CEASURI DE MĂTASE
– ANTOLOGIE DE POEZIE NEGRU PE ALB
Editura Armonii Culturale, Adjud-Vrancea, iarăși, ne
surprinde extrem de plăcut. De această dată prin editura sus-amintită, și sub
directa coordonare a poetei Mihaela GUDANĂ, (Ghidigeni – Galați)
– iese la lumină prestigioasa Antologie de poezie negru pe alb ,,Ceasuri
de mătase”, , în care/unde semnează un număr de 31 de poeți, ,,atât din țară, cât și din diaspora”
(pag. 6), după cum punctează Gheorghe A. Stroia – membru ARA, în calitate de
editor al antologiei, având un număr de 268 pagini și ISBN 978-606-8569-13-0.
Prefața antologiei (pag. 7 – 10) stă sub semnătura
prof. Constantin Gr. Goga, notând în final cât se poate de frumos: ,,Ieșim din lectură, din ritmurile ei profund
sufletești, cu măsura versului liber sau clasic al cugetării și al iubirii, cu
speranța că această Antologie intră în Biblioteca Sufletului nostru,
nemurindu-i poeții, cu operele lor, căci Tropicul Cuvântului ne cuprinde
într-un siaj de dor!” (pag. 10).
Luați într-o ordine simplu alfabetică (probabil pentru
a nu creea felurite interpretări!), Antologia își deschide pagina de poezie cu Aga
Lucia Selenity – Brașov, având motto: ,,Lumina pură, din albastru pur, / Speranța mea, din geana de azur ...”.
,,Geografia” poeților antologați este vastă (sensibil de frumos, aș mai
adăuga!) – de la ,,marea cea mare” și poemele lui Păun Iuliana – Constanța,
dar și ale Violetei Petre sau Silvanei Cojocarașu, din Mangalia,
apoi urcă, evident tot ,,geografic” vorbind, încet prin relieful de câmpie al
Țării. A se vedea în acest sens, Craiova, prin Augustin Jianu,
Fetești-Ialomița, prin prof. Constantin Gr. Goga. Evident,
nu poate lipsi poemul scris din capitală de țară, prin reprezentanți sensibili
de talentați, precum Daniela Toma, Emilia Udrea sau Florin
Petrache, Maria Niculescu sau Mircea Coros, Oana Berdilă sau Venera
Hoffman. Urcăm spre ,,munți” având reprezentanți prestigioși – Elena
Spiridon (Șinca Veche – Brașov) sau Iulia Toma (Brașov). Pot
fără a greși continua cu editorul acestei antologii – Gheorghe A. Stroia –
(Adjud, Vrancea), dar și cu Lăcrămioara Teodorescu, tot din Țara
Vrancei (precum prietenul Ghe. A. Stroia), dar din Odobești. Poeta Ioana
Zadic, (Lunca Mică – Bistrița-Năsăud), întregește ,,harta geografică”.
Vestul țării are reprezentanți valoroși, aici, punându-și amprenta, Mihok
Tamas, (Oradea – Bihor) și din Arad îl avem drept reprezentant pe
poetul Ioan Silvan. Moldova lui Ștefan cel Mare, îi are ca semnatari
antologați pe Ovidiu Sinov (Iași), iar Maramureșul nostru are două nume Ioan
Grigoraș și, subsemnatul – Vasile Bele, din Baia Mare. Rămân în
inimosul nostru Ardeal și-l amintesc și pe poetul turdean, Pop Stelu – (Turda,
Cluj). Alba o are reprezentantă pe Anca Potinteu, iar Galațiul îl are
ca reprezentant pe poetul Gabriel Gherbăluță. Tecuceanca Eleonora
Stamate, piteșteanul Necșoi Stelian (Argeș), sunt la loc
de cinste, și dumnealor ocupând un loc remarcabil în antologia despre care
doresc a face rostire. Nu în ultim rând notez prezența literară a Lilianei
Badea Cârstea, din Târgoviște – Dâmbovița, și pentru că am amintit și
de diaspora, iată certitudinea, prin poetul Valeriu Dg. Barbu – Roma,
Italia. Și cu acesta din urmă cred (p.s. oricum mai verific încă o dată!) că
i-am spus pe toți cei care, sunt prinși, sau cuprinși în Antologia de poezie
negru pe alb. Dacă ar mai fi ceva de adăugat ar fi următoarele remarci, (demne
de laudă) – referentul științific al ediției este prof. dr. Monica Grosu,
iar Antologia își începe ,,frumoasa poveste”, cu ,,Povestea lui Goa –
o sensibilă povestioară din care poți extrage enorm de multă învățătură, deci,
recomand citirea și recitirea acesteia.
(partea I-a)
*
* *
Aga Lucia Selenity (pag. 11 – 15) – propune poemele ,,Crăiasa Fată”, exprimându-și sensibil
de frumos, regretul timpul trecut. Ar dori să se întoarcă în copilărie, să mai
fie alintată și iubită de părinți, așa cum doar un părinte știe iubi. Anii au
trecut în zbor, iar poeta încă tânjește ,,... după sărutul tău”, ,, ... Măicuță” (pag. 11). Azi, plecată fiind
departe de toate aceste minunății ce ne aduc aminte de o copilărie mult prea
frumoasă, rămâne cu dorul ,,... de
soarele fierbinte”, soare, despre care, cu mâna pe inimă, spun și eu, că
acolo în copilărie, a fost cel mai fierbinte, cel mai frumos, cel mai cald, cel
mai ... Minunat, buna mea prietenă! Te felicit pentru cât de frumos ai știut să
te eliberezi. Probabil așa, preț de-o clipă, ți-ai amintit de locul cel mai
drag și mai frumos din toată lumea – locul unde te-ai născut și ai crescut. În
poemul ,,Lumină vie” – își lasă
sufletul să-i ,,curgă”, dorind, pentru început, să uite ,,... de negru și amărăciuni!”, ,,... de lacrima ce-a curs ușor!”. Aga Lucia
Selenity își extrage ,,lumina vie”, ,,... din
albastru cânt”, și-apoi, interesant, o ,,... cheamă-n unde creață, dintr-un vânt”, (pag. 12), pentru ca în ,,Metamorphosis” (pag. 12 – 13), să
explodeze ,,Cad frunze printre pașii mei
/ din bolți stelare / și mă-nfior / a câta oară? / și simt ... / grumazul
altoit / cu lacrimi / rouă / ploi / și foc ...”. Deși îi știu din poemele
scrise pe fiecare în parte, permiteți-mi să-mi exprim regretul că, personal, nu
cunosc pe niciunul dintre creatorii acestor frumuseți, dar cum fiecare cât
trăiește visează și speră, cine știe ce ne rezervă timpul? Poate... poate ...
or avea ocazia să ajungă și pe-aici, pe la noi, în nord de țară. Cine știe?
Doamne ajută!
Ancăi Potinteu (pag. 16 - 21) din Câmpeni –
Alba, iar ,,... plăcea un ceas / să mă
distrez contra-cronometru” (pag. 16) și propune pentru a fi antologată,
câteva dintre poemele dumisale, astfel: ,,In(di)vizibil”,
unde ,,întru sfârșit / am aterizat pe o
insulă pustie, condamnați să ne auzim doar pe noi”. Ce ți-e și cu umbra
asta? Ea, umbra adică, amestecă ,,zâmbete”,
hrănește ,,păsările cu cioburi”. Prin
poemul ,,ancontologii (1)”, ar vrea
să se mai nască și a două oară, dar ăși dă seama că ,, ... e al naibii de greu”, deși o dată născută
ar dori să fie ,, ... lucru, ochi sau o
ploaie”, ba chiar și ,, ... un ceas”
(pag. 17) iar plăcea să fie. Cu toate aceste frământări ce te trimit în aripa
sensibilă a gândului, pentru nu oricine și-ar dori să fie renăscut și-a doua
oară, ,,... mâine o să-ți mângâi obrazul,
dincolo de concretul / arămiu”. În poemul ,,Al treilea vis” (pag. 19 – 20), poeta primește sfaturi, pentru
atunci când va deschide ochii, și va da piept cu realitatea zilnică. Probabil
va regreta faptul că totul s-a întâmplat doar în vis, probabil nu, dar esențial
este că va trebui să învețe să recunoască ,, ... lupta, soarele” (pag. 20). Cromatica este vastă, și cu adevărat
pigmentează în frumos poemele Ancăi. Astfel, trandafirii din poemul ,,Toamnă și nu prea” (pag. 20), ,, ... roșesc ... a ceață”, iar plângerile
devin ,,... albastre” și în jur totul
este ,,... senin”, pentru ca în final
,,Dragostea ta mă răcește și încălzește /
ca toamna asta ciudată și lină” (pag. 21).
Craioveanul Augustin Jianu (pag. 22 – 28),
antologat și el, continuă meditația profundă în plină toamnă. Așa se face că
,,se naște” poemul, propunând pentru început chiar, cu sinceritate și enormă
frumusețe, un ,,Gând de toamnă”
(pag. 22), ,,Iar toamna asta lungă, tu
mi-o alungi în noapte / Și-n buzele-ți cărnoase dorința mea o sting”. E
toamna celor care iubesc și sunt fericiți, chiar dacă iubirea sau fericirea
apare doar în vis, poetul o recheamă și se roagă să nu fie uitat, și ,,Să nu mă uiți minune și mâine iar să-mi vii”.
După visarea din nopțile frumoase de toamnă, chiar dacă plouă ,, ... cu amintiri”, își dă seama că până și
dragostea poate rămâne ,,... repetentă”
(pag. 23), așa cum se destăinuie în poemul ,,Irepetabil”, pentru ca mai apoi să tragă ,,Cortină de final”, căci ,,Se
stinge-ncet lumina-n rampă / Actorii pleacă în culise / Și-n viața ce-i rebelă
vampă / Adorm și visele ucise”. Cu adevărat viața de artist sau viața de
actor, cândva era frumoasă, căci ,, ... aveau
pe scenă flori / Aplauze și-autografe”, azi totul fiind schimbat datorită
replicilor ,, ... fără de culori”
care ,,Sunt doar cuvinte olografe”
(pag. 24). Azi, actorul nu mai primește aplauze ,,Fără aplauze-n final / E o tăcere de mormânt”, iar cuvintele ,, ...
dor”. Până și minciuna este invocată
în poemele lui Jianu, fiind un evident motiv literar, căci în ,,Regăsire imposibilă”, poetul se minte
în iuibire ,, ... că nu s-a terminat”,
dar totuși rupe lanțul ,, ... de exilat”
(pag. 25). Dacă după un ,,Dor nesfârșit”
(pag. 25) îți dai seama că iubești, obsesiv apare întrebare ,,Cât?”. Așa
procedează și poetul, după ce, retoric, își dă seama că dorul este fără de
sfârșit, pe bună dreptate, tot la el e și salvarea. Ar fi în stare de orice
sacrificiu chiar și să îmbrace iubirea ,, ... din nou mireasă” (pag. 26). Și-așa, trăind sau visând la o iubire
fără de sfârșit, ascunsă ,,... în flori”,
iarăși se minte, cu bună-știință ,,Mă
mint spunând că nu-i târziu / Și chiar de nu mai simt fiori / Urmele-ți caut în
pustiu”. Nelipsitul motiv cromatic este prezent și la Augustin Jianu. A se
vedea spre celeritate poemul ,,Anotimp”
(pag 27) ,, ...tâmpla argintie”. Pe
bună dreptate (a câta oară, însă?) mă întreb dacă o fi existând pe lumea asta
un poet să Nu fi scris despre dragoste, iubire, fericire, dor sau lacrimi? Nu
cred așa ceva! Augustin Jianu – iubește, cheamă iubirea, visează cu ea, se
frământă la nesfârșit. ,, Din când în
când visez la vremea când zburam / Ca lebedele triste și lin spre cer urcam /
Și-acum doar umbra mută a celui ce a fost / Colindă-n astă lume cu gânduri fără
rost” (pag. 28). Visarea – unul
dintre motivele literare – sau dorul – în poemele propuse de A. Jianu, nu au
sfârșit și nici nu vor avea un sfârșit, căci ,,Am să te chem cât mi-a rămas, de mânăă-n vis să ne iubim / Să inventăm
altă iubire, că nu avem un alt destin”. Tot plin de dor îi scrie iubitei ,,
... din margine de lume”. Și nu îi
scrie oricum ci prin ,, ... întuneric”,
și cu lacrimi, pentru ca în finalul poemului ,,Dorul”, să noteze: ,,Din
margine de lume eu nu mai pot visa / Sunt umbre de tăcere și amintirea ta ...”.
Prof. Constantin Goga (pag. 29 – 37) având drept motto: ,,În pădurea cea nebună / M-am tăiat în ciob
de lună”, vrea să ne seducă (și, culmea, că și reușește!) ,, ... de habeo, habere” (pag. 29). Ne lăsăm ,,Seduși de habeo, habere”! Așa se face că după o rătăcire prin ,, ... Valea Uitării”, prin pădurea luminată de
lună, a reușit să se regăseacă ,,Și m-am
întors, în mine, înlunat / Copacii scrijeliți m-au minunat / Pe fiecare ram,
având o lună / Și fiecare trunchi, sub scoarță-o zână”. Se lasă pătruns de
,,Dor” și vrea să-l surprindă în mod
,,cudalb” și ritm ,,în inele” (pag. 31), pentru ca în poemul
,,Zeii nopții” (pag. 34), ei, zeii
adică, să joace ,,poker zvelt” cu o
Damă ,,fără minte”, iar Riga apare ca
,,un zevzec”. Aici, Ares – unul
dintre cei doisprezece mari zei ai Olimpului, fiul lui Zeus și al Herei,
renumit pentru caracterul său sângeros, chiar violent - în joaca poker-ului, îl
,,altoiește” cu ,,patru palme pe obraz”. Cu adevărat ,,clipa curge spre vecie” (pag. 37), dar
cine se poate opune ei? Poemul ,,Panta
rei” – (în traducere ,,totul curge”), stă mărturie acestei ireversibile
treceri. Aici, până și ,,pupăză curge în
tei”, iar ,,râul curge în cascadă”.
Uneori, alătură poemelor câte un ,,strop de politică”, identică zilelor
noastre, că de ... suntem specialiști în a face politică. Așa se face că,
vorbind de politică, evident, până și Parlamentul ,,se curge”, (minunat!) dar
nu oricum, ci în ritm de ,,Lambadă”,
precum ,,Dunărea curge în mare”, iar
alianța (deja desființată!) ,,USL ... în
destrămare” (magnific!). Ați avut dreptate, domnule profesor! Mai bine toți
politicienii s-ar lăsa de politică! Ups! Dac-am zis, am zis!
Bucureșteanca
Daniela
Toma, (pag. 38 – 43), și ea antologată în prezentul volum, propune
pentru început, poemul ,,Când vorbesc în
numele meu” (pag. 38). Din punctul ei d evedere, singurul lucru ce ,,se întâmplă / la orice naștere”, e că ,,...
nu reușim să deosebim asemănările / decât
după șapte ani câte șapte”. Așa se face că, tot Daniela Toma, ne aduce
aminte că ,,semnele încă trăiesc cu
aceeași discreție / în fiecare cantitate zilnică / de cerneală neagră”. Finalul
poemului ,,De azi”, (pag. 39), ,,poate mâine va fi altădată / e suficient?”,
îmi aduce aminte de romanul ,,Pe aripile vântului”, scris de Margaret Mitchell
– după care s-a făcut și-o ecranizare - se termină în același ritm, ,,La urma
urmei și mâine e o zi!”. Pentru poeta antologată, poemul ,,Nu-i ușor” (pag. 41), înseamnă o descătușare totală ,,pentru că / gleznele virgine ale Evei / cioplesc
câte o fiebere în fiecare minut”, și totuși, totul stă sub semnul
orologiului care curge neîncetat, fără putința de-a fi oprit. Aici, și ,,... zorii se uită la ceas” (pag. 41).
Fiecăruia dintre noi, cred, că ni s-a întâmplat cel puțin o dată în viață să
spunem: ,,Punct și de la capăt”
(pag. 42). Ei bine, și poetei antologată, i s-a întâmplat ,,din cine știe ce cauză”, dar crede că e
așa pentru că ,,probabil suntem ultimii
oameni / care mai țin socoteala / sfârșitului de timp / și nici măcar asta nu-i
sigur, prietene!”.
Din Șinca Veche – Brașov, locul de unde, Elena
Spiridon (pag. 44 – 47), își extrage seva emoțională dar și
inspirativă, ,,gustăm”, ,,Cireșe amare”,
(pag. 45), unde: ,,timpul în halat cu
bisturiu / îmi separă / endocardul stâng de cel albăstrui”. Ce este de
observat, și chiar mi se pare interesant, este faptul că aproape fiecare poem
propus este ,,colorat” în câte-o nuanță. În ,,Cireșe amare” apare ,,albăstrui-ul”,
pentru ca ,,albastrul infinit”, și ,,violetul”, dar și ,,roșu aprins”, să fie cromatica aleasă pentru poemul ,,Seducție” (pag. 46 – 47). Foarte
frumos, poeta crede că ,, ... voi veni”,
adică ,,Eu voi veni”, (pag. 44 –
45), deci ,, ... să mă aștepți / pe fân
cosit cu crețișoară; / mireasma lui, vârtej în gând, / să mă îmbete-n miez de
vară”, iar o dată ajunsă, ,,să nu mă
lași cumva să plec, / că nu-mi va fi nicicând mai bine; / un tren s-aștepte de
o vrea, / de nu, să plece fără mine”.
Tecuceanca Eleonora Stamate (pag. 48 – 55),
lansează o ,,Invitație” (pag. 48),
,,Hai să ne-ntâlnim în inelul cerului, /
să ne-ascundem în sinceritate”, iar viața, din punctul său de vedere, este
precum ,,Clepsidra siderală”, (pag.
49), ,,Rodim și creștem flori de stele”,
pentru ca mai apoi, tot furați de mirajul acestei siderale clepsidre, să ,,Ne strângem timpul pe la porți, /
îmbătrânim întru nepoți, / ne irosim, tăcut, pe la ferestre, / ca un copac fără
de zestre”. Uneori face mărturisiri ,,printre
petale de uimire” (pag. 50), pentru ca mai apoi, în poemul următor, chiar
ea să-și destăinuie secretul creației extrem de valoroase, pentru că: ,,Într-o zi”, ,,De cum ne naștem slobozi, cuminți, / învățăm să conjugăm verbul a muri”
(pag. 52), iar ,,Poezia mea s-a născut
...”, (pag. 53), ,,... din tăceri
violente, / din deșertul ucigător, / din vioara fermecată, / din obrazul trist
de copil”, dar vreau să vă las plăcerea de-a citi sau (de ce nu, reciti!)
acest poem. Nu uitați un lucru: ,,Întors
din exil”, Dumnezeu a venit ,,acasă”,
dar numai după ce ,,a zăbovit prea mult
timp în exil” – o întâlnire sau o eliberare supremă, bucuria întoarcerii
dându-ți speranță și încredere. Așa am aflat că ,,El, născut în Țara Credinței”, a fost / ... plecat peste punți / în cele patru zări”,
iar atunci când ,,Plouă” (pag. 54 –
55), dacă ,,Plouă nevfralgic ... / voalul
tăcut topește / lacrimi peste copaci”, iar dacă ,,Plouă sporadic, / ... / plouă-n altare”, atunci ,,Lunecă sfioși îngerii în cuvinte ...”,
(pag. 55). Și toate astea doar ,,De
dragul Tău”, căci ,, ... ne-am
preschimbat / în maluri cu sălcii”, dar și ,,ne-am prefăcut / în tandre cruci
de lăcrimare!”.
Emilia Udrea, (pag. 56 – 62), de loc din București ne vorbește în poemele sale ,, ... de apocalipsă”, (pag. 57) și
propune iubirii ,,Să ne-ntâlnim ...”,
să se vadă, ,,Să ne vedem ...”, să se
audă, ,,Să ne-auzim ...”, pentru ca
în final, după ce se văd și se aud, ,,Să
ne îmbrățișăm final ... sau nu ... / Te caut peste-apocalipsă / Să îți șoptesc
atâta doar, că tu, / Dacă nu ești, inima mi-e lipsă”. După toate aceste
căutări finalizate cu îmbrățișări e în stare să definească dragostea. ,,Dragostea e ...”, uneori ,,... o cireașă”, alteori, ,,... o zambilă”. Dar dragostea poate fi
și ,,... o chitară”, ,,... simfonie, între inimi legământ, / armonie de
pasteluri, sunete și un cuvânt”, (pag. 58). Iubirea trebuie, uneori, a fi
tălmăcită, și drept urmare chiar Emilia Udrea, propune poemul ,,Tălmăcire”, dar cum să nu se-ncurce
meșterul-tălmaci, când în ,,... piept am
câțiva raci”, ba chiar și o doză de ,,pesimism
lugubru”. Poți avea chiar și ,,Un
buchet de trandafiri”, (pag. 60), că iubirea pentru Emilia Udrea ,,e o apă sângerie”, ,,E o strună de chitară
... ”, ,,E copacul plin de muguri ...”, ,,... e stângace și tăcută ...”,
(pag. 61). Și-atunci ce folos? Eleganța este prezentă și în poemele ,,Pastel orb”, ,,Ca o dulca roză” sau ,,Esperanto s-a stins”, (pag. 62).
Florin Petrache (pag. 63 – 74), foarte modest,
recunoaște că ,,Mi-este dor de Eminescu”,
notând chiar din primul vers că ,,Nimeni
n-a știut mai bine în lumin să ne scalde”, decât poetul Luceafărului sau
somnoroaselor păsărele. Cine este Eminescu, din punctul dumisale? ,,... plop stingher, fără de soți”, răspunde
tot el, întrebării. Cum a scris Eminescu? ,,Versul
lui e scris cu patos ce ne-ncântă azi pe toți”. Cu o debordantă
sinceritate, recunoaște, că altfel nu s-ar putea, că ,,Lumea reală nu-mi place / pentru că nu este așa / cum mi-o doresc!”.
Citiți, vă rog, poemul ,,Mă întorc în
visul meu ... ”, (pag. 64 -65) și dacă aveți argumente pertinente,
combateți-l! Acest poem e urmat de un ,,serial de poeme”, dedicate Annei,
numite ,,Suflet rătăcit”. Iată
dragilor, pe unde sau de ce rătăcește poetul! ,,Te strecori în timp și spațiu ca un sunet printre strune, / Îmi apari
precum o zână, cu ochi mici și visători”, (pag. 65), având ,,... un trup de Afrodită, sâni acoperiți cu nori”.
În ,,Suflet rătăcit (6)”, (pag. 66),
,,muza”, ,,Îmi apare ca o zee ...” și
,,Ca o umbră nevăzută, blând, pe trupul
meu se lasă”, pentru ca în ,,Suflet
rătăcit (5)”, iubirea din vis, îl ,,... cuprinde-n
brațe”, urmând o iubire năvalnică. Iubirea este precum o nălucă, ,,subit, dispare”, apoi reapare. Învie și
moare. Iar dacă se arată doar în vis nici nu poate să-și dea seama ,,... dacă e blondă, brunetă ori roșcată”
- ,,Suflet rătăcit (1)”, (pag. 69)
și nici nu știe cum o cheamă, pentru că ,,Nici
numele nu-l spune sau poate nu-l țin minte”. Glasul ,,... e o caldă melodie” și cu toate astea,
el, poetul, recunoaște că este bulversat de iubirea din vis, și ,,Spre veșnicie merg ...”. Poetul a ,,fost ursit” a se hrăni ,,cu vise” și nu merge spre veșnicie
oricum, ci ,,cu pași mărunți” (pag.
70). Și ce este mai important că nu va muri atunci când va vrea moartea ci va
lupta, o va ignora, într-atâta de mult până ce o va dispera, ,,Eu o ignor, zâmbesc ... n-o să mă aibă, / O
fac să mă urască și să plângă!”, (pag. 70). Citindu-i poemele, am intrat în melancolie și
mi-am adus aminte (a câta oară?) cât de frumoasă este dragostea și cât de
repede dispare. Cu câtă sinceritate o ilustrează în serialul de poeme ,,Suflet
rătăcit”, am să vă las pe dumneavoastră să gustați dulceața versurilor! Poetul
își ascultă inima dar încă așteaptă ,,fata
din vise” (pag. 70), ,,Voi aștepta
iar clipa când vii ca o ispită, / Să mi te-arunci în brațe, de trupul meu
lipită”. Totuși, iubirea are un nume - ,,Selena”, (pag. 71), iar poetul are siguranța că iubirea o să vină
la el. Chiar plânge, pentru câteva clipe, apoi o dată cu ivirea zorilor ,,... chipul ți se pierde în negurile ceții / Iar
visul meu dispare în zorii dimineții ”, (pag. 72) - ,,Știu c-o să vii la mine!”. Cu poemul ,,Azi simt ceva în suflet ...”, poetul descoperă că ,,Mă simt robit de tine, d echipul tău angelic
/ Ce îmi apare-n față, în visul meu pastelic”, (pag. 73) și totuși ,,Azi mă retrag în mine, mă-nchid ca într-o
cușcă, / Căci simt ceva în suflet, ceva care mă mușcă!”. Simt apropierea de
Eminescu, și chiar aș face următoarea afirmație, la care desigur mă voi
reîntoarce, pentru a o susține sau nu: văd în acest poet și în poemele
dumisale, motivul eminescian ,,pe mine, mie, redă-mă!”. E de discutat!
Poetul Gabriel Gherbăluță, (pag. 75 - 81),
– din Galați, propune spre a fi antologat cu câteva sonete ,, ... despre cât de mic sunt”, ,,... de-a
baba orbul”, ,,... despre cu și iernile din el”. În ,,Sonetul morții scris pe os de tâmplă”, (pag. 77), apar personaje
miologice ,,la inorogi mai vin să mă
închin”, ,,au emigrat sub cruce toți ciclopii”. Ciclopii – în mitologia
greacă, sunt ființe fabuloase. Niște uriași cu un singur ochi în frunte - și
inorogii – animal fabulos cu corp de cal și corn în frunte (rinocer) – sunt
personajele ce-l ajută în creațiile sonetelor. Tot el este cel care scriind
sonetele recunoaște că uneori cuvântul ,,naște
Sahare”, (pag. 78), iar citindu-i cu mare atenție sonetele îmi dau seama că
din Sahara și până la Cronos – zeul timpului etern - sau Olimp nu e decât un
pas. Crede în vindecarea spirituală, altfel nu s-ar fi scris ,,Sonet despre posibile vindecări”, (pag.
80 -81). ,,mai trag de timp, mai mușc
dintr-o secundă / încă mi-e foame și nu vreau să mor, / îl strig pe chronos, nu
vrea să-mi răspundă / în van îl strig, mi-e noapte și mi-e nor”.
Vasile Bele
*
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu