Că minima rezistenţă este
direcţia căutată şi urmată de toate forţele fizice, iar prin aceasta ea devine
o lege a naturii, ne-o arată apele curgătoare: Constrânse de forţa
gravitaţională care acţionează statornic pe verticală spre centrul Pământului,
este adevărat că, din cauza rezistenţei scoarţei terestre, râurile şi fluviile
nu pot urma verticala în căutarea idealului; tocmai de aceea, împinse de la
spate de imperativul gravitaţional, ele urmează cu încăpăţânare planurile
înclinate şi curg fără odihnă la vale până la aflarea liniştii aparente în
întinsul etern neliniştit al mărilor şi oceanelor.
(După cum în lumea viului
apar uneori mutaţii, care constituie abateri flagrante de la legile evoluţiei,
tot astfel în lumea fizică apar ciudăţenii imposibil de explicat cu
cunoştinţele acumulate de omenire până în prezent. Iată două dintre ele:
1)În America de Sud există
un râu năzdrăvan, care n-o ia la vale ca toate celelelalte, ci la deal;
2)Pe drumul maramureşean
care leagă Ocna Şugatag de Cavnic, ajungi la o pantă blândă, unde toate
obiectele aşezate pe ea (de la ambalaje de plastic şi până la maşini) se pun în
mişcare încetişor şi sigur spre...vârful pantei.
Cum inversarea polilor ar
fi o posibilă explicaţie doar pentru corpurile cu proprietăţi magnetice, rămâne
în picioare presupunerea că, la fel cum pe suprafaţa corpului uman apar
aluniţe, pe suprafaţa Pământului pot apărea pungi încărcate cu forţă
antigravitaţională...)
Revenind la oile noastre,
lesne se constată că zi de zi şi ceas de ceas toţi oamenii (politicienii şi
politrucii în primul rând) caută să-şi împlinească trebuinţele trupeşti şi
sufleteşti, ba chiar mulţumirea egoistă generată de acumulări mult peste nevoi,
urmând calea celei mai mici rezistenţe. În virtutea acestui principiu
instinctiv-călăuzitor, până şi cei mai înrăiţi nelegiuiţi evită crima sadea
atunci când pot să-şi satisfacă trebuinţele imediate pe calea minimei pedepse
în eventualitatea găbjirii lor, adică prin ciordeală şi găinării. De unde
rezultă două rezonabile concluzii în legătură cu binele:
a)Binele comun este atât
de relativ, încât până şi răufăcătorii îl caută cu disperare, numai că merg
spre el pe o cale certată cu morala şi normele de convieţuire socială;
b)Cu adevărat absolut,
liniştitor şi izbăvitor este Binele întruchipat de Atotputernic, căruia nu doar
credinciosul sincer, ci şi înţeleptul smerit îi acordă importanţa/prioritatea
cuvenită şi spre care amândoi tind din răsputeri în tot timpul vieţii lor.
Fireşte, nu la fel stau
lucrurile cu politicienii în general, cu politrucii români în special, fie că
aceştia se dau de ceasul morţii să pară vrednici credincioşi, drept urmare – în
campaniile electorale şi în văzul boborului
– îşi fac la cruci cu nemiluita, fie că printr-o hazoasă înverşunare caută
să intre în selecta familie a intelectualilor veritabili (dacă în cea restrânsă
a înţelepţilor n-au nicio şansă), prin patalamalele rostuite în condiţii
execrabile şi prin nesăţioasele lor pofte de mărire şi înavuţire.
Atâta doar, ne
înştiinţează P.P.Negulescu în Destinul
omenirii, că răul de căpetenie al tuturor societăţilor omeneşti şi al
formelor lor de guvernare, inclusiv al democraţiei, este egoismul („egoismul
celor care se servesc de democraţie, în loc să o servească”), iar răul de
căpetenie al politicienilor şi partidelor este egoismul asociat cu
oportunismul.
Distingem două categorii
de egoism: individual şi colectiv (naţional). Dacă, după părerea lui Negulescu,
egoismul individual poate fi mai lesne ţinut în frâu printr-o legislaţie
adecvată, care – cu sprijinul educaţiei – poate contribui simţitor la
„dezvoltarea puterii de reprezentare” a cetăţenilor şi la formarea tinerilor,
astfel încât unii copii să nu găsească plăcere în suferinţele altora (de regulă
a animalelor chinuite de ei), iar la maturitate să nu profite de pe urma
semenilor exploataţi, egoismul colectiv nu mai poate fi înfrânat ca în trecut
prin puterea politică, ci – raportat la statele europene – numai prin integrarea
acestora într-un organism economic şi politic superior, un organism care să ia
fiinţă doar atunci când „oamenii vor ajunge să vadă mai limpede legăturile
fireşti impuse de o inevitabilă solidaritate, şi să vrea prin urmare binele,
care nu se poate realiza, cu adevărat, decât numai pentru toţi deopotrivă”.
Iată de ce gânditorul
român subliniază de mai multe ori în mai sus amintitul tratat: „Mai necesară şi
mai urgentă decât reforma instituţiilor, incontestabil că este o reformă a
oamenilor”!
Altfel spus, reformele
trebuie să pornească totdeauna din interior, aşa încât cetăţeanul instruit să
ştie ce vrea şi să voteze în consecinţă, să înţeleagă sensul evenimentelor
naţionale şi internaţionale şi să acţioneze potrivit convingerilor constituite,
nicidecum aidoma oportuniştilor, despre care Negulescu afirmă că „nu sunt
lipsiţi de însuşiri, dar sunt lipsiţi de convingeri” şi că tot ei „cultivă cu o
adevărată pasiune evoluţionismul politic” (traseismul din politica românească
postdecembristă), întrucât, vorba lui Talleyrand, ipocritului „nu i-a fost dat
cuvântul decât ca să-şi ascundă gândul”.
Colac peste pupăză, aşa
cum am încercat să ilustrez în articolul Progresul
material şi regresul moral, cele două feţe ale omenirii, se impune, dacă nu
chiar echilibrarea, măcar reducerea enormului decalaj dintre dezvoltarea
intelectuală a omului zilelor noastre şi nefericita lui subdezvoltare morală.
Adept al butadei „Tirania
este anarhia canaliei de sus, iar anarhia este tirania canaliei de jos”,
Negulescu chiar avansează propuneri concrete prin care poate fi temperată
„dictatura parlamentului” din Franţa contemporană lui, constatând (adevăr întru
totul valabil pentru România postdecembristă) că „dictatura de jos e tot atât
de rea ca tirania de sus”: un şef de stat care să poată dizolva parlamentul
atunci când situaţia politică şi binele poporului impun acest lucru, respectiv
un vot care să rămână universal, dar „să nu mai fie egal”.
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
12 oct. 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu