Invazia
musulmană în Europa
Problema invadării și ocupării
Europei de către musulmani, așa-numitul „terorism” musulman, precum și impactul
acestei agresiuni împotriva Spiritului creștin al Europei, atâta cât a mai
rămas într-o Europă post-creștină, presupune cauze mai vechi, ascunse și
cronicizate, care necesită o serie de clarificări prealabile.
Trebuie
să pornim de la observația că, în istoria recentă, au existat două valuri ale
migrației musulmane spre Europa. Primul s-a produs lent, insinuant și într-un
timp mai îndelungat, pe la începutul anilor ’90 ai secolului trecut. Migrația,
inclusiv cea musulmană, a fost stimulată de căderea regimurilor comuniste, cu
frontiere practic închise, și de o relaxare a regimului circulației persoanelor
în țările occidentale. Musulmani pașnici, proveniți în principal din Turcia și
din zona Magrebului, au pătruns continuu în Europa, atât pe căi legale cât și
ilegale, în încercarea de a scăpa de sărăcie și de a căuta un trai mai bun.Astfel, treptat, în țările mari europene, Germania sau Franța, s-a ajuns la
minorități musulmane integrate și stabile în jurul cifrei de cinci milioane de
locuitori, reprezentând între 7-10% din totalul populației din respectivele țări
europene. Aceste comunități musulmane au constituit apoi veritabile și
eficiente capete de pod pentru puternica presiune migraționistă musulmană din
anul 2015. Al doilea val l-a constituit evident cel al refugiaților de război,
de dată recentă. Însă minoritățile musulmane din țările europene occidentale,
din populații conlocuitoare vor deveni populații înlocuitoare, din motive lesne
de întrevăzut.
În
primul rând, trebuie avute în vedere diferențele uriașe între cele două
civilizații, creștină și musulmană, în ceea ce privește mentalitatea
referitoare la viața sexuală.
În
cultura europeană post-modernă și post-creștină, relațiile interpersonale de ordinul sexualităţii pun
în prim plan componenta hedonistă. După cum am arătat și în alt loc[1],
în Europa de azi aceste relații se practică având drept scop principal
satisfacţia libiduală, mai puţin regenerarea instituţiei familiei sau ideea de
sacrament a uniunii bărbat-femeie indusă de religie. Viaţa sexuală, în
mentalitatea occidentală de azi, este sustrasă oricărei normativităţi morale
sau religioase. Omul occidental postmodern mediu este amoral şi fals religios.
Iar în ceea ce priveşte latura juridică, obiectivul lui pare a fi unul singur,
obţinerea recunoaşterii uniunii homosexuale ca fiind legală. De la
homosexualitatea tolerată, privită ca o chestiune anormală și strict privată, s-a
trecut treptat la impunerea ei agresivă, ca alegere normală și ca manifestare
publică. Problema este o armă cu două tăişuri. Pe de o parte SUA şi statele
europene, din motive de calcul politic şi din cinism, încurajează
homosexualitatea şi manifestarea ei publică, deoarece un om rupt de tradiţiile
şi de normativitatea moral-religioasă proprie este mai uşor de manipulat.
Acesta se va simți total liber și cu adevărat liber, va ajunge la iluzia
perfectă a libertății, întrucât este liber să-și aleagă „orientarea” sexuală.
Îi ajunge. Individul captiv hedonismului sexual va fi dezinteresat de politică,
dezangajat, labil, lipsit de opinii proprii, o pradă relativ uşoară pentru
manipularea politică circumstanţială şi periodică. Pe de altă parte și pe
termen lung însă este de prevăzut că homosexualitatea şi libertinajul în speţă
sunt de natură să slăbească grav instituţia familiei tradiţionale şi să conducă
la o scădere progresivă a natalităţii,
până la o catastrofă a civilizaţiei occidentale.
Din
acest punct de vedere, viitorul nu foarte îndepărtat al Europei va fi,
demografic vorbind, adjudecat de către
musulmanii poligami şi de către micile comunităţi etnice care se vor încăpăţâna
să trăiască tradiţionalist creştin, în ipoteza că vor mai supraviețui astfel de
comunități. În rest, Europa ipocrită și decrepită, travestită și fardată
grosolan, simbolizată prin femeia cu barbă, se va scufunda singură în mocirlă,
din cauza propriei sale depravări. Peste tot, lumea musulmană cunoaşte o
adevărată explozie demografică. Populaţia islamică a crescut, de la 12% din
populaţia globului, cât reprezenta la anul 1900, la aproximativ 20% în anul
2000, în prezent atigând un procent și mai mare, dar imposibil de stabilit cu
acribie. Frecvent, în ţările islamice un singur bărbat, împreună cu cele 3 – 4
neveste legitime, formează o singură familie, care poate procrea până la 20 –
30 de copii. Pierderile reprezentate de tinerii morţi în războaie sau în
atentate sinucigaşe sunt acoperite şi depăşite cu o repeziciune uimitoare.
Astfel că ceea ce nu au reuşit să facă împotriva Europei turcii cu sabia, timp
de secole, sau jihadiştii de azi cu atentatele lor teroriste, vor face
musulmanii aparent inofensivi, stabiliţi legal în Europa de Vest, cu o
sexualitate bine disciplinată moral-religios. Vor fi, cum am spus mai sus, o
populație înlocuitoare.
În
al doilea rând, războaiele anti-musulmane din ultimul deceniu și jumătate,
declașante de către SUA sau la instigarea SUA, au radicalizat lumea musulmană
care, firește, a reacționat.
De
exemplu, războiul împotriva Irakului, de fapt bombardarea și devastarea
Irakului. Evident, miza
principală a destabilizării Irakului a fost acapararea petrolului, dar nu era
singura. A existat şi o miză politică. Ţările arabe au două posibilităţi. Prima,
să admită pe teritoriul lor baze militare americane şi să aibă
conduceri-marionetă filoamericane. A doua, ţările arabe care nu îndeplinesc
aceste condiţii, trebuie să fie slăbite ecomonico-militar şi „integrate”
într-un sistem care să asigure dominaţia regională a SUA și a aliatului lor
local. Aşa se explică şi de ce SUA acţionează cu atâta fermitate şi consecvenţă
în această zonă. Prima metodă de slăbire a acestor ţări constă în a le pune în
imposibilitatea de a decide ele însele, în virtutea suveranităţii naţionale, cu
privire la bogăţiile lor naturale, respectiv rezervele de petrol. În unele ţări
arabe, au fost plantate mai demult guverne marionetă. În celelalte, guvernele
au fost, sunt şi vor fi date jos cu forţa.
Următoarea etapă în războiul împotriva țărilor
musulmane a constituit-o, așa cum am mai scris[2],
regizarea așa-numitei „primăveri arabe”. De ce s-a făcut această destabilizare
a țărilor musulmane în lanț, din Tunisia până în Yemen, chiar și cu riscul ca
această destabilizare să afecteze și Europa?
Cel mai interesant răspuns la această întrebare îl aflăm
de la William Engdahl, un economist şi politolog contemporan, consultant
economic şi jurnalist independent. El descrie SUA de după al doilea război
mondial ca fiind un tip de Imperiu cu totul nou, care nu se bazează pe ocuparea
militară a unui teritoriu, ci pe controlarea unor resurse vitale[3]. Un imperiu
informal, dar care controlează finanţele mondiale, lanţul alimentar de bază,
energia, petrolul şi industria chimico-farmaceutică, un imperiu ajuns, după
prăbuşirea fostei URSS, cea mai mare concentrare de putere din istorie. Şi
acest super-imperiu, ca oricare alt imperiu din istorie, va avea un sfârşit,
iar sfârşitul SUA va veni exact din această tendinţă a sa, aceea de a controla
anumite resurse la scară planetară.
Scopul final al SUA
în momentul de faţă (arată în continuare Engdahl[4]) este acela de a pune sub controlul său militar
resursele din Africa şi Orientul Mijlociu, spre a putea bloca în acest fel
creşterea economică în China şi Rusia, tocmai pentru a controla Eurasia în
întregime. Numai că în prezent, după Engdahl, SUA au intrat în declin, deşi
nimeni de la Washington nu este dispus să recunoască acest lucru, la fel cum în
Marea Britanie în urmă cu o sută de ani nimeni nu voia să admită că Imperiul
este în declin. În prezent, SUA depun toate eforturile nu numai ca să-şi
menţină intactă puterea la care au ajuns, dar şi să-şi extindă dominaţia asupra
întregii planete.
William F. Engdahl
demonstrează că revoltele din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord sunt departe
de a fi o serie de mişcări oneste şi spontane, pornite din interior şi menite
să înlăture regimuri politice abuzive, ci aceste revolte au fost provocate din
afară şi fac parte dintr-un plan politico-militar anunţat de către fostul
preşedinte al SUA G. W. Bush la o reuniune a G8 din anul 2003, proiect numit
„Orientul Mijlociu Mare”. Acest proiect a fost pus la cale de către SUA pentru
a lua sub control – prin „democratizare”, de fapt prin „balcanizare” – întreaga lume islamică, din Afganistan şi
Pakistan, prin Iran, Siria, Egipt, Libia, până în Tunisia și Maroc, adică până
la Gibraltar. Aşa-numita „primăvară arabă” a fost planificată şi organizată în prealabil, instigatorii de pe
reţelele de socializare fiind manipulaţi și plătiți. Liderii arabi ai
răscoalelor din statele islamice au fost instruiţi la Belgrad, de către
specialişti americani din organizaţiile Canvas şi Otpor, unde s-a
constituit o adevărată şcoală de diversiune şi destabilizare politică, după
înlăturarea violentă de la putere a fostului preşedinte sârb Miloşevici[5].
Care ar fi motivele
pentru care SUA ar urmări o demantelare sistematică a statelor musulmane? După
Engdahl, primul motiv ar fi acela că în mâinile liderilor lumii arabe se află
concentrată o bogăţie uriaşă, constând în fonduri acumulate şi resurse. Aceste
state trebuie „democratizate”, cam în felul cum s-a procedat în Rusia pe la
începutul anilor ’90, pentru ca aici să poată pătrunde „economia de piaţă”,
respectiv să se poată restructura economia după indicaţiile imperative ale FMI,
astfel ca „băncile şi societăţile financiare occidentale să poată veni şi să-şi
ia prada”[6].
Al doilea motiv ar
fi „securizarea” şi militarizarea resurselor de petrol din locuri precum Libia
şi Sudan, ţări care prezintă interes pentru creşterea economică viitoare a
Chinei. Acest lucru nu a fost dezvăluit numai de către Engdahl și abia în anul
2014, ci a fost preconizat cu mult înainte de către Zbigniew Brzezinski, într-o
carte publicată în anul 1998[7]. Aici politologul
american, fost consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Jimmy
Carter, preconizează strategia SUA în Eurasia, arătând că nici un concurent al
SUA nu trebuie lăsat să ajungă capabil să domnie Eurasia şi să conteste
pre-eminenţa globală a Americii. Pentru aceasta, în primul rând trebuie blocat
accesul Chinei la resurse petroliere, la resursele Africii în general.
În anul 2006, China
a invitat la Beijing 40 de şefi de state din Africa, făcându-le oferte de
afaceri deosebit de avantajoase și propunând-le în acelaşi timp să facă
investiţii, să construiască în Africa locuinţe, spitale şi să realizeze mari
proiecte de infractructură, tot ceea ce nu a făcut FMI în Africa timp de 30 de
ani de când se află înfipt acolo. Imediat după acest eveniment, Pentagonul a
constituit un „Centru de comandă” special pentru Africa, Africom, şi a
început cu destabilizarea ţărilor bogate în resurse din nord. Rezultatele
înfricoşătoare ale politicii americane se văd la tot pasul: Tunisia, Egiptul,
Siria şi Libia – altădată ţări prospere – sunt acuma ajunse prin ele însele la
anarhie şi ruine. În fine, exodul refugiaților din cauza războaielor civile din
țările musulmane destabilizate anterior de către SUA, cu concursul unor state
europene, este lovitura de grație pe care o primește Spiritul creștin european.
Epicentrul exodului
de refugiați s-a aflat în Siria. Războiul civil din această țară a fost declanșat
la începutul anului 2011, în contextul a ceea ce s-a numit „primăvara arabă”,
destabilizarea Siriei urmând după aceea a Tunisiei și Egiptului. Totul a
început cu manifestații anti-guvernamentale, organizate și finanțate din afară,
după scenariul binecunoscut: manipularea
din exterior a cetățenilor proprii cu ajutorul asa-ziselor „rețele de
socializare”. Protestatarii cereau libertăți politice și manifestau împotriva
dinastiei Assad, președinții Hafez și fiul său Bashar aflându-se la conducerea țării
de aproape o jumătate de secol. Organizatorii străini ai destabilizării au
speculat abil și disensiunile confesionale intra-musulmane existente aici,
respectiv faptul că secta alawită era apropiată a familiei Assad și majoritatea
persoanelor care dețineau funcții importante în stat erau membri ai acestei
secte. De asemenea au fost speculate și interesele politice ale importantei
minorități kurde, populație musulmană dar ne-arabă. La fel ca și Gaddafi în
Libia și Mubarak în Egipt, președintele Bashar al-Assad a recurs la reprimarea
manifestanților. Diferența este că Gaddafi și Mubarak au căzut în scurt timp,
dar Assad a rezistat neobișnuit de mult. Liderii autoritari ai Libiei și
Egiptului nu au fost ajutați de către nimeni, în schimb în sprijinul regimului
lui Bashar al-Assad a intervenit Federația Rusă.
Care sunt interesele
Federației Ruse în problema siriană? Sunt de fapt interese diametral opuse
intereselor pe care le au SUA în aceeași țară. Sunt chestiuni care nu au nici o
legătură cu „democratizarea” Siriei și cu lupta împotriva dictaturii lui Bashar
al-Assad, acestea fiind demagogie pură a Occidentului. Arabia Saudită este mai
represivă și mai dictatorială decât Siria sau Libia, dar Arabia Saudită este țară
„prietenă” a Americii. În realitate, SUA sunt interesate în a elimina Federația
Rusă din furnizarea de gaze în Balcani, Italia și sudul Europei în genere.
Qatarul, Arabia Saudită și Turcia au planificat construirea unei conducte de
transport gaze către Europa Centrală și de Sud, care permitea scoaterea Rusiei
din joc, dar care trebuia inevitabil să traverseze teritoriul sirian. Președintele
sirian Bashar al-Assad s-a opus, mizând pe varianta unei conducte rusești, care
să transporte gaz din Federația Rusă prin Iran și Siria către Europa Estică și
Meridională. Atunci Statele Unite și Marea Britanie au luat decizia de a acționa
pentru înlăturarea prin forță a președintelui Bashar al-Assad de la putere și
pentru dezmembrarea statului sirian.
După cum a arătat și
fostul ministru francez de Externe Roland Dumas, încă din anul 2009, deci cu
doi ani înainte de izbucnirea răzbiului civil din Siria, SUA, Israelul și Marea
Britanie au planificat o acțiune militară anti-siriană[8],
prin încurajarea, finanțarea și înarmarea în Siria a unor grupări jihadiste
radicale anti-Assad, în acest fel luând naștere ceea ce mai târziu s-a numit
„Statul Islamic”, o creație a SUA, la fel ca și Al-Quaeda. Între timp, războiul
civil din Siria s-a prelungit extrem de mult, devenind un amplu război de
uzură, agravat și prin participarea mai multor armate străine. După patru ani
de bombardamente și după atingerea unei cifre de peste un sfert de milion de
morți, a început – în vara anului 2015 – și exodul unei populații civile de
aproximativ trei milioane de persoane din țara pustiită de război. Primele
destinații ale refugiaților sirieni au fost – natural – țările vecine musulmane și stabile, Turcia și
Libanul. Apoi din Turcia, refugiații musulmani au fost încurajați discret să
treacă în Europa pe mare, în ambarcațiuni care navigau ilegal, cu toate
riscurile inerente ale unei astfel de aventuri nebunești. În acest fel, Europa
urma să fie invadată și ocupată aparent pașnic de către musulmani, într-un timp
record, după care să fie alterată în cea mai profundă substanță spirituală a
sa.
Nu este vorba doar
de o copleșire demografică de moment a populației autohtone de către musulmani
ci, practic, spiritul european urmează să fie ucis în întregime și ireversibil.
Dispare cu repeziciune atât Europa marilor culturi, cât și Europa fericirii, a
vieții plăcute și a divertismentului. Dispare sentimentul de siguranță, de
confort, felul de a se simți bine, dispare viața de noapte, circulația pe
timpul nopții fiind interzisă. Problema „valorilor”, pe care o evocă
politicienii, cred că nu ar trebui să se mai pună, pentru că adevăratele valori
occidentale au dispărut deja de mai multă vreme. Un efect de bumerang, pervers,
neprevăzut și nescontat, ca o sancțiune divină, pentru turbulențele pe care
occidentalii (i. e. SUA și o Europă prea servilă în raport cu SUA) le-au
provocat în lumea arabă, din lăcomie, din dorința nesăbuită de a acapara
resurse, de a acumula putere și de a a realiza ceea ce s-a numit „globalizare”
de pe poziții de forță.
Ceea ce frapează la
prima vedere este modul de-a dreptul bizar în care s-a comportat Europa
confruntată cu problema refugiaților musulmani.
Liderii
principalelor țări europene, între care s-a evidențiat cancelarul german Angela
Merkel, au tratat problema ca pe o simplă criză umanitară. Este surprinzătoare
aici combinația letală de naivitate stupidă, prostie flagrantă, lipsă de
viziune, imbecilitate criminală, iresponsabilitate și cecitate politică de care
au dat dovadă atât elitele politice cât și serviciile secrete de informații,
numite (aici impropriu) de „Inteligență”. Liderii politici au decis, fără
consultarea propriilor populații prin referendumuri, că sute de mii de refugiați
trebuie primiți în toate țările europene pe cote repartizate obligatoriu,
găzduiți în centre de primire confortabile, hrăniți, ajutați să primească
gratis o locuință, să li se ofere un loc de muncă și să fie integrați în
societățile occidentale. După care, depășiți de situație, au dat-o la întors,
transformând Europa libertății de circulație, simbolizată inclusiv prin
podurile desenate pe bancnote, într-o Europă a gardurilor. Nu și-au pus nici un
moment o serie de probleme grave de ordinul evidenței elementare.
Liderii europeni și
serviciile de informații nu și-au pus de la bun început problema că gloatele de
refugiați nu pot fi controlate om cu om, că printre refugiați se află și foarte
mulți bărbați tineri, atletici, care pretind că nu au acte de identitate asupra
lor dar refuză să fie identificați și amprentați. Indivizi care refuză
alimentele și ajutoarele oferite gratuit de către Crucea Roșie, pe motiv că pe
ambalajele acestora era imprimat semnul crucii (crucea roșie cu brațe egale
înscrisă în cerc), un semn devenit opac și inobservabil pentru europeanul
mediu, semn pentru care europeanul de rând are percepția tocită și nu își mai
pune problema ce a semnificat cândva, dar un semn care sare în ochi
musulmanului de rând, ca un ceva sinistru pentru el, un ceva ce amintește de
vremea Cruciadelor. Acești indivizi dădeau oare semne că doresc să se integreze
în lumea occidentală? Nu păreau mai degrabă niște indivizi dubioși, fanatizați
religios, cu pregătire militară și potențiali teroriști? În acest fel sute, poate
mii, de teroriști arabi au fost ajutați, practic invitați să intre în țările
occidentale, să se cazeze aici și să treacă la acțiune.
Nici un lider european nu și-a pus problema
(probabil că mulți dintre ei nici nu au cultura necesară pentru aceasta) cu
privire la felul în care a luat naștere Spiritul european, omul european (homo
europaeus) și conștiința de sine a Europei. Oamenii trăitori în vestul
continentului european la început de Ev Mediu au ajuns la conștiința de sine că
sunt mai întâi creștini și apoi europeni – în această ordine –, abia atunci când și-au pus problema să
elibereze locurile sfinte din Palestina de sub stăpânirea păgână (musulmană).
În baza acestei conștiințe creștine, europoenii au început să se organizeze ca
europeni și să pornească, în secolele XI – XII, expedițiile războinice
cunoscute sub numele de Cruciade. Europeanul mediu de azi a uitat complet de
Cruciade, dar musulmanul nu. Musulmanul de azi are resentimente istorice, conștiente
sau subconștiente, față de Europa și are motivele lui să fie pornit împotriva
civilizației europene.
Azi lucrurile sunt
incomparabil mai periculoase decât pe vremea expansiunii otomane. Invadarea
musulmană a întregii Europe, care s-a produs deja, a avut loc extrem de rapid.
Spiritul creștin european este practic pe cale de dispariție, liderii europeni
sunt sub-mediocri, iar Islamul a reușit, chiar cu concursul involuntar criminal
al liderilor europeni, să mute războiul anti-european în inima Occidentului.
Apoi, în abstract vorbind, un războinic sinucigaș, în stare să-și piardă viața
în orice moment, este în principiu superior ca luptător, față de un soldat care
este în stare în orice monent să se ascundă spre a-și salva propria sa viață.
Confruntată cu această realitate de o gravitate extremă, Europa nu prea mai are
șanse, inclusiv pentru faptul că a fost debilizată religios în mod deliberat,
iar Ideea globalizării, care teoretic trebuia să protejeze și să propulseze
Europa în prim plan mondial, nu are șanse, tocmai pentru faptul că această idee
este o afacere, nu o religie.
În fine, alt lucru
greu de înțeles, nimeni nu a pus o întrebare de bun simț, nimeni nu a ridicat
problema la modul serios, în spațiul public european, dacă SUA au o răspundere
pentru destabilizarea țărilor din care provin refugiații din calea războiului
civil, țări precum Siria sau Libia – și, dacă da, atunci ce cotă obligatorie de
refugiați, proporțională cu propria-i responsabilitate, ar trebui repartizată
pentru SUA. De ce să fie obligată o țară europeană oarecare să întrețină, din
munca cetățenilor ei, un anumit număr minim obligatoriu de refugiați de război,
atâta vreme cât țara în cauză nu a jefuit nimic din resursele țărilor din care
provin respectivii refugiați de război?
[1] Nicolae Iuga, Cauzalitate
emergentă în filosofia istoriei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008, p. 119-125.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu