Cea mai mare problemă a învăţământului
românesc este resursa umană şi din şcoli, şi din ministere, şi din
inspectorate. Iar se schimbă Legea Educaţiei. Nu e un semn de progres,
ci unul de neputinţă. Din păcate, se poate muta anul şcolar de colo-colo,
liceul la creşă, grădiniţa la universităţi, se poate impune ca privatul să
devină public, iar şcolile publice să nu mai primească bani de la buget, se pot
croi de toate, poftă să aibă ministrul. Principala problemă însă rămâne
neatinsă. Evaluarea Naţională şi Bacalaureatul au funcţionat, din nou, ca o
hârtie de turnesol. E adevărat,
pentru părinţi si copii. Pentru profesori şi pentru minister, nu. Constat că
lumea a plecat în vacanţă şi nici măcar un profesor sau un angajat al ministerului,
cu atât mai puţin ministrul, nu s-au deranjat cu vreo explicaţie pentru
şocantele contradicţii ale evaluărilor. Vă amintiţi ce de note au fost
majorate, chiar şi cu două puncte, după depunerea contestaţiilor? Vă daţi seama
câţi copii poate şi-au ratat liceul, pentru că nişte domni şi doamne din
comisii (eu nu îi pot numi profesori) au notat după frustrările lor? Parcă îi
aud: Dă-i încolo, noi stăm în căldură să le corectăm lucrările pe bani de
nimic, nici apă nu ne dau, să simtă şi ei cât de greu ne e! Nici până în ziua
de astăzi ministerul nu s-a simţit ruşinat. Nu a simţit nevoia să comunice
public cum a fost şi este posibil ca, pe un barem care ar trebui să nu lase loc
la interpretări atât de subiective, profesorii să calculeze atât de diferit
punctajul. Nici până astăzi nu ne explică, nici măcar un profesor onest, cum e
posibil acest fenomen. Cea mai mare problemă a sistemului de educaţie nu e nici
vacanţa şcolară, nici mutatul creşelor, nici grădiniţa obligatorie. Sunt şi pe aici hibe, chiar foarte mari
când vine vorba de curriculum, de programă, de manuale. Dar cea mai mare problemă e resursa umană şi din
şcoli, şi din ministere, şi din inspectorate. De la cei care predau în loc să
educe până la cei care evaluează, în loc să descopere şi să încurajeze
competenţele elevului. Acolo e buba: resursa umană. Iar această problemă nu se
rezolvă fără schimbarea grilei de salarizare şi fără un barem usturător pentru
a intra sau a rămâne în sistem. Legea asta se poate modifica în funcţie de
schimbările climaterice, dacă aşa se pofteşte de „sus“. Educaţia din şcoli va
fi la fel de precară şi aproape ineficientă. Până nu se găsesc bani şi până
când nu vom avea profesori foarte bine plăţiţi, cel puţin cum sunt plătiţi parlamentarii,
tot degeaba. Şi, după ce îi plătim astfel, ştiu sigur că se mai poate face
ceva: selecţia cadrelor didactice, pe criterii atât de drastice, încât nu
oricine să poată intra sau rămâne în sistem. Să fii profesor trebuie să devină
o mândrie, nu o umilinţă. Şi, pentru asta, e cazul ca profesorii să fie primii
cel mai bine plătiţi dintre bugetari. Şi să aibă condiţii grele de îndeplinit,
ca să aibă mândria de a fi profesor. Atunci când Finlanda a demarat reforma în
sistemul de învăţâmânt, care a devenit în 20 de ani cel mai performant, a
început cu pregătirea resursei umane. În Finlanda e mult mai uşor să devii
avocat sau medic, decât profesor. Iar, pentru că poziţia de profesor este una
cu o foarte mare responsabilitate şi nu oricine poate intra în sistem, acele
persoane sunt plătite pe măsură. Un profesor de liceu are aproape 50.000 de euro pe an. E adevărat că
intervine un detaliu major de viziune: salariile profesorilor nu se stabilesc
de către guvernul central, ci la nivel regional şi al localităţii în care îşi
desfăşoară profesorii activitatea. Desigur, noi suntem şi aici la coada
clasamentului: salariul anual brut al unui profesor de liceu, la final de
carieră, este de aproape 5.100 de euro. Şi atunci e normal să ai profesori care
rămân la catedră deşi au trecut cu greu examenul de titularizare, adică 37,55%
dintre candidaţi au luat nota minimă 7. Mai mult, peste 26 la sută dintre candidaţi au luat note sub 5, adică
persoane care aspiră să ajungă la catedră.
Adriana Săftoiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu