Se ştie sau măcar se intuieşte că o carte scrisă
cu talent şi simţire artistică, altfel spus o carte „conştientă” de valoarea sa
cultural-intrinsecă, nu are nevoie de ieftina reclamă a lansării la apariţie,
propriu zis nu are nevoie de niciun fel de reclamă, care - aidoma oricărui
produs destinat consumului (alimente, cârpe, electrocasnice etc.) - caută s-o
impună atenţiei cititorilor în vederea sporirii vânzărilor printr-o valoare
extraculturală – valoarea rentabilităţii negustoreşti.
Ori, o asemenea valoare
adjudecată prin numărul exemplarelor vândute (evident, o valoare artificială cu
toată bunăstarea şi faima respectivului autor norocos), este irelevantă pentru
sufletul nemuritor al culturii autentice (corpul alcătuit din maculatură ţine
de resortul statisticilor şi curiozităţilor cu iz cultural), fie şi pentru
aceea că cei mai mulţi dintre artiştii de geniu ai omenirii (François Villon,
Cervantes, Vincent van Gogh, F.M. Dostoievski, Eminescu, Franz Kafka etc.) au
avut de luptat toată viaţa cu sărăcia. Ba mai mult, despre Kafka – artistul
situat aproape de noi şi neînţeles de contemporani – se ştie cu certitudine că
şi-a tipărit pe banii lui şi în tiraje de ordinul sutelor câteva dintre cărţile
devenite referenţiale în literatura universală după moartea sa.
Indiscutabil că la starea
ce caracterizează toate geniile (Aristotel era de părere că toţi oamenii de
geniu sunt melancolici !), contribuie în egală măsură factorii inhibitori şi
sensibilitatea, ambele cu mult mai pronunţate decât la omenii obişnuiţi, pentru
unii dintre aceştia din urmă ele nefiind decât semne de slăbiciune, de care se
ruşinează şi pe care caută să le ascundă de semeni.
Nu şi pentru Jean Jacques
Rousseau, care iată cum se prezintă pe el şi frământările sale sufleteşti în
primul volum al Confesiunilor: „Totul
mă intimidează...Frica şi ruşinea mă stăpânesc atât de mult, încât aş vrea să
fug din ochii tuturor oamenilor...” Ceea ce s-a şi întâmplat atunci când
prietenii influenţi i-au aranjat o audienţă la rege, suveranul fiind dispus
să-i acorde o pensie - deşi era într-o situaţie materială dificilă, taman în
ziua audienţei Rousseau a preferat să plece într-o excursie, astfel
compromiţând aranjamentul.
Despre Platon la fel se ştie
că era un melancolic cu inhibiţii accentuate şi că dovedea atâta prudenţă,
încât părea un fricos. Ce să mai spunem de Schopenhauer cu plângerile lui
nesfârşite, care – ne informează P.P. Negulescu în Geneza formelor culturii – „îşi explica faptul că pesimismul nu
rămânea la el o simplă concepţie teoretică, zicând că dezvoltarea inteligenţei
măreşte la infinit capacitatea de a suferi a oamenilor, fiindcă le «ascute»
sensibilitatea”.
Tot Negulescu ne spune în Geneza formelor culturii că la originea
procesului creator stă emoţia estetică şi că felul produsului rezultat din
acest proces depinde de raporturile pe care misterioasa chimie a sufletului le
stabileşte între cei trei factori fundamentali: pornirile afective, jocul
imaginaţiei şi discernământul critic.
Cu precizarea că pornirile
afective costituie punctul de plecare atât în artă cât şi în ştiinţă sau
filosofie. Creaţiile poartă amprenta ştiinţifică sau filosofică atunci când
discernământul critic se ridică mult peste ceilalţi doi factori ai vieţii psihice;
când imaginaţia o ia înaintea discernământului avem de-a face cu opere de artă
mai bogate în fond şi mai puţin izbutite în formă, când raportul se inverseză,
rezultă superioritatea fondului în faţa formei, iar echilibrul celor doi
factori psihici duce la capodopere sau opere desăvârşite din ambele puncte de
vedere.
Din nefericire pentru
actul creator, arta zilelor noastre (cu postmodernismul în frunte) îşi permite
atari lejerităţi în concepţie şi scriere (rare înfiorări estetice, dar nici
vorbă de idei călăuzitoare sau de un minim respect pentru gramatică, peste tot
în arta contemporană compoziţiile fiind deschise oricărei interpretări, ceea ce
la limită se cheamă nici una!), încât nu se mai pune problema raportului logic
dintre formă şi conţinut, respectiv dintre jocul imaginaţiei şi discernământul
critic, ci cea a unui dadaism cuprins de pandalii, în care orice este îngăduit
şi nimic nu este cert: Este îngăduit să faci din poezie un eseu aproximativ şi
în eseul fără cap şi fără coadă să aşezi forme lirice niciodată finalizate, este
îngăduit să scrii toate numele proprii cu literă mică şi să le pretinzi
elevilor ortografierea corectă, după cum îţi este îngăduit ţie, profesorul de
limba română, să scrii „dintr-o dată”, iar ca poet (tot mai mulţi dintre asemenea
dascăli se pretind poeţi) să construieşti imagini cu adevărat vrednice de cacademicianul-poiet A. Toma, cel care
scria la vremea lui: „Câine rău, nu intraţi! Ba intraţi şi-n cap îi daţi...”
Ei bine, exact alde ăştia
se fac luntre şi punte să-şi lanseze producţiile submediocre în prezenţa unor
politruci locali şi de mai departe (că, de, ei cică sunt plini de carte şi se
dau în vânt după artă, îndeosebi în campaniile electorale) şi cu contribuţia de
seamă a unora dintre acei palavragii fără de care lansările n-ar avea niciun
chichirez, căci ei au schimbat limba de lemn a trecutului nu prea îndepărtat cu
cea de piatră a prezentului (o foarte serioasă sintagmă luată de pe un site la
fel de serios), ca atare sunt în stare să bată apa în piuă ore în şir, conştienţi
că-i de-a dreptul ridicol din punct de vedere literar-artistic să se raporteze
la cartea ţinută în mână şi, de cele mai multe ori, doar frunzărită în mare
grabă.
Prin urmare, doar minciuni
cu carul la asemenea evenimente culturale (sic!), unde toată lumea îl laudă
şi-l periază pe bietul mâzgălitor, când mult mai onest ar fi să-l tragă de
mânecă şi să i-o spună verde în faţă: „Nenicule, lasă-te păgubaş! Arta nu-i de
tine...”
(Asta-mi aduce aminte de
manele şi manelişti. Tot mai mulţi români condamnă manelele, dar maneliştii se
îmbogăţesc şi se umflă în pene deoarece alţi români, şi nu puţini, cumpără fioroşeniile lor...)
Dacă mâzgălitorii ar fi
puşi la punct, Andreea n-ar mai fi scris pe site-ul Despre Maramureş ceea ce s-a simţit îndemnată să scrie după citirea
uneia dintre poeziile lui Al. Răduţ: „Demult n-am citit asemenea poezii pline
de emoţie şi sensibilitate. Cu toate că la recentul târg de carte Gaudeamus
standurile erau pline cu volume de versuri, citeşti şi nu înţelegi nimic.
Maculatură încărcată de cuvinte fără sens...”
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
28 nov. 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu