la o degustare de vinuri. Tot planul meu de a hoinări prin oraş până târyiu s’a dus, ba se pare că voi avea companie după modul în care s’a aşezat la masa mea. Nu puteam să o refuz, pornisem din ţară împreună dar eram cazate fiecare în camere cu câte un pat.Aveam mustrări de conştiinţă că nu mă ocupasem mai mult de ea mai ales că insistasem să mă însoţească în această excursie.Imi propuneam să mă detaşez de gândurile din ajunşi poate compania ei mă va trezi din senzaţia asta bizară de discomfort pe care mi’o creasem.

Oraşul era perfect calm . Puţinii pietoni pe care’i întâlnisem nici nu ne băgau în seamă căci nu făceam notă discordantă, eram la fel cu ei. Ajunsesem pe aleile străjuite de arbori bătrâni ce mi se păreau atât de familiari ca şi străzile de altfel.Eram venită de curând în oraş dar apucasem să hoinăresc cât alţii într’o lună.

Portul se deschidea dimineaţa devreme astfel că noi trebuia să ne luăm bilet şi să’l aşteptăm să vină. Hoinărim pe malul mării câteva zeci de minute, număr în gând băncile aliniate ,vopsite proaspăt şi limpezite de aburul rece şi sărat al mării.Pe faleză, câţiva turişti se plimbă şi ei privind marea cea mare admirând câte un pescăruş ce’şi ţipa cântecul trist deasupra mării. Până atunci văzusem doar pescăruşi de câmpie însă aceştia aveau un srtigăt mai profund, strident, dramatic care vibra în urechi ca o coardă ruptă de vioară.Auzeam sunetul vaporului ce se apropia şi n

e’am îndreptat spre locul de îmbarcare unde mai aşteptau câteva persoane care făceau naveta cu acest mijloc de transport pe apă.

Unduiri line , monotone cu motoarele ce’şi ascund zgomotele în străfundul apei din port.Ne’am înarmat cu răbdare aşteptând să vedem cât de lung va fi drumul nostru pe apă şi imagini ce’mi apar din nou în minte de la luptele ce s’au dat aici.Oare câte vapoare se vor fi scufundat în port s’au înainte de a fi văzut farul ce veghea şi atunci ca şi acum în culorile lui albe şi roşii. Mulţi soldaţi şi’au dorit să vadă farul în speranţa că vor fi salvaţi de ochiul lui magic ce veghea de la km. depărtare.

Câteva staţii şi am ajuns la capăt de linie unde coborâm cu o mare parte dintre călători ,mulţi turişti ca noi şi ne îndreptăm spre o staţie de autobuz care urma sa ne aducă din nou în port.Nimic nou faţă de ce era la noi,acelaşi gen de bilete şi de autobuze doar unele magazine erau pline cu marfă în special cele de bijuterii.Găseai acolo de toate de la ceasuri ,lănţişoare ,brăţări, verighete tot ce pofteai poate ar fi adus şi dinţi dacă ar fi ştiut dimensiunile.Pentru noi la acea vreme era o surpriză să vedem atâta aur strâns la un loc. Vânzătoare drăguţe ce abia aşteptau să cumperi, puneau pe tejgheaua de sticlă diferite bijuterii cerute de clienţi numai ochiul magic privea rece şi distant din fiecare colţ al încăperii. Mai întâi ne uitam la bijuterii apoi la banii pe care’i aveam în portofel căci drumul nostru abia începuse.Pentru cei tineri bugetul era mai restrâns şi eram mai cumpătate în privinţa cheltuielilor.Bucuroase de achiziţia făcută ne’am întors la hotel economisind câţiva bănuţi la biletul de autobus pe ca nu’l mai cumpărasem iar cu norocul pe care’l aveamam dat nas în nas cu controlorul care văzând că nu ne descurcăm în limba lui Tolstoi ne’a poftit să coborâm la următoarea staţie,oricum acolo trebuia să ajungem.

Hotelul la care erau invitate mai multe persoane , la degustarea de vinuri,era departe de hotelul în care eram cazate,astfel că ne’au plimbat prin oraş cu autocarul .Ne’am oprit la um muzeu unde era o dioramă a oraşului .Totul era la dimensiuni extrem de reduse ,impecabil realizate , fiecare bloc,casă îşi găsise locul în expoziţie iar viţa de vie redată în cele mai mici detalii cu frunze şi chiar ciorchine minuscule.

Fiecare dintre invitaţi avea pe masă aranjată cu grijă câte o tăviţă din porţelan fin cu loc pentru cele şapte păhărele din care trebuia să servim pe rând licoarea lui Bachus iar mai târziu în funcţie de gustul fiecăruia comandam butelia de vin care ne atinsese cel mai plăcut papilele gustative. De departe cel mai gustos ni se părea Feteasca regală, de culoarea mierii şi gustul dulce care ne’a trimis cu un pas înapoi în ţară.Atunci ni se părea că suntem mai patrioate comandând un astfel de vin mai ales că dădea o notă aparte de sclipire paharului transparent care în bătaia luminii îşi arăta puritate. După fiecare păhărel degustat trebuia să ne spunem părerea şi cum nu aveam experienţa gustului comentariile se rezumau la simple aprecieri de genul amărui, dulcesau prea acidulat dar era suficient cât să facem un amuzament din această degustare. Evident că ospătarii luau în serios aprecierile noastre şi aşteptau smeriţi comanda următoarea.Cele şapte păhărele au dispărut iar în locul lor ne’a fost prezentată o sticlă cu vin galben cu o etichetă simplă dar convingătoare cât să ne facă să încercăm. Imediat pe mese au apărut vinuri de diferite culori care contrastau cu faţa de masă albă şi mocheta verde. Aşezate la fiecare masă câte patru persoane noi am spart monotonia căci toţi ceilalţi îşi comandaseră vinuri roşii sau negre. O melodie plăcută se auzi dintr’un colţ al sălii şi recunoşteam una dintre cele mai îndrăgite melodii ale lor,Serile moscovite. Primele perechi se ridicaseră de la mese pentru a trece pe ringul de dans apoi au urmat alte melodii mai săltăreţe cu iz occidental.

Sporadic mai comenta cineva de la masa noastră astfel că ne gândeam fiecare la ce avea plăcere ori poate neplăcere iar noi neavând pereche eram ca arbitrii de tuşă. Greu ne lăsam duse de val chiar dacă în jurul nostru se crease o atmosferă plăcută,destinsă dar mie imi revenea în minte ”umbra mea”căreia îi plăcea atât de mult această limbă cum îmi plăcea mie prima piesă