Cine nu vede că lumea-i cu
totul dată peste cap (noua morală îmbrăţişată de tot mai mulţi, o morală à rebours în care binele şi răul se
amestecă şi se convertesc până la năucire, asimetriile sociale şi economice se
accentuează, nemulţumirile de ordin material sporesc de la o zi la alta, iar
disperările fie că iau calea bătătorită a sinuciderilor, fie pe aceea a
migraţiei în masă) şi că România postdecembristă a ajuns în topul ţărilor ce
produc probleme şi le livrează la export prin gama extrem de diversificată a
nelegiuiţilor – de la găinari, cerşetori şi borfaşi de rând, până la demnitari,
şparlamentari şi tâlhari de rang
mondial!
În acest marasm cu
pretenţii democratice şi progresiste, în care taie şi spânzură ba „Fac ce vor
muşchii mei”, ba „Puţin îmi pasă”, ba „După noi, potopul!”, pe cine mai poate
mira faptul că artele în general au luat-o serios pe arătură şi că literatura
postmodernistă în special pare mai degrabă o glumă neizbutită, un divertisment
anapoda sau un jalnic epifenomen spiritual din marea familie a dadaismului.
Indiscutabil că lucrurile
la acest capitol sunt de speriat, căci nu-i un semnal de alarmă oarecare
mărturisirea tranşantă a Zoei Dumitrescu-Buşulenga, eminent cărturar şi filolog,
cum că din scrierile postmoderniste ea nu înţelege nimic!
Iar eu, la rândul meu,
iată ce cred despre iluziile şi deziluziile poeziei şi prozei postmoderniste,
laolaltă cu toate făcăturile aferente lor: antologii, reviste şi site-uri,
uniuni, cenacluri şi festivaluri, forme premiate şi premii formale, critici
edulcorate şi penibile dulcegării ridicate în slăvi de anumiţi critici, nu
numai ridicoli până-n măduva oaselor prin limbajul tras de păr din care-şi fac
un mod de-a trăi cât mai confortabil, ci mai ales prin statornica indiferenţă
sau – după caz – mârşăvie cu care tratează scrierile condeierilor neagreaţi, de
cele mai multe ori din motive extraliterare (pur şi simplu aceştia nu fac parte
din cercul lor de adulatori, deci nu face să-şi mai bată capul cu ei, cu toate
că unii au talent cu carul)...
Se spune, și pe bună
dreptate, că tot românul este poet. Mai ales acuma, cu ofensiva
postmodernismului, nici n-ai trebuință de mare lucru ca să te poți împopoțona
cu titlul de poet: nu tu cultură, nu tu reguli gramaticale, nu tu har poetic și
sensibilitate.
Totul este ca respectivul
să se pună temeinic pe scris, înșirând cuvintele după o logică de-a baba oarba,
de care simțirea poetică fuge mai ceva ca dracu de tămâie, că de celelalte se
ocupă alții: de ai prieteni în tagma scriitoricească și reportericească, te
publică ei tot acuși-acuși, chiar cu riscul de-a pierde unii cititori
insuficient dați la rindeaua culturii fără frontiere în ale formei și
conținutului; iar de ai cunoștințe printre condeierii cu pretenții în ale
criticii de toate culorile, apoi om te-ai făcut și poet cu acte-n regulă te-ai
văzut, că doar ăsta-i rolul unora ca aceștia – să contrazică până și logica
divină cu acei indivizi doritori de nemurire ce li s-au lipit de suflet și a
căror neînzestrare poetică este direct proporțională cu ambiția de care se lasă
îmboldiți...
Prin urmare, într-o țară
așa ca România, unde toate merg ca pe roate (sic!) chiar și acuma când
șandramaua-i cu roțile-n sus, cetățenii ori se îndeletnicesc cu tainele scrisului
la plesneală (vezi liota de puşcăriaşi cu ştaif), ori intră-n politică pentru
ca neam de neamul lor să nu mai știe ce-i „sărăcia și nevoile și neamul”, ori
se-apucă în văzul lumii de tâlhării pe picior mare, ceea ce înseamnă că au
îmbrățișat cea mai demnă și sigură profesie de pe aceste meleaguri – aceea de
ciocoi.
Mă rog, că se scrie pe
rupte nici nu-i așa de rău. Că doar florile au nevoie de bălegar pentru a-și
desăvârși menirea cu gingășia culorilor și dulceața amețitoare a parfumului.
Altele sunt neajunsurile
cu acești nostimi poetași și cu producțiile lor fără nici un chichirez. Este
treaba revistelor care, vrând să-și facă stocuri, acceptă atâtea făcături din
categoria acestor simple îmbinări de cuvinte ce nu spun nimic, dar au darul
să-i irite pe unii cititori, încât
redactorul șef se vede obligat la un moment dat să-i înștiințeze pe
colaboratori că primește orice fel de material, mai puțin poezie. De asemenea,
este treaba unor asemenea condeieri, care nu izbutesc să vadă pădurea emoției
artistice din pricina formei copacilor, dacă se apreciază unii pe alții până
acolo încât ajung să se considere reprezentanții de frunte ai poeziei românești
contemporane (măcar la nivel regional), dovadă că, aidoma unor veritabili
clasici, ei nu lipsesc din nici o antologie de acest gen, în pofida faptului că
vreo câțiva – fără discuție, deosebit de importanți – își susțin pretențiile la
nemurirea locală cu una, cel mult două plachete de poezioare.
Dar - și asta nu este
numai treaba lor! – aceste sărmane plachete s-au dovedit la vremea apariției
lor într-atât de valoroase pentru anumiți factori decizionali, încât de îndată
le-au asigurat autorilor pătrunderea în Uniunea Scriitorilor din România (USR)
și – după cum spuneam mai sus – veșnica lor pomenire în toate terfeloagele cu
iz antologic și laudativ, unde ei apar nu doar în calitate de versificatori și
intelectuali, ci și în aceea de personalități ale zonei!...
Și când te gândești că în
recent apărutul cărțoi cu personalități maramureșene, cărțoi care se impune
atenției doar prin greutate (circa 5 kilograme) și preț (colo către 800 lei),
în această monstruozitate, zic, au intrat de-a valma, după vrerea autorului
Vasile Iuga de Săliște, străbuni cu biografia incompletă, dar mai ales
nenumărați și însemnați (iarăşi sic!) contemporani, de la tehnicieni veterinari
și pînă la dascăli universitari, a căror operă este cuprinsă între zero cu
ochi, vorba lui Shakespeare, și inepuizabilele plachete de care am tot amintit!
Da, dar cei mai firoscoși
dintre aleșii lui Vasile Iuga își completează biografia (totodată își dovedesc
dreptul incontestabil la statutul de personalitate a locului) fie prin precizarea faptului că sunt neobosiți
activiști pe tărâm cultural (fac parte din naiba știe câte cenacluri literare)
sau pe tărâm social (cetățeni de onoare ai unor renumite localități de pe văile
Maramureșului), fie că sunt coautori ai unor importante lucrări pentru cultura
și știința locală.
Pesemne că Vasile Iuga a
urmărit ca prin recenta apariție editorială să se apropie de performanța
celebrului logician englez Bertrand Russell, cel care și-a cărat cu trăsura
manualele de logică elaborate în colaborare cu A.N.Whitehead, motiv pentru care
conjudețeanul nostru s-a văzut nevoit să-i ridice la rangul de personalități
atât pe prieteni și consăteni, cât și pe sponsori (coșcogeamite cărțoiul costă,
nu glumă!). Pe lângă aceștia mai este și grupul celor cu care autorul pare să
se fi înțeles în prealabil să strecoare pe careva din familie printre
personalități, cu condiția ca aceștia să-i pună în palmă prețul de coșmar al
unui exemplar, bani cu care la o adică puteau să-și cumpere aproape o jumătate
de bibliotecă.
Dar, de, nu poți fi personalitate,
fie și a locului, fără să ieși în evidență prin ceva anume...
De altminteri, dorința de
evidențiere cu orice chip, chiar cu riscul de-a părea ridicol, este atât de
aprigă pe aceste plaiuri, încât mi-a fost dat să cunosc pe autorul unui volumaș
pricăjit (la propriu și la figurat) de versuri postmoderniste, care după ce s-a
văzut cu opera în brațe, se gândea foarte serios să-și facă dosarul pentru
intrarea în USR... Dar iarăși revin și zic că o fi avut el niscaiva informații
despre felul cum și-au aranjat alți confrați intrarea în acest club
hiperlăbărțat, caz în care fenomenul devine de masă, iar ridicolul se
banalizează până la dispariție.
Acuma să nu-și închipuie
cineva că postmodernismul își face mendrele doar în poezie. Nu, el este prezent
pretutindeni în arte, ba chiar și dincolo de acestea. Iată de ce în romanul Magicianul, scriitorul englez John
Fowels îl pune pe straniul său personaj Maurice Conchis să afirme: „Romanul
este mort. Mort, cum este moartă alchimia”, pentru ca puțin mai încolo să
vorbească de necesitatea întemeierii unui meta-teatru
sau teatru fără limite, altfel spus un teatru
metafizic sau terapeutic.
Nu știu cât de convins a
fost scriitorul englez de cele afirmate, atâta timp cât romanul lui este viu
tocmai datorită faptului că urmează linia clasică a scrierilor de acest gen, o
linie garantată de estetica raționalității și bunului simț, prin care autorul
menține o legătură strânsă cu cititorii – el își expune concepțiile și
crezurile artistice, iar ei îl înțeleg, căci sufletele lor rezonează la unison.
...Vrând parcă destinul să
mă pună la încercare, în urmă cu ceva timp am primit de la un scriitor
hipermodern două scrieri, pe care el se încăpățâna să le numească romane. Mă
ruga să le citesc și să scriu despre ele, notând pe internet și în scrisoarea
ce însoțea coletul că a citit câteva articole semnate de mine și că ele l-au
convins că eu aș fi una din puținele persoane care poate pătrunde în înțelesul
ascuns al cărților lui.
Martor mi-i bunul Dumnezeu
că am vrut să-i fac pe plac. Din păcate n-am rămas cu mare lucru după
parcurgerea scrierilor – doar fraze haotice și trunchiate, respectiv
aglomerații de cuvinte ce par frânturi dintr-un delir, ori poate că versurile
voit nefinalizate ale unui lung și nedeslușit poem.
Crezând că eu am probleme
în receptarea acestui gen de scriere și nevroind să-l dezamăgesc pe autorul
atât de încrezător în perspicacitatea mea, m-am dus glonț la doi cărturari,
cărora le-am lăsat cărțile să le citească, urmând ca peste câteva zile să ne
confruntăm impresiile.
Dacă întâlnirea noastră
n-a adus în ceea ce mă privește vreun spor la înțelegerea cărților cu pricina
(unul dintre intelectuali nici măcar n-a putut citi cartea până la capăt,
susținând sus și tare că este o probă grăitoare de cum nu trebuie să se
scrie!), în schimb, după discuția cu ei mi-am redobândit liniștea sufletească,
repetându-mi de câteva ori la rând: Logica și rațiunea n-au suficiente resurse
pentru a putea explora genunile ilogicului și iraționalului!
Dovadă în acest sens este
neputința de ani și ani a atâtor minți lucide de pe întinsul globului de a opri
ofensiva inconștientului cu iz nuclear din mințile politicienilor și
generalilor...
Sighetu Marmației, George
PETROVAI
12 sept. 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu