ŞCOALA ROMÂNEASCĂ, ÎNCOTRO ?!

                                                           

      de prof. Mihai LITINSCHI

Încerc, cu autoritatea conferită de peste 40 de ani în slujba catedrei, cu zeci de participări la olimpiade naţionale, judeţene, locale, la concursuri de admitere şi de bacalaureat, să exprim un punct de vedere, deloc exclusivist, chiar participativ, din ce în ce mai îngrijorat de o amplă deteriorare ce se constată de la an la an în şcoala românească la toate nivelurile şi de toate tipurile. Subliniez de la început, cu toată fermitatea şi convingerea, că nu elementul uman de calitate lipseşte, nivelul IQ-ului chiar a crescut în ultimul deceniu, prin îmbogăţirea surselor de informare şi a posibilităţii alternării acestora în funcţie de preferinţe, pentru a răspunde şi celor mai riguroase cerinţe ale unui tineret studios din ce în ce mai evoluat şi mai exigent. Dovadă, reprezentările, în continuare remarcabile, la olimpiadele internaţionale, la concursurile de inventică, participarea elevilor şi studenţilor români la proiecte naţionale şi internaţionale de anvergură. Nu este mai puţin important de subliniat însă şi un cras dezinteres pentru studiu, dar şi pentru muncă în general, al unor reprezentanţi ai tinerei generaţii aflaţi pe cealaltă parte a curbei lui Gauss în ceea ce priveşte inteligenţa, dar şi educaţia, cei care umplu foile matricole şi tabelele afişate după testările naţionale, examenele de admitere sau bacalaureat, cu note mult sub 4; tot aceştia măresc alarmant procentul şomerilor, pentru că nu sunt atraşi de munci necalificate, iar pentru o minimă pregătire au nevoie de absolvirea unor cursuri de calificare oferite gratuit de stat, de care de asemenea nu sunt atraşi, preferând să trăiască pe spinarea părinţilor sau să se implice în afaceri ilegale cu droguri şi ţigări, ori în bande organizate, să atace bănci şi magazine sau case locuite de bătrâni neajutoraţi. Nu mai vorbim că barurile şi restaurantele sunt pline-ochi cu ei, iar consumul de droguri, alcool şi ţigări a devenit un adevărat flagel naţional. Aşadar, dacă gradul de înzestrare genetică este în continuare mulţumitor pentru români – până când urmările agenţilor de depreciere a sănătăţii populaţiei enumeraţi mai sus nu vor dezechilibra evident dotările naturale, cum începe să se întâmple deja în câteva ţări din lume – nu acelaşi lucru se poate afirma despre dotarea materială şi ştiinţifică a instituţiilor de învăţământ româneşti, anulându-se astfel un principiu elementar că „la condiţii egale – cerinţe egale”. Cum să pretinzi aceleaşi rezultate de la şcoli fără cadre didactice calificate, fără mijloace de învăţământ, fără curent electric şi căldură, fără spaţii sanitare civilizate, cu dimensiuni ale spaţiilor de învăţare şi cu bănci improprii desfăşurării procesului de învăţare, care poate dura uneori chiar şi 6 ore zilnic?

O altă problemă esenţială este cea a structurii şcolii româneşti. Se bâjbâie de zeci de ani în ceea ce priveşte găsirea unei formule cât mai adecvate la nivelul postgimnazial. Nici trecerea de la grădiniţă la şcoala primară nu a regăsit cele mai fericite auspicii, nici învăţământul gimnazial nu şi-a consolidat încă programele/curriculum-urile şi nici obiectele/specialităţile de învăţare. Ca o mică paranteză, susţin în continuare, cum am făcut-o, de altfel, în ultimii 20 de ani, un învăţământ gimnazial opţional, cu clase, sau chiar unităţi de învăţământ cu caracter vocaţional – de muzică, de balet, de arte plastice, de sport etc. – pe măsura dotării fizice şi intelectuale a elevilor şi în funcţie de opţiunile lor, iar pentru marea masă a participanţilor la nivelul gimnazial – posibilitatea alegerii încă din clasa a V-a a profilului uman sau real, cu obligativitatea învăţării la toate profilurile, vocaţional, real, uman, a două limbi de circulaţie internaţională. Revenind la nivelul postgimnazial, existenţa liceelor tehnologice, aşa cum există şi funcţionează acum – mai bine-zis cum agonizează – nu face decât să creeze o mare confuzie în rândul elevilor care le populează, şi o mare gaură neagră în economia naţională: pe de o parte apariţia şi adâncirea crizei forţei de muncă, pe de altă parte creşterea şomajului. Argumentez: aceste licee tehnologice ar trebui să pregătească muncitori calificaţi în diverse domenii solicitate de cerinţele pieţei forţei de muncă, dar observăm cu stupoare că din nomenclatorul de meserii – în care au apărut şi zeci de specialităţi noi, pentru care, de asemenea, nimeni nu se gândeşte unde şi cum poate fi pregătită forţa de muncă – încep să aibă o palidă reprezentare meserii care sunt foarte active încă, precum sudor, strungar, frezor, forjor, ceasornicar, fierar, şelar, potcovar etc., pentru care am început să solicităm chiar specialişti din afara ţării; din cealaltă perspectivă, neavând priceperea necesară încadrării într-un loc de muncă după absolvirea liceului, conform legilor protecţiei sociale, aceşti tineri de peste 18 ani cer ajutor de şomaj şi nu au posibilitate nici a înscrierii la cursurile unei forme de învăţământ superior, pentru că, aşa cum am văzut, nu trec de examenul de bacalaureat, iar dacă reuşesc totuşi să-l ia, nu pot face faţă rigorilor învăţământului superior, pornind chiar de la admitere. Aceste licee ar trebui transformate de îndată în şcoli profesionale şi de meserii, aşa cum au existat dintotdeauna în şcoala tradiţională românească, acoperind astfel cerinţele economiei naţionale şi răspunzând totdeodată opţiunilor tinerilor pentru un drum potrivit în viaţă. Trebuie să introducem în paralel şi conceptul că nu există meserii pentru care să se dea „spor de ruşine”, dacă aceste meserii se efectuează cu respectarea normelor de protecţie socială, cu mijloace tehnice adecvate şi cu o atitudine modernă despre muncă.

Cât priveşte liceele „reale, umaniste, de cultură generală” sau cum se vor mai fi numind, e necesară pentru ele o restructurare a programelor, în sensul dezafectării de obiecte şi materii neinteresante şi neimportante pentru pregătirea profesională şi pentru viaţă a tinerilor, a esenţializării materiei de învăţat, a legării ei de practică, pentru a deveni funcţională în viaţa de zi cu zi, dar şi atractivă în cadrul procesului de asimilare; se va reduce astfel şi timpul de lucru al elevului, atât acasă, cât şi la şcoală, dar se va schimba şi părerea cvasiunanimă a subiecţilor învăţării că şcoala e un locaş de tortură, nu un loc unde se formează caracterul şi personalitatea, unde se capătă cunoştinţele pentru viitor, unde se face şi educaţie. Pentru că acest capitol începe să fie din ce în ce mai neglijat, cu atât mai mult cu cât mediul de acasă lasă uneori foarte mult de dorit, alteori e aproape inexistent ca valoare educativă şi culturală, din cauza implicării părinţilor în problemele propriei meserii sau ocupaţii şi din alte varii motive, şi atunci adolescentul ar avea nevoie de răspunsuri la multele întrebări care îl frământă şi pe care cel mai calificat să le dea este mentorul său, profesorul, cel care, de cele mai multe ori, ar trebui să-i fie şi un real model în viaţă. Ce modele pot deveni însă aceşti viitori profesori, când eşuează lamentabil în titularizarea la catedră, în proporţie de peste 50%, cu note de 2 şi 3, când comit fraude la examene, când fac meditaţii pe bani împovărători pentru bugetul precar a multor familii de români, nevoiţi să apeleze la această formă de pregătire suplimentară, dată fiind existenţa în sistem a acestor profesori slab pregătiţi sau indolenţi. Am cunoscut sau mi-au relatat elevii mei despre profesori hrăpăreţi, care îşi făcuseră propria şcoală în apartament sau în grădină, „pregătind” câte 20 de elevi odată şi „taxându-i” fără să-şi facă scrupule, sub cinicul slogan, cum că „domnia şi prostia se plătesc”. Dar am şi plăcuta revelaţie a unor adevărate exemple de dăruire şi probitate profesională, departe de astfel de porniri, dar aproape de sufletul copiilor, cu promovabilitate aproape de procentul maxim, cu reuşite la olimpiade, cu acţiuni culturale stimulative şi educative, care scoteau din anonimat localitatea unde trăiau şi munceau.

Cum nu am pretenţia că părerile mele sunt un panaceu în stare să vindece rănile destul de grave ale şcolii româneşti, ci doar punctul de pornire al unor alte puncte de vedere, aştept ca ele să apară şi să mişte ceva într-un sistem al cărui imobilism devine de-a dreptul alarmant.