Preşedintele PRM Corneliu Vadim Tudor, 65 de ani, a fost dus
de urgenţă, luni, 14 septembrie 2015,la Spitalul Militar
din Capitală din cauza unor probleme respiratorii. Potrivit România TV,
Corneliu Vadim Tudor suferea de edem pulmonar acut. La scurt timp de la
internare, C.V. Tudor ar fi făcut infarct şi a DECEDAT la Centrul Clinic de Urgenţă de Boli Cardiovasculare
al Armatei din capitală, ora 18,30. Dumnezeu să-l ierte! Sincere condoleanţe familiei, membrilor PRM şi simpatizanţilor acestui partid românesc!
Ultima postare în "Tricolorul" a lui Corneliu Vadim TUDOR este aceasta:
Editorial. “O „performanţă” a bezmeticei politici americane:
ROMÂNII I-AU APLAUDAT PE RUŞI ÎN PICIOARE!
Ambasada Rusiei la Bucureşti mi-a trimis o
invitaţie la concertul Corului Armatei Roşii – Alexandrov. A fost o singură
reprezentaţie: sîmbătă, 12 septembrie 2015, la Sala Radio. Era o zi
foarte încărcată pentru mine. Era ziua în care îmi propusesem să merg în
pelerinaj la 5 cimitire, la mormintele părinţilor mei, ale prietenilor
scriitori, cu două maşini pline de flori şi de pomeni. Nu s-a mai putut, aşa că
s-au dus soţia şi fiicele să facă acest apostolat creştin. La orele 12,30 am
primit la partid o echipă de la „Observatorul” Antenei 1, în legătură cu
dispariţia ciudată a Mitzurei Arghezi. Poliţia face o gafă monumentală: refuză
să divulge unde a fost dusă această femeie de aproape 91 de ani. I-am dat un
SMS lui Gabriel Oprea, dar el se crede foarte important, doar l-a trimis Klaus
Iohannis la JAI
(Justiţie, Afaceri Interne). Uite o „afacere internă”, puştiule: a fost răpită
din Spitalul Elias, cu acordul Poliţiei (?!) fiica marelui scriitor Tudor
Arghezi, dar noi, colegii ei de partid şi fiica fratelui ei, nu avem dreptul să
ştim unde a fost ascunsă! Dar, să merg mai departe. La orele 13 am prezidat o
şedinţă a Biroului Permanent al PRM, în pregătirea Congresului VI. Au venit
zeci de oameni, din toate Filialele.
Partidul există
şi funcţionează, în ciuda unor intriganţi penibili, care ne-au trambalat prin
tribunale, după care şi-au creat, ei înşişi, nişte partiduleţe de 0,003%. N-am
cum să-i ajut, asta-i situaţia: javrele latră, caravana trece. La orele 15 a venit o echipă de la
postul România TV şi am participat la o emisiune – jumătate despre nelegiuirile
lui Sorin Oprescu, jumătate despre cele ale lui Traian Băsescu. Ambii primari
ai Capitalei. Săracul Bucureşti… I-a fost dat să aibă, în ultimii 25 de ani,
aproape numai bandiţi pe post de primari: Dan Predescu, Nicolae Viorel Oproiu,
Crin Halaian, Traian Băsescu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu… Ce vacă de muls!
Ce blestem! Tot la România
TV am vorbit, cu cîteva zile în urmă, despre etalonul moral
care a fost Delavrancea, primarul Capitalei, la începutul Secolului XX. Ar fi
îngropat autorul capodoperei „Apus de Soare” un seif cu purcoaie de bani sub
coteţul cîinelui? Cît de rău s-a ticăloşit lumea asta românească? După emsiune,
am primit în audienţă mai mulţi fruntaşi ai partidului, am dat autografe pe
ultimele volume ale mele şi am plecat la spectacol. De fiecare dată cînd trec
prin zona aceea (Str. General Berthelot – Temişana – Colegiul Sf. Sava) am o
strîngere de inimă. Cîte amintiri pot avea legate de acest perimetru… L-am
colindat, per pedes, de mii de ori în anii de liceu, dar şi după aceea, ca
tînăr scriitor care bătea la porţile Radioului. „Parfumul străzilor” – inspirat
titlul al unui cîntec, care a fost coloana sonoră a unui film despre
ilegalişti, cu marele actor Octavian Cotescu în rolul principal. Mare coadă la
intrarea în sală! Atît înainte, cît şi după reprezentaţie m-am întîlnit cu
oameni de cultură, de care mă leagă relaţii de preţuire şi colaborare. Iată-l
pe Dinu Săraru, care, deşi se deplasează greu (a depăşit 83 de ani), a venit de
la Slătioara ,
împreună cu soţia sa, Viviana. Iată-l şi pe fostul senator Florin Rotaru, cu
nevasta lui, Julieta, şi cu una dintre cele două fetiţe, în vîrstă de 4 ani. Am
stat alături de poeta Cleopatra Lorinţiu, văduva unor oameni la care am ţinut:
Aurel Dragoş Munteanu şi Gh. Tomozei. Mi-a făcut plăcere să-i văd pe generalii
Mircea Olaru (şeful Jandarmeriei) şi Gabriel Creţu (director adjunct la SPP ). M-am salutat şi cu
fiicele unor oameni iluştri: Irina Cajal (fata acad. Nicolae Cajal) şi pianista
Ilinca Dumitrescu (fata compozitorului Ion Dumitrescu). M-a abordat şi fiica
lui Victor Brâncoveanu, care, în 2004, a venit din SUA la mine acasă, a intrat
în PRM – dar, fiind în vîrstă şi suferind, n-a mai apucat alegerile. Mai multe
feţe bisericeşti mi-au prilejuit un dialog despre nevoia de prudenţă şi
înţelepciune în abordarea problemei aşa-zişilor refugiaţi: „Sigur că ne e milă
de ei – dar o vorbă veche spune că cine plînge pentru toată lumea orbeşte, iar
noi trebuie să avem grijă de românii noştri, care sînt amărîţi pînă la Dumnezeu !” Foarte mulţi
ruşi în sală. Cu greu am recunoscut-o pe văduva lui Tănase Negulescu, fost
profesor la ASE –
Ludmila, cu care am făcut revelionul din anii 1975-1976, la o cabană din Munţii
Vrancei. Îi spunea fratelui meu, Marcu, ce frumos eram eu, acum 40 de ani –
probabil că aşa mă vedea ea, dar eu nu m-am considerat, niciodată, aşa.
A început
spectacolul. Prezentatoare: Natalia Mujenikova, directoare a Centrului Rus de
Ştiinţă şi Cultură, Secretar I al Ambasadei. Îmi aduc aminte că sînt membru al
Academiei de Ştiinţe ale Naturii a Federaţiei Ruse, că i-am cunoscut, bine, pe
Serghei Lavrov, ministru de Externe, pe Dmitri Rogozin – vicepremier, pe
Ghennadi Ziuganov, secrear general al PCUS. Îmi mai amintesc că am depus flori
la mormintele lui Dostoievski, Ceaikovski, Esenin…Că mi-a apărut, la Sankt Petersburg ,
cartea de aforisme în limba rusă. Dar îmi mai aduc aminte, cu durere în suflet,
că iubitul meu tată a fost rănit la
Odessa , în 1941. Că Basarabia şi Bucovina ne-au fost răpite
de Stalin. Şi că dictatura bolşevică a băgat în temniţe aproape toată floarea
politicii, culturii, ştiinţei şi bisericii. Dar au trecut atîţia ani de atunci!
De altfel,. Turneul Ansamblului Alexandrov tocmai asta celebrează: jubileul a
70 de ani de la victoria asupra fascismului. În timp ce orchestra şi corul
intonează tot felul de cîntece, pe ecranul din fundal sînt proiectate scene din
război. Cîtă putere evocatoare! „Carte cu litere de foc e războiul” – scria un
antic. Două popoare mari – ruşii şi germanii – să se extermine în halul ăsta,
să-şi facă atîta rău! Ce nebunie colectivă! Ce duh rău i-a dat Dumnezeu acelei
generaţii de lideri politici! Dar a venit Pacea. Rănile umanităţii s-au
cicatrizat, încet-încet. De ce sînt bune şi necesare asemenea momente
evocatoare, cum sînt spectacolele, depunerile de coroane, parăzile? Pentru
păstrarea, veşnic trează, a conştiinţei. Să nu se repete atrocităţile. Mintea
mea lucrează tot timpul, gîndul îmi zboară, fac asociaţii de idei în funcţie de
sentimentele pe care mi le stîrnesc imaginile de pe ecran şi muzica.
Neîndoielnic, ruşii au voci de aur. Mă gîndesc la basul Ivan Rebrov, pe care îl
ascultam în anii ’70, pe o casetă audio. Atunci am cunoscut „Balada lui Stenka
Razin”, „Polie, poliuşka maia” („Cîmpia mea”), „Mesteacănul” (Ceaikovski). Din păcate,
în prima parte a concertului nu le-am auzit. Am tras nădejde că vor fi interpretate după pauză.
Dar, dezamăgire! N-au fost cîntate! Am auzit, ce-i drept, alte bijuterii
muzicale: „Ocii ciornîie”, „Katiuşa”, „Kalinka”, „Valurile Amurului”, „Serile în
împrejuirimile Moscovei” (Soloviov Sedoi, nu ştiu de ce îmi vine să-i zic
Suhoi). Au fost cîntate şi un cîntec în limba română, despre primăvară şi
tractoare, ca şi unele piese din repertoriul internaţional. Un asemenea cor magnific poate interpreta
orice – chiar i-aş sugera să abordeze şi cea mai înălţătoare piesă a genului,
„Corul Robilor”, de Giuseppe Verdi. Dar nu le-a spus nimeni conducătorilor
ansamblului că românii cunosc şi îndrăgesc „Balada lui Stenka Rezin” şi „Polie,
Poliuşka maia”? Păcat.
Fratele meu şi-a
sunat fiica, în Thailanda, pentru a asculta cîteva acorduri. Ce mică a devenit
lumea, de cînd cu tehnica asta modernă! Ce forţă colosală are muzica! Aş dori
să adun într-un volum toate paginile pe care le-am consacrat muzicii. Undeva
scriam: „Aş putea trăi o zi fără pîine, dar nu fără muzică”. Nu mai vorbesc
despre rîndurile pe care le-am consacrat unor îngeri, ca Beethoven, Mozart,
Chopin, Ceaikovski, Enescu.
La final,
spectatorii au aplaudat frenetic. I-am spus atunci Cleopatrei Lorinţiu: „Americanii
i-au făcut pe români să-i aplaude pe ruşi în picioare!”. Nu e aşa? Aşa e. Toată lumea gîndeşte ca mine, dar
prea puţini au curajul, sau posibilitatea să o spună. Nu-i nimic, am eu şi
curaj, şi ocazia s-o rostesc răspicat. A devenit clar că politica bezmetică a
neoconservatorilor de peste Ocean vrea să bage România în război cu Rusia.
Caută tot felul de pretexte mincinoase: că Vladimir Putin ordonă asasinate, că
tot el a declanşat valurile de migratori, că vrea să refacă URSS, că uite-acuş,
acuş, acuş va da cu bomba atomică etc. Abia acum pricep sensul glumei din
copilăria noastră: „Minţi ca o gazetă imperialistă”. Fireşte că ruşii au
păcatele lor. Unul dintre ele: refuză să ne dea înapoi Tezaurul, la care un
naţionalist ca mine nu va renunţa în ruptul capului. Dar, în cazul de faţă –
conflictul zonal – yankeii îi zgîndăre, bagă băţul prin gard, dau foc întregii
zone, cu „revoluţiile portocalii” pe care poparele NU le vor. N-am să cad în
păcatul de a amesteca politica şi cultura, dar ceea ce s-a întîmplat în această
seară de toamnă la Bucureşti
e o lecţie pentru trufia autistă a americanilor, repet: românii i-au aplaudat
pe ruşi în picioare!”
Duminică, 13 septembie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu