În ce măsură cultele din România
sunt „croitori de pâine” pentru suferinzi și nevoiași?!
În
articolul „Nu oricine-Mi zice «Doamne, Doamne» va intra în Împărăția
cerurilor!” arătam, printre altele, că cele 18 confesiuni recunoscute prin lege
în România dețin 27.384 de lăcașuri de
cult (având în vedere că România zilelor noastre are cel mult 17 milioane de
locuitori, înseamnă că în medie revin unei biserici circa 600 de credincioși),
din care 8413 au fost construite după anul 1989 (la 31 decembrie 2015 erau în
construcție 1578) și că prin drastica reducere a instituțiilor de învățământ (școli,
creșe, grădinițe) aflate în proprietate publică (în anul 1990 erau 28.000, în
2015 doar 6422), s-a ajuns la îngrijorătorul raport de o școală la peste patru
biserici!
Și situația nici vorbă să se schimbe
în sensul reducerii acestui anormal decalaj, ci dimpotrivă. Din următoarele
motive:
1.Populația României este în lentă
dar continuă scădere, iar prin aceasta în progresivă îmbătrânire, din cauza
masivului exod (cel mai mare exod din istoria românilor), dar mai ales din
cauza criminalei legi a avorturilor (peste 20 de milioane de vieți intrauterine
retezate în doar un sfert de veac). Iar acest catastrofal trend negativ pentru națiune și viitorul României, va duce
cu necesitate la închiderea de noi școli. De unde inerentele și gravele
probleme sociale privind schimbul de generații, locurile de muncă pentru tot
mai mulți dascăli, fondul de pensii etc.
2.Competiția (sic!) dintre culte
(penticostalii, de pildă, au o biserică la doar 122 de credincioși, reformații
una la 444, iar ortodocșii una la 1000 de oameni), dar mai ales nevoia
stringentă de locuri de muncă (!) pentru necontenita producție de preoți și
pastori, va menține și de-acuma înainte, pentru un timp imposibil de precizat,
actualul ritm de construire a bisericilor. Și asta deoarece, spre deosebire de
categoriile socio-profesionale care resimt din plin dezastrul din economie și
societate (bunăoară cadrele didactice preuniversitare sau inginerii), oamenii
bisericilor încă n-au a se teme de disponibilizări, șomaj și trai pe sponci.
Apropo, ați întâlnit în România postdecembristă slujitori ai altarului fără
vilă și mașină, dar nu orice rablă, respectiv ajunși la limita supraviețuirii
după isprăvirea ajutorului de șomaj, cam așa cum se întâmplă foarte des în
celelalte categorii profesionale, cu excepția medicilor de mâna-ntâi, sector în
care România – din pricina salarizării și a condițiilor de muncă – se va
confrunta permanent cu deficit de personal? Nu există așa ceva, pentru că dacă
după absolvirea studiilor preotul sau pastorul nu izbutește nici cu bani și cu
relații să pună gheara pe o parohie, el nu intră în panică și nu se gândește
să-și ia lumea în cap, ci ochește într-un oraș o parohie mai măricică, rupe din
ea o parte (asta se cheamă marcare de teritoriu), iar cu banii credincioșilor
atrași pune piatra de temelie a viitorului lăcaș, concomitant cu cea a vilei
sale, și gata locul de muncă!...
La toate astea se adaugă marea
lăcomie și sistematica necinste la care se pretează majoritatea preoților și
pastorilor. Fiind salariat al statului, pentru serviciile religioase prestate
(nunți, botezuri, înmormântări, sfeștanii etc.) corect ar fi ca ori el, ori mai
degrabă un membru însoțitor al Consiliului parohial să taie chitanță. Că
altminteri, adică întinzând mâna verde după leafă și cu cea uscată nedând nimic
la nimeni din consistentele sume încasate pentru serviciile efectuate, face
dovada că-i iubitor de arginți (cum se împacă așa ceva cu porunca biblică să nu
adunăm averi pe care le mănâncă moliile și le fură hoții?!) și că Biserica pe
ansamblu s-a constituit într-un sfidător organism suprastatal, mai bine spus
într-un înfloritor și onctuos stat în stat.
În atari condiții, pe cine mai poate
să mire anemica implicare a cultelor, mai cu seamă a puzderiei de biserici
ortodoxe (se are în vedere faptul că BOR este un mare latifundiar!), în vasta
acțiune de oblojire a rănilor sociale provocate de dezorganizarea familiilor,
de nemeritata sărăcie generalizată și de diversitatea suferințelor (România deține
locuri fruntașe la afecțiuni precum cancerul și diabetul)?!
Este adevărat că la penticostali sau
adventiști, de exemplu, culte la care se practică zeciuiala, există o notabilă
întrajutorare în interiorul congregației și că prin intermediul Bisericii
Greco-Catolice, cu ajutoare primite din afară (prioritar din Italia) în tot
Ardealul s-au înființat nenumărate așezăminte (putem să le spunem pensioane),
de regulă pentru fetele cu o stare social-materială precară. Dar și aici
ajutorarea privește problematica socială din interiorul comunității, căci
scopul ei subiacent este acela de-a sprijini confesiunea pe ansamblul ei.
Tocmai de aceea mi-a făcut o
deosebită plăcere să aflu la sediul Organizației Caritas din Sighetu Marmației,
mai exact la sediul Centrului pentru Îngrijire la Domiciliu (CID) Sf. Carol, o organizație patronată de
Biserica Romano-Catolică, cum că în pofida greutăților financiare cu care se
confruntă (este verificată la sânge de trimișii Guvernului, de la care nu primește
nici măcar un sfanț!), angajații ei, prin asistenți și îngrijitori la domiciliu
calificați (au o vechime în meserie de circa 15 ani), se dedică tuturor
suferinzilor, indiferent de vârstă, sex, rasă și religie, că serviciile sunt
gratuite pentru persoanele complet lipsite de venituri și că pentru
îndeplinirea exemplară a sarcinilor (da, exemplară, căci pretutindeni în
incinta sediului – club, birouri, toalete, curte etc., am văzut ordine și curățenie),
mâna de angajați este copios ajutată de voluntari.
Vasăzică se poate și așa ceva acolo
unde se dorește…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu