Încă din secolul al
XIX-lea, o seamă de gânditori şi politicieni europeni, având sub ochi modelul
Statelor Unite ale Americii (SUA) şi pofta lor nesăţioasă de expansiune
teritorială şi economică, pledau din toate puterile pentru unificarea
politico-economică a ţărilor europene sub numele atotcuprinzător de Statele
Unite ale Europei (SUE).
Iar după primul război
mondial, adică atunci când era evidentă pentru toată suflarea că – pe tabla de
şah a economiei mondiale – s-a petrecut rocada între Europa şi SUA, respectiva
pledoarie s-a transformat în laitmotiv şi a luat chipul paneuropenismului
insistent.
După războiul ruso-japonez
din 1904-1905, război care – prin neinspiratele lucrături în Extremul Orient
ale englezilor împotriva imperialismului rusesc – a dus la ruşinoasa înfrângere
a colosului muscălesc de către micuţa Japonie (primul mare afront încasat de
rasa albă de la cea galbenă) şi la naşterea imperialismului nipon, poetul Paul
Valéry trăgea semnalul de alarmă în legătură cu egoismul Europei şi cu
europeanul „dominat de o ambiţie fără frâu”, pentru ca în perioada interbelică,
gânditorul francez André Siegfried să deplângă starea de instabilitate
economică a timpului şi să regrete deplasarea „centrului de gravitate” afară
din Europa, proces prin care bogăţia acesteia a trecut „în mâinile popoarelor
din America şi Asia”.
Şi dacă încă de-atunci era
vizibil că Statele Unite joacă rolul pe care Europa îl deţinuse în secolul 19
(cel mai mare exportator mondial de tehnică, tehnicieni şi capital), a doua
conflagraţie mondială i-a consolidat această poziţie de lider.
Căci, ne spune
P.P.Negulescu în Destinul omenirii,
dintr-un fund de sac, „predilect teren de invaziune”, cum se prezenta Europa în
epoca migraţiunii popoarelor (desigur, asta şi din pricina vecinătăţii cu
Atlanticul, nomazii neputând merge mai departe), ea „s-a transformat într-un
focar de expansiune”, astfel că, împinsă de la spate de Renaştere şi de aburul
revoluţiei industriale, în secolul 19 n-a fost numai locomotiva
tehnico-ştiinţifică a lumii şi, practic, singurul exportator de capital, ci şi
marele focar de iradiere a culturii şi civilizaţiei până la marginile
Pământului – în coloniile puterilor occidentale (Anglia, Franţa, Spania, Germania
etc.), dar şi în afara acestora (SUA, China, Japonia).
La vremea respectivă se
vorbea de o mistică a progresului,
întrucât ştiinţa, ne spune gânditorul român, „ce rămăsese la greci curiozitate
liberă, devenea acum mijloc de putere şi constrângere”.
Există, totuşi, trei
corpuri de condiţii specifice, care se opun încercărilor de imitare a Statelor
Unite de către strategii Europei unite. Acestea sunt: istoria şi pârghiile ei,
condiţiile geografico-economice şi ambianţa psiho-socială.
1)Popoarele şi limbile
europene s-au format în decursul veacurilor prin amestec la început cu
migratorii, precum şi prin lungul şir al asimilărilor şi altoirilor ulterioare,
pe când poporul american a rezultat la repezeală în veacul al XVIII-lea prin
vrerea destinului, care i-a pus laolaltă pe emigranţii şi aventurierii veniţi
de pretutindeni cu limbile, năravurile, tradiţiile şi păcatele lor, pentru a
crea „mişmaşul” etnic, pe seama căruia se amuza copios scriitorul american
Sinclair Lewis.
Apoi, în focul luptelor
pentru apărarea vieţii şi bunurilor („sărăcia şi nevoile şi neamul”), a limbii,
credinţei şi amintirilor, într-un cuvânt a gliei străbune, au apărut primii
fiori ai conştiinţei naţionale, din care - pe armăturile naţionalismului şi
patriotismului – s-a înălţat specificul naţional, adică ceea ce este atât de
propriu unui popor, încât îl deosebeşte de toate celelalte popoare ale lumii.
Fireşte, tot în focul
acestor lupte duse împotriva lăcomiei şi cinismului invadatorilor, au apărut
resentimentele naţionale şi poliţele neplătite ale istoriei. Dar izvorul urii
dintre statele şi popoarele Europei nu trebuie căutat cu obstinaţie în
naţionalism (mai mult sau mai puţin toate statele se fac „vinovate” de egoismul
benefic al naţionalismului, ce tocmai prin asta se dovedeşte natural şi
neprimejdios), ci – ne spune Negulescu - în hiperegoismul naţionalist al acelor
state, care, urmărind doar binele lor inclusiv pe căile injustiţiei şi
nedreptăţii, nu renunţă niciodată cu totul la posibilitatea agresiunii
împotriva popoarele paşnice de mai aproape sau de mai departe.
N.B.Americanii şi-au hipertrofiat naţionalismul de sorginte
cosmopolită în timpul execuţiilor organizate împotriva pieilor roşii,
adevăraţii proprietari ai întinselor pământuri din Vest, şi a războaielor cu
spaniolii...
2)Condiţiile
geografico-economice pledează la rândul lor în favoarea uniunii americane: Un
stat comparabil ca întindere cu Europa, dar cu o populaţie de 2,3 ori mai mică
şi cu bogăţii ale solului şi subsolului superioare bătrânului continent (fie şi
pentru aceea că industrializarea americană a demarat mai târziu), un stat care
n-a cunoscut pe propria piele dezastrele primului şi celui de-al doilea război
mondial (atacul de la Pearl Harbor a fost o nimica toată) şi care ştie mai bine
ca oricine să-şi conserve resursele proprii, deşi locuitorii săi (5% din
populaţia globului) consumă aproape un sfert din resursele energetice ale
lumii, bineînţeles că un asemenea bloc politico-economico-financiar are
capacitatea de-a rezista mult şi bine prin el însuşi. Ceea ce nu se poate spune
despre actuala Uniune Europeană, deja serios marcată de tensiunile mocnite dar
permanente dintre mulţumirea trufaşă a Vestului şi marea nemulţumire a Estului,
dintre opulenţa Nordului şi marile probleme cu care se confruntă Sudul.
3)În fine, din punct de
vedere psiho-social trebuie avut în vedere „aerul” american al preocupărilor
întru organizare şi obsesiva rentabilizare, respectiv întru asimilarea şi
rapida americanizare a noilor sosiţi, proces mult înlesnit de obligativitatea
limbii engleze în administraţie, justiţie şi armată, astfel că la acest capitol
ei au de-a face doar cu nişte, hai să le spunem, subdialecte de ordin social.
În schimb Europa se
confruntă şi va continua să se confrunte cu marea şi delicata problemă a
dialectelor – fiecare ţară şi popor cu dialectul său, ceea ce înseamnă altă
limbă şi obiceiuri, altă cultură şi civilizaţie, alte sentimente şi, desigur,
altă istorie.
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
14 oct. 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu