Ştiu. Ţara „ta“ e ţara naşterii şi a destinului tău, ţara
istoriei tale, ţara limbii în care vorbeşti şi scrii, ţara
culturii tale şi a co-naţionalilor tăi. Dar este – sau ar trebui să fie - şi
ţara prezentului tău, ţara în care îţi
trăieşti zilele, în care îţi alegi conducătorii, în care ai drepturi şi
obligaţii cetăţeneşti. Ţara , în sfîrşit, care
te protejează, în care ai încredere şi pe care o asumi ca pe o marcă identitară
de neocolit.
De la o vreme însă, toate aceste subînţelesuri au intrat în
derivă. Trăiesc
într-un loc pe care nu-l mai pot resimţi ca fiind „al meu”.Ceea ce se
petrece în instituţiile fundamentale ale ţării, ceea ce văd pe toate canalele
de televiziune, ceea ce aflu din ziare, toate mă fac să cred că ţara
mea nu mai are mare legătură cu mine. E ţara altora: a unei reţele de indivizi
care au ajuns la vîrf prin grosolane manevre de partid, de familie şi de gaşcă.
Faţă de ţara „lor” mă simt nu numai străin, ci pur şi simplu ameninţat. Sunt şocat cînd le văd portretele, cînd îi aud vorbind şi cînd
mă gîndesc că ei îmi hotărăsc viaţa. Singura consolare, singura speranţă e că
încă sunt informat asupra malversaţiunilor lor şi că încă se încearcă
stăvilirea juridică a nesăţioasei lor ”eficienţe”.
Se fură lacom, se fură obraznic, se fură iresponsabil, pînă
la pierderea instinctului de conservare. Infractorii se simt infailibili,
invulnerabili, nemuritori.
Mi
se va spune că ilegalităţi şi tîlhari există peste tot. Cu siguranţă. Dar să ne
uităm puţin în jur. „Dozajul”, tupeul, identificarea cu „puterea” şi anvergura
trans-partinică a „caracatiţei” autohtone nu se pot compara cu nimic din
geografia contemporană a civilizaţiei. Se fură lacom, se fură obraznic, se fură
iresponsabil, pînă la pierderea instinctului de conservare. Infractorii se simt
infailibili, invulnerabili, nemuritori. Dacă sunt
prinşi, se declară victimele unor manevre politice. Încearcă, eventual, să
scape, turnîndu-se între ei. Pînă la
urmă, diferenţele dintre făptaşi şi instituţiile menite să-i pedepsească se
tulbură. Şefa DIICOT (adică a organizaţiei care se ocupă de criminalitatea
organizată) se transformă din acuzator în acuzat, şefi de poliţie sunt arestaţi
pentru afaceri dubioase, „mascaţi” sunt luaţi pe sus de alţi mascaţi, la ANAF (adică acolo unde se
controlează rigoarea fiscală a cetăţeanului) se fac percheziţii pentru
depistarea unor fraude fiscale, preşedintele Autorităţii pentru Supraveghere
Financiară e arestat pentru corupţie, preşedinţi şi membri ai consiliilor
judeţene din toată ţara şi din toate partidele sunt anchetaţi şi reţinuţi
pentru tot soiul de golănii, la grămadă cu primari, parlamentari, miniştri,
membri proeminenţi ai diverselor partide politice.
Peste
tot, dai peste soţi, soţii, fini, naşi, cumnaţi, amici, veri, progenituri,
mercenari şi pile.
Primul
ministru fură titluri academice şi minte vesel şi suveran, capii
serviciilor secrete sunt denunţaţi pentru trafic de bani şi influenţă,
vice-prim-ministrul e în cercetări pentru fraudă electorală. Peste tot, dai
peste soţi, soţii, fini, naşi, cumnaţi, amici, veri, progenituri, mercenari şi
pile. Reţele de distribuţie a unor medicamente vitale distribuie apă chioară în
loc de citostatice, prin spitale mor oameni cu zile, milioane de români preferă
să muncească în afara ţării, gazetari dedicaţi, pînă mai ieri, cîte unui patron
solvabil, schimbă brusc macazul şi se mută la „ăilalţi”, Biserica, prin unii
reprezentanţi ai ei, face propagandă electorală, critici literari obosiţi
devin, peste noapte, „analişti politici”, publicişti încă nealcătuiţi explică,
seară de seară, poporului cum e cu dreptatea şi adevărul, inşi fără meserie şi
fără nicio ispravă în spate sunt abonaţi pe termen nelimitat,
ca „experţi”, la dezbateri televizate mono-maniacale. Emisiunile de
divertisment sunt un fel de bordeluri de mahala, vieţile private ale unor
semi-anonimi devin „breaking news”, jumătate din adolescenţii ţării (ne spun
statisticile) sunt analfabeţi! Ţara mea? Ţara „noastră”? Nu seamănă toate astea
mai curînd a „condamnare pe viaţă”? Nu riscăm să
aflăm că „a fi român” a devenit sinonim cu „a fi prins” într-o capcană fără
ieşire, ca o insectă fragilă în ghearele unui prădător dement?
Cine
e de vină? Răspunsul e pe buzele tuturor: clasa politică. Partidele sunt simple
trambuline pentru afaceri, promovările interne se fac pe bază de relaţii şi
interese, competenţa şi onestitatea au încetat de mult să mai fie criterii
credibile. Dar asta se întîmplă şi pentru că pe scena publică a
apărut un nou tip uman: avem, în sfîrşit, „omul nou”, pentru care sensul vieţii
este achiziţia, consumul, parada. Confundă – ar fi spus Petre Ţuţea – idealurile
cu scopurile. A dori să ai o casă, o maşină şi o poziţie profesională onorabilă
e normal. Toate sunt „scopuri” plauzibile. Dar a le lua drept idealuri, a crede
că rostul tau pe lume e să-ţi multiplici, la infinit, averea, să faci baie în
Dubai, să ai colecţie de ceasuri scumpe şi poşetuţe de firmă e a avea conturul
mintal şi sufletesc al unui cocălar…Or tocmai asemenea oameni au ajuns „să facă
jocurile”. Trăim sub ocupaţia unor ţoape! Şi, ceea ce e mai grav, nu prea ne
pasă. Ne uităm la catastrofă ca la un spectacol. Bombănim,
votăm năuc, ne certăm între noi.
Tu
vorbeşti? – vor zice o mulţime de forumişti care mă iubesc… Tu nu bombăni de pe
margine? De ce nu te implici? Sau, mai rău: tu ce
mare brînză ai făcut cînd erai „la butoane”. Răspunsul meu e simplu: m-am
implicat destul (cu rezultatul că am fost socotit ”profitorul” tuturor
regimurilor) şi am făcut ce m-am priceput şi ce am putut. N-am făcut, totuşi,
nefăcute. Dar apropo de vină: una dintre cauzele dezastrului e că băgătorii de
seamă şi cei care se implică îşi dau, reciproc, capete în gură şi cred că,
astfel, îşi fac datoria faţă de ţară. Am mai
spus-o: pentru mulţi români, vina e, întotdeauna, vina celorlalţi. A altuia. Adică a nimănui.
ANDREI PLEŞU
Preluare http://adevarul.ro/news/societate/Tara-mea-Tara-meae-1_54cf25a0448e03c0fd32b24f/index.html
Preluare http://adevarul.ro/news/societate/Tara-mea-Tara-meae-1_54cf25a0448e03c0fd32b24f/index.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu