Deşi numai bunul Dumnezeu este original la modul
absolut, El – potrivit planului divin – creând văzutele şi nevăzutele fără
vreun model, totuşi, obişnuim să-i numim „originali” pe semenii care, în
gândire, limbaj, comportament sau vestimentaţie, se abat prin ceva anume de la
linia comună statornicită de tradiţii (vechiul devenit obişnuinţă), modă (noul
care-şi încearcă norocul) şi normele de convieţuire în comun. Şi în acele clipe
uităm că Martin Heidegger, după ce l-a citit pe Aristotel, a rămas surprins
câte banalităţi a putut înşira „cea mai cuprinzătoare minte a antichităţii”,
cum a fost alintat marele gânditor grec de către Karl Marx.
Prin urmare, mai corect
este să-i privim pe oameni ca pe nişte imitatori: Cei mulţi (grosul omenirii),
uită de natură şi, din apriga dorinţă de-a fi cineva în plan social, îi imită
ba cu zel, ba cu slugărnicie pe avuţii şi puternicii zilei, aşa că,
pierzându-se pe ei înşişi, sfârşesc prin a deveni nişte iluştri anonimi; cei
puţini (artiştii, gânditorii şi savanţii vizitaţi de genialitate), uită de ei
înşişi şi de ceilalţi semeni în uriaşul efort de-a imita natura, respectiv de-a
o cerceta cât mai temeinic, par ciudaţi şi caraghioşi, într-un cuvânt
originali, aşa că, ţinând morţiş să ştie cât mai mult pentru a da omenirii cât
mai mult, sfârşesc prin a fi cineva.
De altminteri, nu spunea
Francis Bacon că arta este un surogat al naturii? Dar tot el susţinea că „omul
atâta poate, cât ştie”. Fireşte, este adevărată şi reciproca acestei constatări
cu forţa şi valoarea unei axiome – „omul atâta ştie, cât poate”...
Cam la fel stau lucrurile
şi cu progresul. Pentru evoluţionişti, binomul evoluţie- progres este mai
presus de orice îndoială, căci după Darwin, de pildă, selecţia naturală
constituie factorul de căpetenie al progresului organic.
În schimb marele pesimist
german Arthur Schopenhauer avea o părere diametral opusă: Inteligenţa nefiind
decât preaplecata slugă a voinţei, iar voinţa fiind condamnată să rămână o
eternă creatoare de dorinţe, prin urmare, o cauză veşnică de suferinţă,
deoarece – ne asigură gânditorul – orice dorinţă este expresia unei suferinţe,
„progresul, în care cred atâţia oameni cu atâta naivitate, nu e decât o tristă
amăgire”.
Hegel la rândul lui
susţinea ideea că progresul intelectual al omenirii este limitat, mai exact că
trebuie să se oprească, practic nemaiavând ce să urmărească, după ce spiritul
individual îşi dă seama că-i identic cu restul lumii şi, drept urmare, se
reîntoarce la Raţiunea cosmică, factorul spiritual aşezat de neamţ la originea
Universului.
Înaintea celor doi
germani, scriitorul francez Jean Jacques Rousseau s-a ridicat împotriva
încrederii oarbe a lui Francis Bacon în progresul omenirii „prin dezvoltarea
corespunzătoare a artelor tehnice”, susţinând că „dezvoltarea ştiinţelor şi
artelor nu face lumea mai bună şi mai fericită, ci, dimpotrivă, mai rea şi mai
nefericită”. De unde, ne spune P.P.Negulescu în Destinul omenirii, „credinţa lui Rousseau că omul, de când a
început să gândească, a devenit un animal corupt şi, prin urmare, nefericit”,
precum şi celebrul lui îndemn adresat omului de pretutindeni de-a se întoarce
la natură.
Cum o asemenea întoarcere
nu numai că era imposibilă, dar a şi fost zdravăn luată în tărbacă de sarcasmul
neiertător al lui Voltaire (cică atunci când citea cărţile lui Rousseau, îl
apuca o poftă grozavă să umble în patru labe, dar cum trecuseră vreo şase
decenii de când pierduse obiceiul de-a umbla astfel, lasă altora mai capabili
ca el o întreprindere atât de serioasă), J.J.Rousseau a luat-o pe calea
reformelor, prilej binevenit pentru a-şi dezvolta ideile în câteva opere
faimoase, unde – în pofida decadenţei omenirii – admite posibilitatea unui
progres relativ.
Începutul, ne spune
reformistul Rousseau, trebuie să revină reformei individuale printr-o educaţie
mai bună – tema romanului Émile;
îndreptarea trebuie continuată cu reforma vieţii de familie, ideea centrală a
romanului Noua Héloïse; vine la rând
completarea îndreptării, ba poate chiar desăvârşirea ei prin reforma statului
expusă în celebrul Contract social.
Puternic influenţat în
tinereţe de Lumea ca voinţă şi
reprezentare, opera fundamentală a lui Schopenhauer, Fr. Nietzsche
completează voinţa schopenhaueriană de a fi (voinţa înţeleasă ca substratul metafizic
al întregului Univers) cu voinţa de putere, pasul decisiv înspre conceperea
supraomului. Apoi, preluând şi aplicând la societatea umană conceptul darwinist
al selecţiei naturale, discipolul în discuţie dezavuează pesimismul maestrului
vizavi de progres.
Da, ne asigură Nietzsche,
progresul are loc prin afirmarea voinţei (trecerea de la virtualitatea numenală
la actualitatea fenomenală) şi prin selecţia naturală a indivizilor (ca peste
tot în lumea viului, izbândesc şi se afirmă doar cei puternici), însă numai şi
numai după ce morala altruistă a sclavilor (morala creştină) va fi înlocuită cu
morala egoistă a stăpânilor.
Apoi a venit rândul lui
Jacques Maritain ca, de pe poziţii ultracatolice, să nege că în lumea materială
există progres („Deşi lumea are evoluţie, nu putem totuşi afirma că ea
progresează”), a lui Oswald Spengler să susţină inevitabilitatea declinului
Occidentului, a lui Nikolai Berdiaev (adversarul ideii de progres, dar
partizanul intruziunii misticismului oriental în viaţa spirituală occidentală),
a lui Keyserling, care la rândul lui vorbeşte de „absurditatea
intelectualismului apusean” şi de necesitatea întoarcerii la misticismul
oriental, a lui Rémy de Gourmont cu pretinsa lege a constanţei intelectuale
(„După cum n-a existat şi nu poate exista un progres intelectual, tot aşa n-a
existat şi nu poate exista un progres etic”) şi a lui Léon Daudet, pentru care
evoluţionismul este orbul care cară în spate progresul paralitic: cade orbul,
cade şi paraliticul...
Notă: În articolul Progresul
material şi regresul moral, cele două feţe ale omenirii mi-am expus părerea
în această chestiune. Rămân la acel punct de vedere, deoarece el este concluzia
nenumăratelor observaţii directe, cele mai multe dintre ele de dată recentă
(năbădioasa perioadă postdecembristă). Fireşte, în situaţii de acest gen se
adevereşte spusa: Câte capete, tot atâtea păreri. Da, este necesară
diversitatea opiniilor, întrucât din înfruntarea lor iese la iveală adevărul.
Dar la fel de necesar este ca toate punctele de vedere să aibă o bază sau, mai
bine zis, o percepţie comună asupra conceptelor în dezbatere.
Iată motivul pentru care
închei cu explicaţiile din Mic Dicţionar
Filozofic, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Politică, 1973, pentru cele
două concepte: Evoluţie (în sens
larg) – proces de dezvoltare, care cuprinde atât schimbările cantitative, cât
şi pe cele calitative; Progres –
categorie ce desemnează sensul ascendent al dezvoltării şi care priveşte acele
aspecte ale dezvoltării prin care se constituie o etapă calitativ superioară.
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
21 oct. 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu